MRI - when the money makes the difference

After ”not-running-after-day-light”,

today, after cycling from work to the clinic to get the result (7 km), then cycling to the specialist (14 km), then, finally cycling home (12 km), I stopped  here again...

I stopped to remember how it was two evenings before and to take some pictures of the spot.

I suppose this will become my preferate spot on the Danube Island.

Such a beautiful sunny today, +4°C up to +6°C.

I thought about the madness of the last ten days .... you go to a specialist doctor, he says: ”Here it is a tumor, I need to find out what kind of tumor is it.”. You leave his room, full of  .... I cannot define .... but you are sure next day in the morning you will make a simple call and in 2-3 days you go for the next investigation: magnetic resonance imaging. 

 So, next day first in the morning - actually next day at 11 a.m., because all night you just cried and tried, without any success, to fall asleep, so next day at 6 you send a SMS to you boss and let him know you come 2 hours later - you call the first clinic in Vienna where you could go for a MRI. Yes, of course, it is possible ... let's see .... 28th of April, 15 o'clock.

Zbaaaannnngggggg!!!! WTF?!?!?!? 

 You ask again, maybe is your language and your understanding not OK anymore .... But the answer stay the same. So .... 10 weeks to wait ??? To wait 10 weeks to find out if you have cancer or not?! No way, but no problem, I call another clinic, what is the problem?? No problem, madam!!

 And you call the next clinic in Vienna. 

Let's see .... first possible appointment for a MRI would be 27th of April. Sorry, I cannot wait so long. Sorry, I have nothing else. Bye.

You call the 3rd clinic. Let's see ..... 5th of May. 

Aha ..... should I recall the previous clinic then?!

No, it cannot be!!!

 One colleague, Marcela, come to you: "Look, here two more clinics, you should get something closer. But one of them is in Neusiedl am See, about 80-90 km from Vienna."

And you call the 4th clinic. 

Let's see .... first possible appointment for a MRI would be 20th of April.

 You take the appointment. In case you do not go without cancelling, you get an invoice. So better notice down what, where, when etc.

You call the clinic 90 km away from Vienna.

Busy line.

Then you write to them.

And take a break. You try to work, a lot of work at the office ... crazy projects ....

After about one hour you get the written reply, you can go there on 20th of April. You refuse. You already have an appointment for 20th of April, just in Vienna, no need to drive 90 + 90 km.

After half an hour somebody is calling you. Somebody from the same clinic in Neusiedl. 

Somebody canceled, we can offer you an appointment on 31st of March, if you wish.

Yes, if possible, please. 

OK, done! So only 6 weeks to wait for finding out if you have cancer or not.

Still a long waiting time, man!

You go home that evening. Actually you stay working or trying to work longer and 8 p.m. you leave the company, going home. 

Next day, at the office, your boss says he could try to arrange an appointment in Linz, about one and half hour by train. Yes, of course. After 2 days he says, he could not arrange this, because his friend, the doctor from the hospital in Linz, is sick .... OK .... you do not quite understand .... but OK ... what can you do???

And I further tried to find a more decent appointment.

After 5 days and about 15 calls and 8 e-mails to different clinics you give up. The choice between going crazy and taking a break or giving up is not easy.

What the fuck .... I cannot anymore .... Let it be .... 6 weeks is not so long after all.

And this is the 3rd day when you cannot eat for lunch. Two slices of bread in the morning and a banana and much tea is all you can do these days.

Alex, an old adventures friend - we met first time going in the wild Bulgarian mountains end of December 2001, one of the most craziest guys I ever personally met :-) - read my report on blog and wrote to me, a friend of his, medical doctor, would like to contact me.

Again, in my life, people I do not know or people who are far away from my life appear on the path and interact with my needs .... so the Angels' Army is growing :-)

Elena, the medical doctor, called me that evening! From Bucharest!

Her idea was to go to Bucharest for a soon MRI - but the costs would be too high, I cannot do this. Does not matter what, I cannot travel to Romania for this, I do not have the financial stuff.

So, 6 weeks .... 

After Elena's talk that night was not so nice. But at least I came on the idea to try here, in Vienna, to get a sooner appointment to a private clinic. 

I looked after prices .... shit! 250 euro for a MRI with contrast solution. In two days at the latest you get the result.

 And here the story

Today I know more.

Ten days after I was told I have a kidney tumor I know that the tumor is not a tumor (but no doubt it looks like one, being actually a part of my crazy malformed left kidney ... I don't intend to explain the entire story), although the specialist is not 100% sure.

I stay under his observation, I will pay him a visit every 3-4 months.

