Austria - o țară obositoare

Klagenfurt, 23-26.06.2016

Austria este o țară extrem de ........ obositoare. Mă gândeam în seara asta, după trei zile pline aici în Sud, la Wörthersee, în mijlocul evenimentelor legate de IM Austria, că sunt atât de obosită, de parcă aș lua startul mâine la 7. 

OK, arșița este obositoare. 

Înotul este obositor. 

Traversarea Alpilor la volan este în sine o provocare obositoare (aici nu te ghidezi niciodată după nr. de km ca să știi cât faci pe drum!), mai ales dacă o faci de 6 ori în decurs de o lună! 

Dar nu despre asta vorbesc .....

În 2000 am făcut turul României la volan cu un australian. El conducea, eu eram copilot. Mi-aduc aminte perfect că cea mai mare energie ne-o consumau condițiile de drum, infrastructura, lipsa de informație, indolența și ignoranța locuitorilor (generalizez, desigur, încerc să descriu niște chestii fără să fiu malițioasă și fără să judec). Prin Miercurea Ciuc am oprit mașina să întrebăm un cetățean în ce direcție să o luăm și a refuzat să ne vorbească în românește. El vroia doar ungurește. Pe unde am înnoptat, inclusiv prin mânăstiri din Moldova, nu exista pic de informație, nu existau prospecte, cărți poștale. Nimic. Pentru un străin, cu siguranță o nebuloasă totală, o călătorie ca într-o carte de colorat, fără texte despre istorie. Te uiți la o ruină și te gândești că ......  a fost făcută cândva. Și-atât.

Curățenia era parțială, partea sanitară din locațiile unde ne-am cazat era în general absolut deplorabilă. 

Frumos, nu zic. Superb peisajul (ca peste tot în lume unde te duci, dacă știi ce să alegi pentru vedea ce trebuie, clar!), dar ..... înglodit, părăsit, neglijat, sărăcit și sărăntocit în prea mare parte. 

Am intrat prin Munții Căliman, am tras la o cabană ... genul de dormit cu bocancii în pat, cam așa aș descrie (în 2002 mă întorceam din Alpi, din Dolomiți și povesteam cu e cu regulile de cabană. Reacțiile? Huiduieli și comentarii de genul: Să-mi bag pula, adică cum să mă oblige să mă descalț la intrare?! Am plătit, intru chiar și cu bocancii noroiți dacă afară plouă. Pot să și dorm cu ei în pat la o adică! - memorabilă seara aia de povestiri, care nu au durat mult, căci devenisem penibilă deja în cercul montaniarzilor respectivi). Ăsta e spiritul, nu vreau să zic de rău. Fiecare țară, fiecare nație are un spirit. Ăsta e spiritul local. Punct.

Acum prin Austria, de doi ani, anul ăsta destul de intens, merg de colo-colo, distanțe lungi, ore multe de condus, aproape 3.000 de km într-o lună (media mea anuală de șofat în RO!!). Cazat la pensiuni ieftine, mâncat pe sponci, că nu sunt bani. Graz, Klagenfurt, Heiligenblut am Grossglockner, Ötscher, Linz, Litschau, Krems, Viena, Salzburg, Amstetten, Tirol, Podesdorf, Zell am See, Kaprun, Weyer in Steiermark, Christkindl și probabil or mai fii câteva locații pe listă.

Concluzii:

Volumul de informație este absolut imens. Nu știi de unde să începi și unde să ajungi mai întâi. Din prima zi simți că deja nu mai ai timp să vezi, să descoperi. La tot pasul informație și educație. Și în pădure ai parte de informație și educație fără a avea sentimentul că traseul ar fi cosmetizat.

despre rolul vânătorii, de exemplu .....

Peste tot texte despre faună, floră, climă, rolul vânătorilor organizate, motivele pentru care e bine să nu dai pâine sau pufuleți la lebede și rațe, oricât ți se pare ție de nostim și util să o faci și ..... imens de multă informație peste tot.

Prospectele turistice sunt toate nu doar gratuite și din abundență, dar și foarte detaliate și clare.

