ce poate limba engleza

tristele standarde ale societatii umane in sec. XXI - CLICK HERE

insert de etică, conștiință morală, deontologie

Oare până unde se întinde limita acordării de circumstanțe atenuante? De ce mi se pare mie și aproape numai mie – dintre mine și cei din jurul meu cu care interacționez – că nu prea există nici o limită și că tot timpul există exclusiv circumstanțe atenuante. Tot timpul, de peste tot, răsare vorba aia ”Doar cine nu muncește, nu greșește”, peste tot zborară vorba aialaltă cu ”Ei și dacă a zis așa și nu a fost așa?” sau mă simt inundată de ”A greși e omenește”, ”Lasă măi, că merge și-așa, nu observă nimeni, șșșt!” etc.

Este un început care pare să nu aibă nici o legătură cu cerința referatului de etică. Când am avut primul curs de etică mă gândeam că voi scrie despre dilema ”ce fac dacă, după ce am renunțat la tot în viața mea pentru a putea să ajung pe Everest, cu 1.000 sau 500 de m înainte de vârf întâlnesc un străin epuizat care, cu ajutorul meu, ar avea șanse de supraviețuire?” Este o dilemă care mă preocupă, mai ales că de la primul tutorat și până la momentul scrierii acestei lucrări chiar am fost în Himalaya și am ajuns la firul potecii de la poalele Vârfului Everest și am trăit, am simțit, am văzut realitatea acelui Univers aparte.

Doar că o astfel de analiză ar fi foarte complexă și fără un ajutor din partea cuiva experimentat nu cred că aș putea ajunge prea departe cu ea, oricât de simplă ar părea.

Ca urmare, voi încerca să tratez un subiect foarte recent, în care am fost implicată, un subiect mic, foarte mic, dar care, dacă devine normalitate, va fi enorm pentru o nație. De fapt ..... povestea există deja ca și normalitate în România, nu știu de ce formulez eu la un viitor îndepărtat.

Anul acesta s-a organizat în România primul circuit de triatloane sub denumirea Bioeel Grand Prix Triathlon. Nu a fost mediatizat, presupun că a fost un fel de experiment. Există un web site al evenimentului, pe care apar enumerate etapele, datele de desfășurare, categoriile de clasament, clasamentele actualizate în urma fiecărei etape, premiile acordate la finalul circuitului. Nu există nici o coordonată de contact, nu se spune nimic despre un regulament unic al circuitului, dacă vrei informații, nu ai cu cine să iei legătura.

Eu am participat la toate cele cinci etape, începând din iunie: Vama Veche, Târgu Mureș, Lacul Sf. Ana/Băile Tușnad, satul Reci/Covasna și Mamaia.

La primele patru etape s-au respectat aceleași categorii de clasament și de premiere, fiind vorba de fete și băieți, ca și categorii principale, fiecare împărțită apoi pe categorii de vârstă. Astfel existau categoriile 20-29 de ani, 30-39, 40+ și 50+. Categoria de 50+ era doar la bărbați, pentru că nu există concurente triatloniste mai în vârstă de 44 de ani (cel puțin nu în România și nu la momentul despre care vorbim, anul de grație 2011).

În cazul triatlonului din satul Reci, desfășurat pe 7 august, în regulamentul competiției se stipula foarte clar că, deși vor exista clasamente pe toate categoriile cunoscute, premierea în bani se va acorda doar clasamenului open. Acest lucru însemna că va exista un podium la băieți și un podium la fete, cu primii trei clasați, indiferent de vârste. Doar aceștia primeau și un premiu în bani. Era un lucru comunicat de către organizator, deci cunoscut de concurenți.
VEZI POVESTEA LA CALD aici: final-de-grandprix-cu-surprize-pentru.html 

În cazul ultimei etape a circuitului, regulamentul publicat pe site-ul oficial al evenimentului stipula: “Cursa este divizata pe categorii de sex si varsta, iar organizatorul isi ia libertatea, pe langa clasamentele obisnuite unui astfel de concurs, sa faca un clasament separat pentru angajati corporate.”