But the madness of the entire story is another one:

You suffer under high blood pressure and under an acute fatigue, you stopped training six months ago (!!) .... so you go to the doctor, he sends you to a specialist, he says you he sees a tumor, he sends you to MRI, you come back to him, you understand that the tumor is probably not a tumor, but the reason for your too high blood pressure is still unknown.

But 10 days you have run, swam and cycled through hell!! 

This is what I found the maddest in the entire story.

And I have different nice news:

So, can I continue to do endurance sport?

Yes. Actually you should NOT stop to do sport!

I mean .... endurance?

Yes, yes ... do not stop! It is good for your body, you need this, for sure!

 P.S.
There are some people who follow and admire me. I know this. Thank them.
There are some more people who do not like me, maybe even totally dislike me. I know. Thank them.
One is for sure: I do not wish my "enemies" to have my last ten days in their lives!

”Urăsc triatlonul!”

Haaaaa, v-am prins!!! 

Credeați că io zic asta, nu?! :-)

Am descoperit de curând că s-a mai născut o nișă în literatura de specialitate. Autorii sunt triatloniști amatori care fac haz de necaz și se agață de ironie, sarcasm și un debordant simț al umorului pentru a ne introduce în universul acestui sport complex, dur, provocator și epuizant uneori.

Cartea lui Andy Holgate - Can't sleep, can't train, can't stop - se pare că face parte din literatura obligatorie de vacanță (recovery time :-)) a oricărui triatlonist (amator, evident!)
După ce anul trecut pe vremea asta îi lecturam pe profesioniști 
- vezi ”Sunt aici pentru a câștiga!” - Chris McCormack
”O viață fără limite” - Chrissie Wellington 
”Maraton pentru avansați” - Pete Pfitzinger și a lui Scott Douglas 
”Marea carte a anduranței” Dr. Philip Maffetone 
etc, vezi recenziile din februarie 2014 -
și am văzut punctul lor de vedere și ”războiul” lor personal cu ceilalți, am zis că e timpul să mă relaxez.
Primul capitol are un titlu cel puțin .... încurajator: ”Urăsc triatlonul”
și închizi repede cartea pentru a te uita din nou pe copertă să recitești titlul :-)

Fusese una dintre cele mai ploioase veri din istoria recentă. În dimineața zilei respective, când începe povestea mea, picăturile de ploaie îmi scrijeleau zgomotos casca de ciclism precum unghiile lungi ale unei demoazele care se trag în jos cu înverșunare pe tabla din clasa de curs. În prima zi din iulie 2012, când soarele începuse să se piardă lent sub linia orizontului mă uitam pe furiș la reflecțiile sale de foc ce se scăldau iluminând bazinul de canotaj, transformând apa în foc. Sau poate că focul era doar în orbitele mele, căci durerea și sentimentul unei vagi presimțiri cum că aș fi un ratat mă consumau teribil. Nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile. NICIODATĂ nu ar fi trebuit ca lucrurile să stea așa.
Pietrișul nu mai scârțâia sub povara fiecărui picior care se lăsa parcă trântit în toată splendoarea ostenelii sale. În pofida dorinței mele de a ridica picioarele totul se reducea la lipsă totală de reacție. Hai, mișcă-te, lucrează, pentru asta ești făcut, nu mă lăsa cu ochii-n soare. E tot ce mai contează pentru mine. Dar nimic, nici o reacție. Doar o durere în gambă dată de contracții făcându-mă să tremur precum un gândac  de bucătărie decapitat (e clar că omul are lighioane d-astea acasă, nu? :-)). Într-un duet chinuitor, genunchii clocoteau și am fost cuprins de un imens sentiment de disperare.
(....) Dar măcar încă mai alerg - mă gândeam deznădăjduit. Moment la care am devenit conștient de o altă prezență aproape de umărul meu. Nu era un zombi, ci o altă ființă umană, aflată într-un loc mult mai bun decât cel în care mă scăldam eu la acel moment. ”Hai Piratule, dă-i bătaie!” - mi-a spus cu tonul ăla de compătimire și trecând pe lângă mine. Am dat din cap și am mormăit ceva pozitiv despre performanța lui, în timp ce se îndepărta cu mare viteză de tot ceea ce mai însemnam eu. Mi-am fixat privirea pe călcâiele adidașilor lui, hipnotizat de micul simbol Asics reflectorizant aflat chiar sub proaspăt bărbieritul :-) lui tendon al lui Ahile.
Cam așa descrie ultima parte a cursei pe distanță de ironman din Nottingam, Marea Britanie.
Și tonul continuă în același stil pe parcursul întregii cărți de peste 300 de pagini.