De regulă încerc să evit autostrăzile, tocmai pentru a vedea cât mai mult din Austria reală, de a intra prin sate, de a opri prin colțuri unde turiștii nu opresc, de a vedea vacile astea curate și aproape grațioase cum se mișcă acum vara pe pajiști, de a auzi cum crește iarba, ca să zic așa. Când pot, iau bicicleta cu mine și unde staționez las mașina și drumurile le fac pe bicicletă, o altă modalitate de a simți pulsul, de a auzi dialoguri, de a mai prinde din dialectele locale, de a mă mai rătăci și ieși la liman.

Șosele curg, se armonizează, te liniștesc, deși nu sunt întotdeauna drăguțe cu tine, că nah, să traversezi Alpii cere muncă, efort, atenție și dexteritate, ai urcări masive și coborâri agresive.

Am venit în Austria cu extrem de puțină experiență de șofer și cu multe frici. Frici de cozi în pantă, de serpentine, de urcări, de gropi, de furtuni. Am scăpat de toate fricile. Am condus pe serpentine înguste de ziceai că încap într-o cutie de sardele și am urcat pante cu înclinații de peste 20%.

Bulversantă este în continuare atitudinea celor de la volan, faptul că nu forțează intersecțiile, nu claxonează, dacă e nevoie stau și 10 km cu 25 km/h după curul unui ciclist. La trecerile de pietoni încetinesc și chiar dacă pietonul nu s-a decis să pună piciorul pe zebră, șoferul începe să frâneze deja cu 10 m dinainte și îl invită să treacă. Nu se înjură, nu se scuipă, nu se scarpină la coaie, nu se aruncă muci în toate direcțiile, nu se urinează în public (pe ăla de l-am văzut am știu sigur că e slav sau latin!).

Se semnalizează în sensurile giratoriu, o chestie fantastic de utilă, să știe toți în ce direcție o iei tu dacă ești deja în giratoriu.

Ce face autoritatea din București dacă vrea ca șoferul să nu mai arunce gunoaie pe străzi, pe geamul mașinii? Montează coșuri de gunoi la nivelul fiecărei mașini, la nivelul geamului. Deci o invitație la non-educație și mizerie. Și e nașpa, că o face pe banii contribuabilului. Iar șoferul tot pe jos va nimeni și flegma, si hârtia și coaja de banană și petul.

Ce face comunitatea din Austria? De pildă, la intrarea în localități o să vezi pe dreapta drumului 3 afișe montate pe câte un țăruș din lemn, cu scris mare. Niște A4 în folie, nu vă imaginați nu știu ce rame aurite făcute pe banii contribuabilului. Primul afiș zice ceva de genul: Te rog .... după 10 m al doilea afiș zice: nu arunca .... și al treilea zice: gunoaie.

Educație tacită și aș spune eficientă. Nu e nevoie de Lets Do it, Austria. Desigur că există actiuni de genul asta, dar totul are alte conotații.

Și aici apar surprize, neînțelegeri, mai ajungi la o locație unde ți-ai rezervat cameră și pentru faptul că se zicea acolo în descriere că e internet available, dar când ajungi constați că nu prea funcționează. Te superi, dar înveți că nu vei muri. Ai dreptul prin lege să ceri discount și să plătești mai puțin, dar nu am făcut-o. Sau dacă în apropiere e șantier și mă zdruncină ăla la 7 a.m., iar am dreptul să plătesc mai puțin. Nu am apelat la dreptul ăsta până acum pentru că amabilitatea și eforturile proprietarilor pensiunii mi-au compensat gradul de disconfort și am zis că nah, acum cu 30 de euro in plus sau in minus tot nu mă înbogățesc.

Și, peste toate, e curat. E fantastic de curat. Never ever probleme la toaletă sau robinete defecte! Pensiune de 3 stele vine zilnic să-ți facă patul, i-am rugat să nu mai facă chestia asta, că nu am nevoie.

Nu știu frate, dar e covârșitor.

E de înțeles de ce austriecii își cam fac concediile în țara lor. Chiar e de înțeles. Pentru că au creat o țară care pare să nu aibă finit la a descoperi chestii noi, în cel mai izolat sătuc ai ceva de văzut, de aflat, o ruină, un castel, o sărbătoare organizată regulat de comunitate, o istorie, un muzeu. Totul aduce bani comunității! Comunitățile sunt vii. Luna iunie este luna festivităților de cort, în general sunt organizate de pompieri. Aici pompierii sunt voluntari, apropos!! Și se implică în viața comunității.

