MY IBO* 2011

Ideea ....

 Impresii la cald, la trei ore după finish

”Cum a fost la IBO?” Tăcere. ”Stai așa, să mai încerc o respirație....” Tăcere. ”Cum a fost .... ah! Da, păi ai dreptate, în definitiv cursa noastră a fost un IBO! Ploaie. Start de viteză, nu de anduranță. Ploaie. Poartă închisă, cum intrăm pe traseu?? 

Ploaie. Kilometrii 3-5 infecți, o înșiruire de ”băi reziduale cimentoase”. Ploaie. Două abandonuri la km 22, respectiv numerele 115 și 116. Toarnă în continuare. Din păcate, trebuie să mă opresc și să dau jos un tricou skin cu glugă, sunt fleașcă. Caut mănușile de iarnă. Plouă. La km 26, o pană spectaculoasă. Toarnă, nu își poate face pana din cauza potopului. Opresc, nu-l pot ajuta, plec mai departe. CP1 la km 28. Și tot plouă. 

Mi-a leșinat schimbătorul la km 60. Și dă-i cu ploaie și vânt. Să fie 10 grade. Acum, la fiecare pantă, trebuie să opresc din timp și să dau pe foaia mică cu ambele mâini, altfel schimbătorul rămâne blocat. Ploaia și vântul stau la taclale. 

De la km 80 m-am gândit că mă paște o hipotermie. Lapoviță. Pe la km 90, pe un drum forestier urla ceva. Mi s-a rupt sufletul. Ploua belea. Din spate, tancul Salvamontului îmi sufla în ceafă, eram ultimul concurent. Urletele veneau dinspre mijlocul drumului în coborâre și eu aveam cam spre 30 km/h. Doi pisoi mici, născuți probabil de două zile, se încălecau în neștire prin pietriș. Singuri și uzi. 

Am oprit brusc, am aruncat bicla pe dreapta, am blocat drumul cu brațele împotriva oricărei eventuale mașini – față de roata mașinii de salvamont, pisoii ăia erau cât un șurub!! -, am apucat ușor cele două disperări nevinovate aruncate de o nenorocire ce-și zice homo sapiens, i-am îngrămădit între husa rucsacului și rucsac și mi-am văzut de cursă spre Vârcioroaga. Aveam acum piuitoare la purtător și-mi plângea sufletul și creierul.

S-a oprit ploaia pentru vreo zece minute. Ajung în Vârcioroaga după naiba știe câți km, poate 5. Caut părinți pentru blănoși. Vorbesc cu 5 gospodine locale, grase, la o bârfă pe mijlocul șoselei. Nu, nu sunt doriți, nici nu vor să audă. Pe motiv că nu au vite, deci nu au lapte. Nu comentez. Nu am de ales. Nu-i pot salva mai departe, mai am cel puțin 55 de km de pedalat. Din mașina salvamontiștilor, niciunul nu s-a oferit să îi ia, m-au depășit și au plecat, neînțelegând, cu siguranță, gestul meu uman. Opresc din nou în sat, pe la mijloc, îi las pe iarbă, la poarta unei case care arăta mai bine. Plouă iar. Sunt lihniți de foame și paralizați de frig. Nu am cum să-i salvez, în rucsac nu au loc, ar muri striviți. Am credința că totuși nu este un sat de neoameni și că cineva va găsi resursele să îi hrănească măcar o lună de zile. 

Ploaie și vânt. Vizibilitatea din ce în ce mai redusă, max. 15 m, după care neantul alburiu. E de ajuns să țin gura deschisă în timp ce pedalez și hidratarea e de la sine-nțeleasă. 

CP5 – sunt așteptată cu entuziasm, căci oamenii au înghețat și eu închei plutonul celor 34 de concurenți înscriși, probabil vreo 30 rămași în cursă. Capăt informații eronate aici, care îmi dau sentimentul de siguranță că totuși voi termina cursa în mai puțin de cele 11 ore limită. Nu intru în hipotermie. Sunt murată, totul mustăcește în mine și pe mine, inclusiv mascota de pluș de pe ghidon. Diddl Mouse e obosit, atârnă într-o rână. E și murdar. Plânge blana de pe el. Tare pleoștit. 