O lectură spumoasă pe care o recomand din suflet. Și cine nu a trecut (încă) prin mirificele dureri și sentimente colorate și încurcate, cine încă nu a plâns de epuizare și nu s-a simțit jeleu într-o competiție .... nu știe ce a pierdut. 
Acum vorbesc din proprie experiență, căci după atâtea luni de zile mă simt în stare să povestesc cu umor și sarcasm în același timp întreaga epopee al celui de-al doilea triathlon al meu (din cele trei la momentul actual) pe distanță de ironman. 
Primul și al doilea, două extreme care se bat cap în cap și care confirmă vorba aia că ”ce-i întâi, nu-i și pe urmă”.

(va urma, eventual. La momentul actual lecturile sunt una după alta și timpul de scris nu prea îmi mai ajunge)

NOT Running after the day light ... but catching the sunset, feeling it, letting it free

Running after the day light ... catching it, feeling it, letting it free

today I contributed with money which does not even belongs to me - and not a small amount - to the austrian private health system.  

without money you are free to die in front of the clinic. unofficially this is the reality around the world. 

not only in romania.  

not only in austria. 

but across the world.  

our disease is just another product on the shelf.  

and this is not only the present, but the future too: in case of special situations - let it be ”natural disasters” or what ever - those having money will be able to buy their chance to survive.

this is the human society for which we all are struggeling.
today I bought a drop of health. 

to be more specific I paid for not really get sick (at least this is what I take into consideration these days of full negation as I am sure the diagnostic is not the right one).

to wait 6 weeks for an investigation that can tell if you have cancer or not ... is a too big mental challenge and I admit that I gave it up. 

after only one week I choose to pay for my tranquility.
as a result, today I crippled my bank account and I paid with money which do not belongs to me, but to the bank and I also have to pay interest, of course. 

my financial minus is higher.

the financial plus of the private clinic is also higher.

so I contributed today to the health of two big corporations which lead the humanity: The Bank and The Hospital.

I paid for getting closer to a new phase of my life: 

it will start a crazy one 

or

it will start a new re-born and I will mentally relax.

To Be or Not to Be?

I was on the way back home. The same day moment as previous days as I tried to run after the day light, between five and six o'clock.

Because of that contrast solution you have in blood after such an investigation you start to feel dizzy and strange. But I was strong. Again. I knew that I have to ride fast and fast and fast. It was important to reach home before fainting. 

12 km is a long distance sometimes, even on bike.

Sometimes is a veerryyy long distance .....

So, after 7 km I had to stop .... I was almost to that point ... of fainting ....  

I stopped, I let the bike on the roadside and I found myself lying prostrate and petrified on the wet ground. I needed few minutes of lying so. Without any thought. Just lying. Finding the way to myself.

One minute. Maybe two. Maybe three. 

The day light slowly flowed away like the blood is flowing out from the somebody's body who cuts his veins. Slowly. Lazy.

As I opened the eyes I caught only some drops of it ....

I found my mobile phone and took some pictures.

I was down there looking to the sky and not running after the daylight. 

So different can be the emotions. Yesterday I cycled through the same place catching 30 km per hour and now ..... 

I felt the need to lift my right leg and put it on the sky :-)

Does this mean I was walking on the sky today?!

Wow ... I remember about something I never thought in the last 21 years ....

I was in Deutschland with my best friend, Mr. Bay. He died, unfortunately. The best relationship to a man I ever had in my life.

In Kassel, summer 1992, it was a hudge cultural event named "Dokumenta" and the "Man walking to the sky" by Jonathan Borofsky was one of the multiple sensations.

Wow ..... I was here, in this picture, then, in that summer .... every day. With my friend, drinking coffee, walking, talking .... best friend of my life ....

Yes, that's it! The Man Walking To The Sky .... alone and lonely ... 

I never remind that summer ... but now ...

I stand up and looked around.

My dear red bike was there, waiting for me.

The sand under my feet was wet. The road was empty. And long.

The trees were calm.

 And I am too tired to translate this into Romanian :-)

Sorry for the mistakes, I am also to tired to read the text and correct it. Maybe tomorrow. Or after tomorrow. Or after I get my result of the today's investigation. A big day today.

Or maybe not.

UPDATE 27.02.2015, 5 p.m.
It is not cancer! :-)
This Is Nice ..... here the story

*****

Azi am contribuit, cu bani - și nu puțini - la sistemul privat de sănătate al Austriei. Fără bani mori în fața clinicii, la o adică. Neoficial, asta este realitatea peste tot în lume. Nu doar în România. Nu doar în Austria. Peste tot în lume (cred). 

Boala noastră este un produs pe raft. Sănătatea populației este un business, este cel mai înfloritor business.