Transfier din România ..... am citit cum că poliția nu a mai aprobat. Am citit și pe ce motiv. Am zis că nu e real. Am citit și a doua oară. Am zis că-s proastă, mi-am uitat limba maternă de nu mai pricep un mesaj scris.

O țară de nepricopsiți. O țară în care autoritatea vrea să devină autoritate taman acolo unde nu este cazul, iar acolo unde arde și frige, nu vede și nu aude.

Ce înseamnă un Ironman pentru o comunitate? La câți americani am văzut zilele astea aici, în Klagenfurt ..... mai are rost să comentez?! Nu că mă dau pe spate americanii, sper că nu asta se înțelege. Dar nu vin singuri, mulți vin cu familie, cu copii, cu părinți. La aproximativ 3.5000 de atleți la start, veniți aici pentru minimum 3-4 zile, se mai adaugă pe puțin încă 3.000 de însoțitori din toată lumea. Ce înseamnă un banal 5.000 – 6.000 de turiști pentru o comunitate? Păi ce înseamnă? Venituri, bani, creșterea nivelului de trai la o adică. Toți au de câștigat și de profitat din asta și într-o manieră de win-win practic. Supermarket-urile, terasele, vaporașele, trenurile, aeroporturile, WC-ul public (că unele sunt pe bani), cosmeticianul, parcările, gările, pensiunile, hotelurile, mijloacele de transport în comun și lista e lungă, lungăăă

Parcurile în general sunt mari, sunt reale grădini botanice și dispun de multe locuri de joacă pentru copii unde animalele de companie NU au acces. Arbori, aranjamente florale, podulețe, bănci, mese ..... Alice în Țara Minunilor. Peste tot e așa.

Mă uitam aici unde se ține IM Austria .... te doare bila. 

Dă un goaglă și vezi ce înseamnă Minimundus, de pildă. 

Sau Strandbad Klagenfurt. E peste orice imaginație.

Am înotat azi într-unul dintre cele mai vestite lacuri ale Austriei (de la un cap la altul cu vaporul dureaza cam o ora, fara opriri. Cu opriri, o oră și 40 min.): Wörthersee. Dă un goaglă să vezi ce nebunie .... e mare cât o mare interioară, nu ai nevoie de Marea Neagră - pe care oricum nu o îngrijești - sau de nu știu ce ocean cu astfel de lacuri. E curat, dacă bei din lac nu pățești frate nimic, pe-ncercate! Am înotat 2 km și nu-mi mai venea să ies. O culoare bestială, un verde-albastru-turcoaz de zici că ești direct în photoshop. Pe lac e ordine, nu urlă muzică, nu se destrăbălează tineri aiurea. Fiecare e cu rolul și cu locul lui și asta face bine la societate, e loc pentru toți, pe bune! Poți sări în apă de oriunde practic, dar sunt stranduri organizate, cu intrare. Sunt și stranduri la liber, fără intrare, dar fără dușuri, toalete etc.

Este o realitate impresionantă. Este o țară ..... teribil de obositoare. Din multe puncte de vedere. Cu plusuri și cu minusuri, dar plusul e covârșitor. E mult de povestit și desigur că fiecare e cu realitatea lui. Eu asta am ales să văd, așa că nu voi povesti despre cât costă o țoală în nu știu ce mall sau ce DJ a pus muzică în nu știu ce club de noapte. Depinde enorm de realitatea pe care alegi să o trăiești acolo unde ești în viață. Unii cunosc Teneriffe doar pentru că și-au cumpărat acolo niște chestii nemaipomenite (care exista si la un magazin din Rahova, de exemplu!) sau au stat la nu știu ce hotel de 7 stele. Eu am ales să merg acolo ca să fac trasee ascunse ale insulei, am coborât în adâncuri să văd sculpturile naturale lăsate de ultima erupție vulcanică, am dat înconjurul insulei pe o ambarcațiune și apoi am urcat pe El Teide, cel mai înalt vârf al Spaniei, nu doar al insulei. Și așa am făcut și cu Malta, și cu Norvegia, și cu Elveția. Suntem mici, dar mulți. De aceea puterea umană de distrugere este din păcate uriașă, dar eu tot în supremația Naturii cred. Natura nu obosește. Natura renaște. O ciuntim noi, dar ea renaște și mai vorbește din când în când.