Așa cum este formulată, această frază este destul de ambiguă. Și aici consider o lipsă de deontologie – pentru că mă refer la un organizator, ca și entitate publică juridică care își ia anumite angajamente față de de un client, adică masa de participanți/sportivi care achită o taxă pentru a putea concura în cadrul concursului - și de etică/morală.

Este destul de complicat să îmi dau seama dacă organizatorul a premeditat acest lucru și nu aș putea să public un raționament argumentat tocmai pentru că nu am dovezi. Convingerea mea este că, la momentul publicării regulamentului, organizatorul avea intenția de a ocoli anumite responsabilități. De ce? Un motiv ar fi, după cum va rezulta din relatare, economisirea unor fonduri. Economisire în scopuri utilitare, nobile sau pur și simplu de însușire personală, nu știu și este prea riscant să acuz. Doar emit ipoteze.

Fraza respectivă din regulament a devenit interesantă cu ocazia ceremoniei de premiere a câștigătorilor concursului și a felului în care organizatorul a înțeles să acționeze.

Surpriza mare a fost că nu au existat mai multe podiumuri la fete, ci doar unul, deci o premiere open. Acest lucru înseamnă că, în timp ce la băieți au existat 4 podiumuri, la fete a existat doar unul.

Surpriza a fost net amplificată de faptul că desființarea clasamentelor pe categorii de vârstă la fete nu fusese anunțată în prealabil de către organizator și nici măcar pe parcursul ceremoniei de premiere acesta nu a considerat oportun să intervină cu vreo explicație minimală.

La o săptămână de la eveniment, o grupă de 3 fete a iniţiat discuţia în mod public, cerând explicaţii organizatorului. În urma iniţierii discuţiei în spaţiul public virtual, pe forumul concursului, organizatorul a ignorat întrebarea. După care, fetele au trimis o scrisoare deschisă cu semnătura mai multor participante. Mesajul era simplu: De ce nu există un clasament pe categorii la fete, aşa cum prevede regulamentul? De ce nu ni s-a comunicat acest lucru și nouă?

Discuţia a pornit cu greu şi organizatorul s-a dovedit foarte dibaci în a ocoli de fapt esenţa problemei, mutând locul discuţiei pe un alt topic creat de el. Astfel că atenţia publică a fost deviată. Eu am denumit această strategie simplu: manipulare.

Are atitudinea organizatorului implicaţii etice sau nu? Pentru că, neexistând un context legislativ, nu putem aborda problema din punct de vedere juridic. Şi nici nu vrem.

Aş începe prin a mă referi la un sistem de valori.

Care sunt valorile mele, respectiv ale generaţiei mele, şi care sunt valorile generaţiei care acum are 25 de ani, deci cu 20 de ani mai tânără decât mine?

Sistemul meu de valori vine din educaţia primită şi aplicată într-o societate în care valorile respective erau nu doar recunoscute, ci şi apreciate şi aplicate pe scară largă. Conform acestui sistem, atunci când declar ceva – că voi face, că voi respecta, că voi oferi etc. – înseamnă că îmi asum o responsabilitate. Faţă de mine şi faţă de publicul meu. Dacă organizatorul a publicat un regulament, înseamnă că şi-a asumat responsabilitatea de a-l respecta cu strictă fidelitate. Altfel de ce ar mai fi emis un regulament, din moment ce nici o legislaţie în vigoare nu-l obliga să o facă? De ce incluzi în regulamentul unei manifestări publice, adresată maselor, reguli pe care tu, ca organizator, fie nu le respecţi, nu le aplici, fie le ignori cu atâta naturalețe, încât devine o normalitate?

Acesta este un aspect care ţine de lipsa de deontologie (profesională) – eşti organizator, chiar dacă nu există un cod deontologic scris, există un cod etic și moral mutual – şi, mai grav, de ignorarea oricăror reguli elementare de etică şi morală. Care este mesajul tău către ceilalţi? Că promiţi  - public - lucruri pe care nu le respecţi. De ce faci acest lucru? Pentru că se poate. Pentru că nimănui nu-i pasă. Sau pentru că …..

Ţi-ai asigurat spatele. Adică ai avut grijă să câştigi atât de mulţi simpatizanţi de partea ta, încât, într-o lume a bărbaţilor, comentariile câtorva fete nemulţumite vor trece neobservate. Este exact ca în campaniile electorale. Și DA, este o lume a bărbaţilor, pentru că participarea feminină se apropie modest de un max. de  9-10% din participartea masculină.