Și viitorul așa sună: cei cu bani au, în anumite cazuri numite "catastrofe naturale", mai multe șanse să supraviețuiască. Pentru că își cumpără supraviețuirea.
Azi mi-am cumpărat o picatură de sănătate. Mai exact, am plătit pentru a nu mă îmbolnăvi cu adevărat (cel puțin eu așa consider, momentat pot spune că savurez faza negației). Să aștepți 6 săptămâni ca să faci o investigație care îți poate spune dacă ai cancer sau nu ... este o provocare psihică la care eu am cedat, recunosc. După o săptămână am depus armele și am schilodit contul bancar. Am plătit cu bani care nici măcar nu-mi aparțin mie, ci băncii. Și pe deasupra voi plăti și dobândă băncii.
Ca urmare, astăzi am sărăcit financiar și minusul meu către bancă a devenit mai mare. Plusul din contul clinicii private a devenit și el mai mare. Și eu mă apropii poate de o altă fază a vieții mele: începutul altei nebunii sau începutul relaxării mentale. A fi sau a nu fi?

Running after the day light ... catching it, feeling it, letting it free

Finally are the days longer. But Vienna stubbornly remains hidden in the gray shadows of a sunless sky ....

Somehow half a year is passed away without training sessions. Yes, it is really incredible ... six months .... I feel like somebody is stealing my life, my time and living in my place.
Yesterday I was crazy. Again. 

A new grey sky all over, no sun,
no smile, 
no move, 
no people, 
no dogs, 
no cats ... 
no nothing and anybody. 
Quiet. 
The natural tranquility which I love in an early cold Sunday morning. 
I tried to run the day before. Five km in 35 minutes. 
Then a break.
3 km walk - it was very sunny yesterday! -.
Then 5 km slowly run back. 
One week before I felt like I was over 80, now I felt like I was over 50. Of course I have no idea how 80 is felt, I never was 80!! About 50 .... I can guess, I am not so far away :-) :-(
So, Sunday at 11 a.m. I left home. 
Winter gloves, 
winter cap under the helmet, 
two pieces of trousers, 
thermo-socks over the SPD-shoes and 
my actual audio-book. 
And my road bike, of course.

Riding to Tulln on the Danube Bike Road is a fascinating stuff when no people on it. 
Some other crazy and over ambitious cyclists were on the road cycling with amazing speeds, some of them on heavy mountain bikes struggling themselves to ride with the same amazing speed as they would ride a road racing bike!
The first two kilometers are going through the place I am living in on winding streets and I never count them as I have to pay attention and to stop for every intersection - and are plenty of it, 12!
After two kilometers I reached the river and going right I am already along the Danube on the Danube Bike Road to Greifenstein, Tulln, Krems etc.
It was an interesting long ride and listening my audio-book was very relaxing. I forgot about everything. 
About myself. 
About wishes.
About plans.
About worries and 
about the questions  and wondering like ”if”.
And so on.

After 32 km I stopped and turn on cycling back home. 
After 77 km per total I reached home in the incipient soft rain drops and after few minutes I was inside the rain started. 
And it rained for hours until late in the night. 
I was lucky, I suppose.
Today I decided not to give up and go by bike to work, the 12,5 km. I was late. Again. 15 minutes late already. Du schande!
Riding in the morning on day light was a good feeling after the darkness of the last months. Totally sweated and without any breath I reached my office after a ”speedy” cycling of 30 minutes (yeah, the 2 km through the city are the reason of being so slow).

My working hours end at 5 p.m. and I could not wait to go back home by bike again. 
Fast, fast, faster .... 
running after the day light, 
trying to catch it, 
            to feel it, 
              to smell it, 
                to talk to it, 
                  to love it ....

The day light disappears so suddenly .... really .... I am tired of seeing it disappearing and being on the way only by darkness .... somehow this time I did not love it at all ....
I could left the office only at 5:26 p.m. I had no frontal light, only a very small flashlight.
So .... voila! Me running after the day light :-)

It was a strange ride for 10 km with a speed coming from the sky. Ten km in 18 minutes .... me running after the day light .... not because I was in rush, but just because .... just because I felt like that. Wanting to run after the day light. No special reason. 
N.B.
After I was told about my kidney tumor one week ago my nights and days are a little bit different. Waiting for the next investigation for a more clearly diagnostic is a crazy time, I have to say it. Six weeks is a long time and I still try to find a faster date. Otherwise .... if I feel I am going crazy indeed, I should decide to pay the investigation in a private clinic. Money .... I hate it, I love it, I need it, I would like not to need and love it. I am just a stupid city girl, right?