26.06.2016 / Neuhofen

A trebuit să părăsesc Klangenfurt la ora 11, mă aștepta o nouă traversare a Alpilor, drum lung, căldură mare, oboseală și mai mare după o noapte aproape nedormită. Cea mai scurtă rută peste Alpi măsoară 215 km și am parcurs-o în 4 ore jumate. Varianta de autostradă ar măsura 390 de km și ar ocoli imens, plus că ar fi monoton în mare măsură și cu riscuri mari de blocaje în cozi. Ar fi poate cu o oră mai scurtă, dar cu costuri mult mai ridicate. Așa, cu max. 17 l de benzină rezolv (aprox. 20-25 euro). 

Am plecat aproape cu lacrimi, nu m-aș mai fi despărțit de locul ăla. Nu doar prin IM Austria, dar locul în sine emană energii pozitive cum nu am mai simțit de ceva vreme. Sâmbătă am traversat lacul cu un vapor de agrement, trei ore și 45 de minute dus-întors. Apoi am înotat o oră și mă gândeam cât de diferit este Wörhersee de Zell am See. Alte culori, alte temperaturi. Cald și rece, albastru închis și turcoaz. Desigur, W.See e în sud, în Kärnten, temperaturile sunt vara demne de Insulele Baleare. Zell e in Salzkammergut, mai rece si mai cristalin. Apa din Wörthersee te adoptă pur și simplu. Cea din Zell, deși e cristalină, mai degrabă de înfioară. Lumi diferite, percepții diferite, trăiri diferite, culori diferite dar ceva rămâne comun: curat!

Am intrat sâmbătă în Wörthersee See să văd cum mă simt. 

Am lăsat prosopul și hainele de schimb, ochelarii pe mal, acolo unde era nebunia mai mare. Mulți triatloniști mai făceau ultimele ture de înot și cu toții ne amestecam cu masa de turiști. Limba care se impunea era engleza americană, apoi urma italiana, spaniola, engleza britanică. Și mai auzeai și o austriacă. Și am intrat în apă, cu grijă, fără neopren. După 3-4 pași te afunzi ... și te afunzi în mâl și îți dispar genunchii în mâl. Ei bine, ăla e momentul meu de ”câh” când iau poziția plutei ca să-mi eliberez picioarele din mâl. Chestia asta că nu văd ce se întâmplă sub mine nu mi-a plăcut niciodată. Și dusă am fost apoi spre centrul lacului. Un km dus, un km retur. Un singur km din cei aprox. 20 lungime si 2 latime! 

Wörthersee - Wikipedia

Prosopul meu roșu, mare, se zărea de la distanță. Nimănui nu-i păsa de el. Azi în ziua cursei am bălărit aproape o oră să găsesc un loc de parcare. Ce să fac cu bicicleta mea cea scumpă, că să o car după mine din masa de spectatori nu aveam chef. Am dat-o jos de pe mașină și am legat-o de un copac prin parc. Valuri de spectatori la ora 6 dimineața curgeau în cascade spre locul de start și locul de ieșire din apă spre T1. De toate vârstele. Și mai era o oră până la start și ei erau cu miile deja și veneau din toate direcțiile ... te-ai fi putut gândi că duminica dimineața, o dată pe an, în parcul acela plouă cu bani și d-aia iese lumea așa grăbită!! bicicleta am regăsit-o bine merci după 5 ore. Fără comentarii. Așa e aici. E chestie de obișnuință (pentru mine).

Așa .... cât despre IM Austria .... peste așteptările mele. Știam că cei de la Ironman fac spectacol, mai văzusem, fusesem în el. Dar aici parcă mi-a depășit imaginația. Cei doi moderatori, un american și un austriac, ”fac toate paralele”. Era cât pe ce să fie un accident urât, că americanul, în verva lui, comenta și mergea cu spatele și tocmai întorsese curba un pro și dădea pedală și era să intre în moderator ..... a fost chestie de centimetri și o miime de secundă!!

Interesant să fiu spectator de la primul înotător până la ultimul. Se văd diferențele. Să vezi și voluntarii, așa în detaliu ... ce muncă enormă frateeee ... cam una mie bucăți de voluntari, din cele spuse de organizator. Să-i vezi cum stau în apă până la șold și practic ajută aproape fiecare concurent din cei aproape 3.000 să iasă din apă ....