Văd pe ciclocomputer ”„100 km”. Nu mai opresc să fac o poză și la asta, deși așa dorisem.  Coborârea pe macadam e lungă și prind iar viteză peste 30. Risc. Plouă cu bulbuci, dar mai am puțin, vreo 30 de km. Vine o urcare, trebuie să opresc din timp pentru a schimba viteza cu ambele mâini. E vânt. Kilometrul 110. Asfalt. Ora 18. Deci termin, 25 de km pe asfalt îi fac în max. 40 de minute. La km 133 săgeata indică brusc dreapta, părăsesc artera principală. Dau de serpentine șerpuite în urcare. Nu coborâsem de pe bicicletă pe nici o urcare pe parcursul traseului și acum eram tentată. Dar continui să pedalez. Un coviltir țigănesc, de culoarea nisipului, se profilează în față pe șarpele de asfalt și ținutul e inundat de raze solare!! Nu mai plouă ..... visez?! Văd pe ciclocomputer ”135 km” și îmi dau seama că intru din nou pe macadam și urmează toată secțiunea aceea de drum cu bazine adânci, de culoarea cimentului, prin pădure. Clachez. Iar urcare. Mi se pare nedrept. Nu întreba de ce. Plat fals pe macadam. Opresc și încep să merg pe lângă bicicletă. Un deal prelungit se hlizește obraznic în fața mea și mă indispune. Un colaps scurt, cedez. Nu mai am puterea să împing maneta de la schimbător, așa că urc porțiunea pe jos. A trecut de ora 19, a trecut limita celor 11 ore. Poze, pisoi ..... 

Merg pe jos vreo 700 de m, apoi încalec din nou. În cele mai grele momente, până să ajung la cei 100 de km parcurși în această cursă, mă încurajam: ”Nu poate fi mai greu decât ce am făcut în Himalaya cu doar 7 luni în urmă. Da, e altceva, dar nu poate fi mai greu. Deci o pot face!” Am trecut și de km 140 pe ecranul de pe ghidon. 

Intru în Băile 1 Mai. Din nou asfalt. Nu mai plouă. Finiș la km 141,63, 9h51minute. Plus opririle cu pozele și pisoii și pauzele de la punctele de alimentare. Puțină lume la finish, dar mă bucur de aplauze. Trec de linia de finish, intru în campare și pedalez mai departe 30 de m, întorc și primesc medalia de finisher. Cineva face poze detaliu și abia aștept să le văd, să văd ce față aveam după peste 11 ore de traseu prin ploaie, frig, vânt, lapoviță, râuri, păduri, sate, noroaie și tot felul de nebunii. Mi-e foame de crăp și nu știu încotro. Nu văd nici o față cunoscută ...... În timp ce spăl bicla la un furtun fără presiune, las apa să curgă și pe mine, nu puteam deveni și mai udă decât eram. Făceam duș îmbrăcată, era necesar, altfel nici nu mă primea neprietenoasa gazdă pe care o aveam la pensiune. Mușc medalia de finisher. Soarele lucește peste ea. Ce m-ai întrebat.....?”

 ......

(vor urma și impresiile la rece!)

*IRONBIKE 2011 a avut și varianta de half, intitulată Pădurea Craiului Bike Marathon, de 135 km declarați. Eu am participat la această cursă. Din cauza condițiilor meteorologice și a riscurilor prea mari, varianta de full pentru IRONBIKE a fost întreruptă la km 105 / Stâna de Vale, participanții fiind readuși la punctul de start/finish cu un microbuz.

POVESTEA UNEI EKIPE
POVESTEA LUI VIOREL MICU

CP3 - full IBO  

Memoriile la rece, de la cald - Maratonul extrem Pădurea Craiului, așa cum l-am trăit eu