Despre oboseală, frică și haos

Poveste pentru .... copiii adulți. Ep. 2

Aici este primul episod

Povestea lui Momo și a Hoților de Timp continuă, sper să fiți la fel de fascinați ca mine :-)

Al doilea prieten bun al lui Momo, cel tânăr, se numea Giggi - Girolamo, Ghidul, un personaj plin de neastâmpăr și înfometat de recunoaștere publică. Când vedea străini prin zonă, se ducea pur și simplu la ei și-și oferea serviciile de ghid. Dacă aceștia cădeau la învoială, apăi nu-i mai tăcea gura și povestea câte-n lună și-n stele. Inventa nume, povești, date istorice la întâmplare. Localnicii care-l auzeau își dădeau coate și râdeau de nebuniile pe care le debita.

”Da și ce dacă? Toți poeții fac la fel! Și-și încasează banii. Cine știe ce s-a-ntâmplat aici cu exactitate acum o mie sau două mii de ani? Voi știți? Nu știți! Păi atunci? E foarte posibil ca ce povestesc eu să se fi întâmplat în realitate și atunci se cheamă că rostesc purul adevăr.”

Oricum, turiștii apăreau rar, așa că Giggi trebuia să-și găsească și alte ocupații care să-i aducă niște bani. Astfel că era paznic de parc, curier pentru scrisori de dragoste, plimbător de câini, martor la nunți și cine mai știe ce. Dar visul lui era să devină un mare bogătaș!!

Dacă stai să te gândești cât de diferiți erau cei doi, Bepo Măturătorul și Giggi Ghidul, pare puțin probabil ca aceștia să se împrietenească. Valorile lor de viață și percepția asupra vieții erau doar atât de diferite. Totuși, Bepo era singurul care nu făcea haz de Giggi, iar Giggi era singurul care nu-l considera nebun de bătrânul Bepo.

Niciunul dintre cei trei nu bănuia că, cu pași mărunți, dar siguri, se apropia  o mare mantie de umbră asupra prieteniei lor. Și nu doar asupra prieteniei lor, ci și asupra întregului oraș.

Era precum o cucerire tăcută care se furișa prin oraș, furându-i sufletul. Și cum totul era făcut cu pași mici și muți, nimeni nu sesiza ceva, așa că nimeni nu opunea rezistență. Cuceritorul ..... cine era?!

Chiar și Bepo cel bătrân, care de regulă simțea și vedea ceea ce celorlați le rămânea ascuns sau indiferent, nu sesiza prezența noilor personaje: oamenii în gri.

Oamenii în gri erau tot mai mulți și tot mai mulți și se strecurau printre ceilalți, fiind în permanență foarte preocupați și ocupați de ceva anume. Nu erau invizibili, dar se făceau neobservabili. Dacă erau văzuți, nu atrăgeau atenția. Era ceva ciudat în toată prezența asta a lor. Erau peste tot și nu erau observați și băgați în seamă de nimeni. Tocmai de aceea își puteau desfășura în secret munca, căci nu erau preocupați să se ascundă.

Și cum nu erau observați de ceilalți, nimeni nu se întreba de unde veneau și ei se înmulțeau pe nesimțite. Conduceau mașini elegante, se regăseau în toate restaurantele și intrau prin toate clădirile.  Adesea notau ceva în niște carnețele.

Erau îmbrăcați în gri. Chiar și fețele lor erau cenușii. Purtau niște pălării țepene și fumau niște țigări gri. Toți purtau câte o mapă gri de acte la sub braț.

Nici măcar Giggi nu-i observase când apăruseră pe la ruinele amfiteatrului și notau tot felul de chestii în carnețelele lor. Doar Momo îi observase când, într-o seară, indivizii apăruseră, cu staturile lor cenușii, la marginea de sus a amfiteatrului și cu carnețelele lor în care își notau ceva, schimbând între ei priviri și gesturi discrete.

Mi se făcu deodată frig. Foarte frig, cum nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată înainte să-i fi văzut pe acești oameni cenușii. După ce au plecat, nu i-am mai văzut.

Timpul se scurgea ca și înainte.

Giggi și Momo erau în continuare de nedespărțit. Cu talentul ei de a asculta cum nimeni nu o putea face, talentul de povestitor al lui Giggi înflorea și exploda tot mai mult. Așa că îi prindeau serile împreună: el povestea tot felul de născociri și ea îl asculta ca nimeni altul pe lumea asta.

Într-o zi, în fața frizeriei lui Fuzzy se oprește un automobil de lux cenușiu. Fuzzy stătea meditativ în prăvălia lui, așteptând clienți. Se gândea că are o viață fără sens: ”Trebuie să ai timp ca să poți avea o viață adevărată.” - gândea el.

Din mașina de lux, un domn în costum cenușiu coboară și intră în frizeria lui Fuzzy. Își lasă haina în cuier, pălăria lângă, se așează pe un scaun și, cu un carnețel în mână, așteaptă. Fuzzy închide ușa prăvăliei, căci deodată se făcuse frig în mica încăpere și se întoarce către client, întrebându-l cu ce îl poate ajuta: tuns, bărbierit, spălat? În momentul acela remarcă că individul era chel, avea un carnețel în mână, pe care îl frunzărea și fuma.