Ca arbitru nu ai timp și oricum nu ai parte decât de o mică bucățică din cursă. Ca spectator e altă poveste. E obositor. Parcă prefer să fiu acolo, la start. Așa că am pus IM Austria pe lista de 2017 (hotelurile din apropiere nu mai au deja camere!). Plus că în drum spre Klagenfurt sau mai bine după cursă vreau să stau 2 zile în Friesach, acolo unde se reconstruiește o cetate folosindu-se exclusiv modul de viață și de muncă din Evul Mediu!!! Cetatea e cocoțată pe un deal, e mare .... găsisem locuință acolo, dar anul ăsta nu pot să mă mut departe de Linz, din cauza școlii. Și azi am trecut din nou prin Friesach și m-am uitat din nou la cetatea aceea .... Friesach_Burgbau

va urma cu poze, când voi mai găsi timp, prin toamnă sper eu - din păcate, am uitat aparatul foto acasă, așa că fotografiile sunt puține și de slabă calitate. 

ce titlu să aleg ?!

”Marcoooo, masa e gata!”
Liniște. Ea e Mama, cea care strigă de la parter spre etajul întâi al casei.
Trei secunde pauză. ”Marcoooooo, masa e gata! Ia-l și pe Andre cu tine!”

Liniște. Se uită în sus, cu gâtul încordat. Și așteaptă. Să fie băgată în seamă, să i se răspundă. Dar, ca de obicei, de sus nu vine nici un murmur.

Revine în sufragerie unde îmi consum frivola masă de prânz înainte să o zbughesc către gară să prind trenul de Linz. Azi am cursuri de la patru la zece seara.

Acesta este o variantă a unui scenariu care se repetă obsesiv de luni, de ani de zile. Fără schimbări. În șapte luni de zile trăind aici anumite imagini au ajuns să mă obsedeze și anumite sunete au ajuns să mă smulgă uneori noaptea din somn, făcându-mă chiar să ies din cameră, puțin alarmată, să văd dacă lucrurile nu o iau total razna, acolo sus .... 

După vreo zece minute Marco catadicsește să apară. Masa nu e pusă, mama mai robotește prin bucătărie. Tânărul de 15 ani, care a pierdut un an școlar pentru că nu a mai avut chef să frecventeze cursurile și să învețe, se trântește la propriu pe scaun. Și așteaptă. Pur și simplu așteaptă. Ce anume? Cum ce anume? Să fie servit. De mă-sa. O mamă pe post de servitoare, umilită de multe ori de proprii copii adolescenți. 

Apare și al doilea adolescent, de 13 ani. Prin comparație cu Marco, Andre e un monstru. Nu e un monstru în devenire, ci un real monstru deja devenit. Și el a pierdut anul școlar pentru că nu a mai avut chef să frecventeze cursurile. De la începutul lui aprilie a refuzat să mai meargă la școală. Mă-sa a încercat să salveze anul, a făcut lecții cu el, a reușit să îl târască la examene, dar băiatul nu a trecut de examenul limbii materne. Așa că .... repetă anul. Dar nici măcar nu mai are șansa să repete anul în școala privată unde părinții plăteau 600 euro pe an. Pentru că a fost, delicat dar ferm, exmatriculat. Grupul profesoral a luat decizia în ultimele zile, considerând că băiatul nu se potrivește profilului școlii.

Imaginea unui adolescent care locuiește în casa părintească ca într-un hotel de lux și care vine și se trântește pe scaun, la masă, așteptând literalmente să fie servit de mama lui ..... imaginea asta, ca multe altele, nu-mi va ieși mult timp din minte. 

Pentru mulți dintre voi nu e un șoc, presupun. Mamele de băieți fac eroarea asta, ca după aia ghici cine suferă mai departe în viață? Nefericitele partenere ale unor adolescenți, deveniți bărbați doar prin scurgerea timpului, care ”din dragoste” vor fi la început orbite, iar apoi vor considera că ”detaliile nu contează” și se vor lăsa copleșite și manipulate și vor deveni mame și vor duce mai departe, cu stoicism, același lanț neîntrerupt de erori care ucid orice valori menite să armonizeze o familie și nu numai.

Duminică toată ziua ambii părinți au stat cocoșați și au muncit în grădină. Doamna și-a dorit grădină mare, e pasiunea ei. Domnul și-a dorit fructe în grădină. E o grădină naturală, cu plante medicinale, cu mirodenii, cu pomi fructiferi și cu arbuști, cu trandafiri. Se culege totul și se pregătește în casă, pentru consum. Dulceață de trandafir, salată, căpșuni, ridichi, mere pădurețe și tot felul de ”berries” (roșii, negre, albe). 

Veneam de la alergare seara pe la 7 și amândoi stăteau tot în grădină, culegând boabe pentru sirop și dulceață și prăjituri. Am rămas o oră să-i ajut și mă gândeam ce îndeletnicire minunată pentru copii ar fi asta ..... Doar că cei doi băieți sunt doar consumatori. Culmea e că ferestrele de la camerele lor dau taman în grădină, deci își pot admira părinții cum nădușesc, în timp ce ei nu fac nimic. Un nimic imens, un nimic mare cât Universul! Un nimic care pe mine una a ajuns să mă doară și să-mi creeze dureri de stomac.

În prima lună de zile am încercat să mă amestec. Credeam și speram că ajut. I-am spus mamei ce aș face eu în locul ei. Relația s-a răcit și cu timpul a înghețat un pic. Și m-am retras. Nu te poți amesteca, nu poți ajuta cu forța. E o lecție pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc din alte experiențe din trecut. La distanță de aproximativ 4 luni a început să vină un psiholog în casă. Dintr-o scăpare, mama mi-a spus ce părere are psihologul și ce ar trebui să facă ea, ca să schimbe starea lucrurilor. Îmi venea să râd și să plâng auzind-o cum rostește cu atâta certitudine că da, asta și aia trebuie să facă și ”de mâine va face”, căci nu mai rezistă. Nu sunt psiholog, dar ceea ce îmi povestea ea îi servisem eu pe tavă în urmă cu patru luni. Dar desigur, așa facem toți în anumite situații .... ne ducem repede la specialiști, că aia au credibilitate. Consumăm timp, energie, uneori bani mulți, când de fapt totul ne stă în buzunar. Nu mă dau dășteaptă, dar situația este atât de clară și soluțiile sunt atât de clare (nu de simple!!), încât oricine altcineva, cu putință de implicare, i-ar fi dat aceleași sfaturi.

Desigur că de la acel ”mâine” au mai trecut două luni și ”schimbarea” a durat 2-3 zile. Acum lucrurile sunt ca în urmă cu șapte luni, ba chiar un pic mai înrăutățite. Băieții câștigă teren și ea pierde teren și sănătate. Un imens volum de sănătate.

În urmă cu două seri eram la mine în cameră și aud din nou urlete la etaj. 

Marco urla la mă-sa: ”Eu măcar am prieteni, tu nu ai pe nimeni! În casa asta sunt numai pedepse, ești nebună!”

Și mă gândeam că femeia asta, din slăbiciune, a ajuns de bună voie sclava propriilor copii, acceptând să fie umilită în grade greu de etalat. Când să-și facă prieteni, când ultimii 15 ani din viața ei sunt în proporție de 80% o reală traumă?!

Mă doare sufletul, dar trebuie să pricep că .... fiecare își poartă crucea lui.

În urmă cu 3 săptămâni am izbucnit în plâns din cauza lui Andre. Eram pe punctul de a începe eu însămi o terapie. Poveste lungă, complicată, nu o despic acum. M-a întrebat - ea, mama, căci cu ea vorbeam - cu o reală, dar pentru mine de neînțeles neputință: ”Ce să fac? I-am explicat, dar ... chiar nu știu ce să fac să nu se mai comporte așa. Tu ce ai face?”

Eram cât pe ce să izbucnesc și să-i spun ce aș face. Să-i explic că e o casă a terorii, că nu le face nici un bine lăsându-i să crească ca niște paraziți cronici. M-am uitat la ea și i-am spus doar atât:

”Ce aș face eu? Nu ai accepta nimic din ce ți-aș spune. Și nu vreau să mă amestec, pentru că nu vreau să stric relația cu tine din cauza asta. Știu exact ce aș face, dar nu ai suporta să auzi ce am de spus. Te-ai simți rănită și nedreptățită, pentru că ești mama lor. Eu nu sunt mama lor și judec lucrurile din exterior. Și așa cum ți-am zis din decembrie, singură nu vei ieși din situația asta. Dar nici nu accepți intervenție din afară. Când o să simți că ești pregătită de schimbări, putem discuta.”