Omul în costum cenușiu începe:

”Vin de la Casa de Economii a Timpului, sunt agentul XY3B/384/Ac. Știm că aveți de gând să deschideți un cont de economii la noi.”

Oh, ce idee nouă .... spuse Fuzzy. Nici măcar nu știam că există o astfel de instituție.

”Ei bine, acum știți. Sunteți Fuzzy, frizeurul, corect?”

Da, eu sunt.
”Vă cunoaștem, sunteți client la noi.”
Cum vine asta?!

”Vedeți dumneavoastră, dragă domnule Fuzzy, vă irosiți viața cu prostii, cu taclale, săpun și foarfeci. Dacă muriți brusc, e ca și cum nici nu ați trăit. Dacă ați avea timp să duceți o viață așa cum trebuie, ați fi o cu totul altă persoană. Ca urmare, tot ce aveți nevoie este TIMP.”

Da..... exact la asta mă gândeam acum câteva minute.

”Păi vedeți?! Dar de unde se poate lua Timp? El trebuie economisit mai întâi. Dumneavoastră vă irosiți timpul într-un mod absurd și vă voi arăta imediat. Mă urmăriți?”

Da.....

”Deci un minut are 60 de secunde și o oră are 60 de minute. Ca urmare 60 x 60 = 3.600, deci o oră are 3.600 de secunde. O zi are 24 de ore, ca urmare 24 x 3.600 = 86.400 secunde/zi. Cam cât credeți că veți trăi, domnule Fuzzy?”

Păi sper să ajung la 70-80, cum o fi vrerea Celui de Sus.

”OK, să zicem 70 de ani. Asta înseamnă 2.207.520.000 secunde.”

Și omul în costum cenușiu scrijeli acest număr, cu creionul lui cenușiu, pe oglinda din prăvălie.

”Ca urmare, domnule Fuzzi, acesta este capitalul de care dumneavoastră dispuneți. Câți ani aveți acum?”

Patruzeci și doi.
”Cam cât dormiți pe noapte?”
Cam opt ore.

”24 x 8 .... = 441.504.000. Deci aceste secunde le considerăm deja pierdute. OK, mai departe. Câte ore le cheltuiți la muncă?

Tot cam opt ore.

”OK, deci mai scădem odată aceeași sumă din contul dv. Acum o altă întrebare: cam cât timp cheltuiți, zilnic, ca să vă hrăniți, dragă domnule Fuzzy?”

Cam două ore, cred.

”Hm... mi se pare cam puțin, dar fie. De aici mai rezultă, pentru cei 42 de ani deja irosiți, încă un minus de 110.376.000 secunde. Mai departe. Din ce știm noi, trăiți singur împreună cu mama dumneavoastră. În fiecare zi vă irosiți o oră întreagă cu ea, vorbindu-i și citindu-i, deși nu mai aude. Ca urmare, timpul pierdut se rezumă la 55.188.000 secunde.

Și, pe deasupra mai aveți și .....”

omul în costum cenușiu ia la rând timpul pe care Fuzzy îl petrece cu prietenii, cu mersul la cinema, cu ieșitul în oraș la o bere, cu o tânără amică bolnavă pe care nu are de gând să o ia de soție, căci este într-un scaun cu rotile, dar pe care o vizitează des doar ca să-i facă o bucurie și să-i ducă niște flori (”De ce vă pierdeți timpul cu ea din moment ce oricum e bolnavă și nu o luați de nevastă?!” Aruncați la coș peste 7 milioane de secunde, pentru numele lui Dumnezeu!!) și tot așa mai departe. Aoleu, își pierde timpul chiar și cu lectura vreunei cărți, din când în când, ce crimă!!

”Ca urmare, alte aproximativ 3 ore irosite pe zi vă mai scade din cont un total de 165.556.000 secunde. Nu vă simțiți bine, domnule Fuzzy?”

Nu, dar ....

”Deci, recapitulând: muncă, masă, prieteni, cărți, cumpărături, dormit, mama, cinema ..... bla-bla ... ajungem la un total de 1.325.512.000 secunde. Exact suma asta este totalul timpului pierdut de dumneavoastră din propria viață. Ce părere aveți? Este deja mai mult de jumătate din viața dumneavoastră. Dar hai să vedeam ce v-a mai rămas: 0.000.000.000 secunde”
N.B.
Aveți așa un deja vue mental? De câte ori pe zi sau pe lună vă face câte cineva din vorbe? Chiar și prieteni, să nu mai spun de mass-media sau funcționarul de la bancă sau agentul de vânzări care vă convinge de necesități urgente de care nu ați avea nevoie nici măcar în următorii o mie de ani?!