Prima ei reacție a fost de nervi. De sarcasm. Dar nu a zis nimic. Mimica o trăda. Și nu a zis nimic. În adâncul sufletului ei s-ar putea să știe că am dreptate. 

Așa că lucrurile se derulează mai departe în secvențe traumatizante. Doi adolescenți care primesc tot ce vor, inclusiv vasele spălate, hainele spălate, sortate, aranjate, puse în dulapuri. Doi adolescenți care uneori intră în casă și lasă ușa de la intrare neînchisă, pentru că nu le pasă. Intră în bucătărie, iau un pahar curat, beau apă din cana-filtru și o lasă golită, nepăsându-le că mai există în casă un următorul care va vrea să bea apă. Așa că următorul, dacă vrea apă, trebuie să aștepte cam 5 minute până se filtează apa de băut. Paharul din care a băut e lăsat pe masă, la întâmplare. Mănâncă și dacă, prin minune, își duc farfuria la bucătărie - distanța e de 3 pași -, o lasă pe masă. Andre o lasă pe masă, Marco o lasă lângă. Așa că nu mai e loc pe masă. Nu o lasă una peste alta. Ci una lângă alta. Cu șervețelul în ea. Deși găleata de gunoi e dedesubt. Deși mașina de spălat vase e dedesubt. Dar efortul să deschidă ușa de la mașina de spălat vase e prea mare. Efortul să deschidă ușa de la dulap și să arunce coaja de banană sau șervețelul murdar, e prea mare. 

Deschide frigiderul, își ia ceva de acolo și ambalajul din plastic îl lasă pe masă.  

Patru uscătoare mari cu rufele spălate ale copiiilor stau întinse în sufragerie. De 4 zile. Ea nu apucă să strângă rufele, eu am fost plecată. O familie de 4 capete si împiedică ce uscătoarele mari de patru zile și nici unul dintre cei 3 bărbați nu are inițiativa sau măcar mila să strângă rufele alea nenorocite. Mai vin uneori de la școală sau de la antrenament și nu am unde să arunc o hârtie, căci gunoiul nu îl duce nimeni. Nimeni, pricepi??? Dacă nu îl duce ea, mama, dă pe din-afară. E cutia mare de colectat hârtie care trebuie golită, e cutia mare de colectat sticlă și doze metalice, e cutia mare de colectat ambalaje din plastic, e găleata de gunoi și găleata de gunoi bio. Nici unul din cei 3 bărbați nu golește vreodată gunoiul. Cât de incredibilă e chestia asta???? Veneam de la drum lung de 6 ore, traversasem Alpii, intru în bucătărie, dezastruuuuuu. Iau sacul cu ambalaje din plastic, iau cutia cu sticle și doze metalice și plec nervoasă să le duc la centrul de colectare. Da frate, trebuie să mergi pe jos 4-5 minute, la deal, mare scofală .... așa se colectează gunoiul aici, mă refer la reciclabile. Gunoiul bio se colectează în grădină, în loc special, ca îngrășământ natural. Sunt cam 10 m distanță de casă. În propria grădină. În 7 luni de zile nu am văzut nici unul dintre cei doi adolescenți să ducă gunoiul vreodată. Dă pe din-afară. Sau mai uită să tragă apa la toaletă sau să bage un pic peria ..... 

Monstruos, absolut monstruos ..... 

E strigător la cer. E frustrant. E inuman. E orice vrei să definești.

Și uite-așa patriarhatul e în floare prin suportul de nădejde al femeilor care contribuie din plin la astfel de specimene monstruoase. 

Lista e imensă, absolut imensă ..... cu ce se derulează aici.

Abia aștept să mă mut. Din prea multe puncte de vedere. 

Păcat de ea. Dar nu poate altfel, nu știe altfel. Când nu mai poate, se uită la mine și-mi spune că dacă ar putea, i-ar lua în mașină și i-ar duce departe și i-ar abandona acolo.
Sau multe alte idei năstrușnice. Și-mi explică că nu ea e de vină, că a încercat tot ce e posibil, dar nu a funcționat.

Păi cum puii mei să funcționeze și cum puii mei să nu te exploateze la maxim, chiar și când ai febră și nu te poți mișca, dacă tu le faci totul și le bagi în gură?! Cum?!?!?!?