Ep. 3 - ce simplu se vinde și se cumpără un suflet

Poveste pentru .... copiii adulți. Ep. 1

Odată cândva, în negura timpurilor, când oamenii mai erau oamenii, când oamenii mai aveau timp, când oamenii se mai iubeau și se mai ajutau între ei, când părinții își iubeau copiii și copiii nu duceau lipsa părinților (da frate, au existat și timpuri d-astea, oricât de utopice ni se par nouă acum, în sec. 21), ei bine, atunci, undeva în sudul Europei, trăia Momo. 
Momo ne spune o poveste simplă despre o istorie complexă care ne-a distrus sufletele și valoarea umană. O poveste despre cum oamenii au devenit monștrii planetei și proprii lor dușmani.
O poveste care ar trebui ascultată de copii, separat de părinți. Ah, părinții oricum nu mai au timp.
O poveste ……
O poveste despre cum răul câștigă și se propagă precum o tumoare nedescoperită la timp. Totul începe cu pași mici. Totul începe cu un singur detaliu, la care se mai adaugă un detaliu și încă unul …. Până când totul devine o lege distructivă.

**** **** 

Pe vremurile acelea existau orașe întinse cu drumuri, case, palate, cetăți din piatră, străduțe, poteci și mari amfiteatre unde oamenii se adunau cu diverse ocazii și socializau.

Undeva afară, într-un ținut îndepărtat, la marginea unui oraș oarecare, se lățea generos ruina unui amfiteatru străvechi. Era un loc aproape uitat unde oamenii își lăsau caprele să cutreiere,  unde copiii se jucau din când în când, unde razele lunii pline mai surprindea uneori melancolice perechi de îndrăgostiți.

Într-o zi însă, prin oraș au început să circule zvonuri, cum că în amfiteatru de la marginea pădurii ar fi apărut cineva. Se pare că ar fi un copil, dar nu știm exact dacă e fată sau băiat. Are o haină mai mare decât el, părul mare, ciufulit, murdar și încurcat, picioarele desculțe …

Oameni care locuiau mai aproape s-au pus la drum către amfiteatru ca să stea de vorbă cu noua apariție.

”Aha, deci îți place aici?”
Da.
”Și vrei să rămâi aici?”
Da.
”Nu te așteaptă nimeni pe undeva?”
Nu.
”Nu trebuie să te întorci acasă?”

”AICI sunt acasă!” – spuse Momo cu veselie.

”De unde vii?”
Nu știu. De colo și de dincolo.
”Cine sunt părinții tăi?”
Nu știu.

”Spuneai că te cheamă Momo. Cine ți-a dat numele ăsta?”

Eu mi l-am dat!
”Când te-ai născut?”
Din ce-mi amintesc, sunt de când mă știu.

Hm ….. Mica fetiță Momo era deja o apariție ciudată. Părea să aibă vreo zece anișori, era micuță, slabă, nu părea să fi făcut vreodată baie, avea ochi negri, mari, purta o rochiță lungă până la glezne, peticită, peste care venea o jachetă mare în care Momo practic înota. Momo nu vroia să-i taie mânecile căci se gândea că va mai crește și cine știe dacă va mai avea vreodată marele noroc să primească o jachetă cu atât de multe buzunare, nu?

După câteva secunde, oamenii o mai întrebară:
”Câți ani ai de fapt?”
100

Râsetele nu mai conteneau. Momo mai încercă odată:

102 … ?
”Cu siguranță că Momo nu știe să numere.

Momo, nu ar fi mai bine să anunțăm poliția? Poliția te-ar duce într-un cămin unde ai avea un pat să dormi și ai primi haine de îmbrăcat și mâncare în fiecare zi. Ar fi cel mai bine pentru tine, nu? Plus că ai învăța să citești, să scrii și multe chestii.”

NUUUU … am fost deja acolo!! Și am fugit!!! Mai erau și alți copii acolo și la ferestre erau gratii. Și tot timpul erau bătăi fără nici un motiv. Am fugit de-acolo într-o noapte și nu mai vreau înapoi.

”Da, fetiță, dar ești prea mică și trebuie ca cineva să aibă grijă de tine.”

Eu am grijă de mine!!

”Tu singură? Ești sigură că poți să ai grijă de tine?!”

Și oamenii se tot căzneau să înțeleagă și să facă ceva bun pentru Momo.

”Poate că ai vrea să vii la noi să stai. Oamenii de aici au toți copii și trăiesc înghesuiți,  dar acum nu cred că mai contează unul în plus. Ce zici?”

Mulțumesc mult, dar de ce nu m-ați putea voi lăsa să stau aici?

Hm … da, de ce nu?

Așa că Momo a fost lăsată să trăiască în marele amfiteatru și oamenii îi aduceau de mâncare, fiecare cum și ce putea.

Viața lui Momo părea mai norocoasă acum. Avea unde să doarmă, ce să mănânce, când îi era frig putea să-și facă un foc la care să se încălzească. Dar Momo mai avea ceva: foarte mulți prieteni.

S-ar putea spune că doar pentru Momo era un noroc să aibă prieteni. Dar și pentru ceilați oameni Momo era un noroc. Cu timpul, prezența lui Momo devenise atât de importantă, încât gândul la dispariția ei îi speria deja pe toți. Așa se face că Momo era foarte des vizitată. Momo avea un har aparte. Să fi fost ea cea mai inteligentă? Nicidecum. Ceea ce Momo putea face mai bine decât oricine era …. să asculte. Da, sigur …. Ce prostie, oricine poate asculta!!! Ei bine, nu-i chiar așa. Oricine poate auzi, dar de ascultat …. Foarte puțini oameni știu cu adevărat să asculte.

Să îi asculte pe ceilalți.

Felul de a asculta pe care îl avea Momo era cu totul deosebit.

Oameni simpli și proști care veneau la ea să-și descarce sufletul, vorbindu-i și lăsând-o să îi asculte ajungeau singuri la gânduri și idei proprii despre care habar nu aveau. Momo doar stătea cu ei și îi asculta cu mare atenție și implicare. Se uita cu ochii ei mari negri și adânci la cel care vorbea.

Momo asculta pe toată lumea: asculta cățelul, copacii, apa, vântul, pământul, cerul …. Nu doar oamenii. Asculta totul în jurul ei.

Seara stătea în marele amfiteatru acoperit de mantia cerului presărată de ochi mici și îndepărtați care clipeau de la ani lumină distanță și asculta universul întreg.

Chiar și atunci când cineva are mulți prieteni, printre aceștia există câțiva preferați. Și în cazul lui Momo existau doi oameni care veneau în fiecare zi la ea și împărțeau cu ea tot ce aveau. Unul era bătrân și altul era tânăr. Momo nu știa pe care dintre ei îl iubea mai mult.

 

Cel bătrân se numea Bepo, măturătorul de străzi. Desigur că Bepo avea un alt nume decât ”măturătorul de străzi”, dar cum el era cel care mătura străzile din oraș și toată lumea îl numea așa, atunci și el se numea tot așa. ”Bepo, măturătorul de străzi”.

Bepo trăia într-un adăpost pe care și-l meșteșugise singur din cartoane, tablă și bucăți de lemn. Oamenii credeau despre el că e cam nebun, pentru că atunci când cineva vorbea cu el, Bepo nu răspundea. Chestia era că Bepo nu dădea răspunsuri decât atunci când socotea că era necesar. Dacă cineva îl întreba ceva și Bepo nu avea un răspuns, atunci nu răspundea. Dacă avea nevoie să se gândească două ore, atunci răspundea după două ore și cel care întrebase fie nu mai era acolo, fie uitase ce întrebase. Doar Momo avea mereu timp să-l aștepte.

Bepo își făcea cu stăruință munca. Un pas, o răsuflare, o mișcare cu mătura. Un pas, o  răsuflare, o mișcare cu mătura. Încet-încet, dar sigur.

”Vezi tu, Momo, uneori avem în față o stradă foarte lungă. Nici nu-i vedem celălalt capăt. Ne gândim doar că strada este atât de lungă încât nu vom reuși vreodată să o măturăm. Și din cauza asta începem să ne grăbim. Și ne grăbim tot mai mult, ne grăbim și de fiecare dată parcă constatăm că în față stă aceeași stradă la fel de lungă, fără sfârșit. Și atunci începem să alergăm și să ne precipităm și răsuflarea devine tot mai greoaie și obosim și ne epuizăm fără măcar să fi reușit măcar să vedem celălalt capăt al străzii din fața noastră. Nu e bine așa. Nu duce nicăieri graba asta. Chestia e că nu trebuie să ne gândim la strada asta ca la o stradă întreagă. Nuuuu! Înțelegi? Trebuie să ne gândim doar la următorul pas. La următoarea răsuflare. La următoarea mișcare a măturii. Să ne bucurăm de fiecare bucățică. Doar așa reușim să parcurgem cu bucurie și relaxare drumul și nici măcar nu ne mai dăm seama că strada este foarte lungă. Când ajungem la celălalt capăt al ei, suntem la fel de vii și puternici și entuziaști ca la primul pas făcut pe ea. Înțelegi tu, Momo?” 

Da, Bepo.

Momo - de Michael Ende (1973) - aici, ep. 2