Așa ne-am întâlnit noi două de fapt. Disperarea o scosese afară din casă. Disperarea ne scosese pe amândouă afară din casă în acea seară de noiembrie. Locuiam la 1,7 km una de alta și ne-am întâlnit undeva pe un deal pustiu la 4 km distanță de mine, 5,7 km distanță de ea. 

Mi-e milă de toate femeile care se lasă batjocorite și exploatate.
Mi-e milă de toate femeile care nu realizează că schimbarea stă în ele, nu în ceilalți.    

1st athlete is from India!

Accepting Jeffrey Samraj from India to train for his big dream - starting and finishing an Ironman - is a pretty interesting job.

The young ambitious man has no experience in triathlon, still has no bike and at the moment he contacted me he did not know what "pace" means. He said, he can swim, but has no possibility to swim, as the ocean is far away from him. But he dreams big, as he likes to say.

So, young people dreaming big, especially into a direction which means committment, healthy and organized life are a reall inspiration. This is why I accept this challenge and I say Welcome to Jeffrey! 

He now has a running trainig plan for the first week and a long list about terms and other details about training, recovery, discipline. 

 

Living in an old castle ..... to do it or not to do it?!

As I've read the add in the newspaper I said to me: 
"Living in a castle?! It must be a joke ..... "

I asked and I've got the reply, so after two days I went there - 15 km away from the place I am living now - to see it with my own eyes.

Castles are still a very legendary issue in our crazy, almost non-human society. Speaking about me and for me I can say that I always dreamed about such an ..... let's call it "opportunity". Of course, in a different version, but I probably did not detailed my wish enough.

Speaking about buildings, there are three sort of "buildings" which always fascinated me since I remember to be on this Earth:
1. Ruins
2. Castles
3. Cathedrals
I saw and visited a lot of castles in Germany, Tchech Republic, Italy, Austria. There is a special fascination about them or I have read to many fairy tales as I was a small girl :-)
The fact is, my dream about living in a castle - not to say "having my own castle" - is still alive somehow.

The description was full of flair and majesty somehow and the pictures were not so bad, so I decided to go there.
Sunny summer day. On the way I remembered about this castle, it was the first thing which caught my attention when I first came in this region, in July 2015!
I would never have dared to go there and to ask: "Do you have available rooms to rent for me, please?" :-)

Now I am here, in front of the building and the first feeling is:

"I do not think this is a place for me .... I do not feel any positive energy here, the main road is only 100-150 meters away ..... but I go to see what it is talk about it afterall, why not?"

to be followed ....

Short update 3rd of July 2016

Other things happened in the meanwhile and the time for writting ..... dissapears somehow.

But because I like following up stuff and analysing details, here I am with a short, very short update.

The appartment in the castle could have been mine.

But after two days I refused the offer. Nothing there seemed to be what I was dreaming about. Energy, price, location, architecture, placement, environment, context.

We all have our dreams. 

Sometimes dreams becomes true.

Sometimes you are in front of the gate ready to enter your dream, you are there, big emotions, sleepless nights ..... and then you take a step back. Just because you have a feeling. Something like: "It does not feel like my dream really ...."

And you go back working on your dream again or changing the dream. Because we often live in an imaginary world. Maybe we had read too much in our childhood about princess life, about a happy life without any worries, about being rich and famous and we had forgotten about the reality around us. Sometimes we act like those spoiled children used to do anything in their life - not to help in household, not to care about other in the family or in the neighborhood, not to appreciate the efforts of their parents and being used to be served all the time (parents' mistakes) etc. - who get a huge shock when mama or papa are getting sick or away from home and they are hungry and the only thing they are able to do is maybe to boil water in the electronical water boiler (!)

These children are waking up in the Monday morning and have no idea where their socks are or what to take into the school bag. Because the entire week-end they had different priorities: to do anything at all. Sitting in their rooms and surfing in internet or playing games. Coming to lunch after the mother called them at least five time through the entire house "Lunch is readyyyyy!!!!"

I didn't want to write about spoiled children who have no sense of values, but the phenomen is similar.

You sometimes have dreams which can become true, but not in the manner you wanted. Because you defined only the dream as a fairy-tale picture ignoring the details :-)

So, for the moment I rejected to start a "life in a castle". 

The Certificate finally arrived from Florida