Afirm acest lucru din cauza campaniei foarte puternice, aproape agresivă de promovare a triatlonului din Mamaia. Triatlonul a avut mai multe categorii: proba de ştafetă, de sprint şi cea olimpică. A fost foarte puternic mediatizat fiind prezentat ca un concurs destinat maselor, nu sportivilor de performanţă. Chiar dacă la start sunt şi sportive profesionişti care se întrec cu amatorii, dar aceasta este o altă temă de discuţie.

Dacă putem pune aici problema unei conştiinţe morale şi a unui comportament etic, unde – în sistemul lui Kohlberg – s-ar putea situa organizatorul? La Prima Etapă, cea a “supunerii şi pedepsei”? Din moment ce ştia că nu are cum să fie pedepsit, organizatorul a ignorant orice conştiinţă morală pe care ar fi putut să o aibă la etatea domniei sale. Desigur, dacă privim organizatorul ca şi entitate organizaţională, este la o vârstă fragedă, fiind abia a 3-a ediţie a acestui triathlon. Deci îi puteam acorda acele circumstanţe atenuante de care discutam la început, nu? “Lasă-l, are doar 3 ani, e un bebe!” Desigur că este o ironie, căci nu mă refer la entitatea organizaţională, care este un fel de entitate abstract, ea neexistând fără adultul care a uns toate motoarele procesului de organizare.

Pentru necunoscători, îmi permit o incursiune în etică și conștiință morală:

Aparent vorbind, există la fel de multe moduri de viață și feluri de a percepe etica pe câti de mulți indivizi există. ”Fiecare îşi construieşte propria sa manieră de a se concepe ca fiinţă morală de-a lungul relaţiilor sale cu lumea şi cu ceilalţi. În fond, trivială sau exemplară, inspirată de orgoliu sau de generozitate, de pasiunea pentru eficacitate sau de dorinţa de a câştiga, marcată sau nu de religie, această manieră se exprimă în comportamente, proiecte, decizii, într-o măsură mai mare decât în discursurile despre sine ale omului pe care acesta, câteodată, le trădează. Oricum, această diversitate a conţinuturilor morale nu împiedică totuşi similitudinea în dezvoltarea formelor conştiinţei individuale. Mai mult, conştiinţa morală în evoluţia ei ontogenetică parcurge anumite stadii, ceea ce înseamnă că nimeni nu se manifestă moral dintr-o dată, după cum nimeni nu judecă din perspectivă etică decât la un anumit nivel al dezvoltării sale psihologice. Jean Piaget şi, pe urmele lui. Laurence Kohlberg. au stabilit, primii, condiţiile de ordin psihogenetic pentru trecerea de la morala heteromană la cea autonomă (adică trecerea de la morala copilăriei la cea a adultului normal psihologic şi moral capabil să se integreze în societate ca fiinţă aptă să gândească în stadiul reversibilităţii, al autonomiei judecăţii), iar cel de-al doilea să stabilească nivelele progresive pe care le parcurge conştiinţa morală în genere.”

Potrivit lui Kohlberg există trei stadii (cel preconvenţional, convenţional şi postconvenţional), iar fiecare stadiu are, la rândul său, două nivele, ceea ce înseamnă că, în total, există şase etape ce compun şi definesc conştiinţa morală. Grosier vorbind, nivelul preconvenţional este cel al copilăriei şi el se divide la rândul său în două etape.

Prima etapă este cea a supunerii şi pedepsei. La acest nivel, individul (copil fiind), permanent în căutare de experienţe se loveşte de rezistenţa lucrurilor şi de voinţa celor din anturajul său care se opun anumitor impulsuri. el învaţă din experienţă că este important să asculte măcar în măsura în care acest lucru nu-l opreşte să exploreze. Ceea ce este drept pentru el, se înscrie în ansamblul de reguli a căror încălcare provoacă pedepse: trebuie, de pildă, evitată spargerea farfuriilor şi stăpânite accesele de furie. În această etapă, individul se supune doar dintr-o singură rațiune mecanică, instinctivă: pentru a evita pedepsirea. Ca urmare, singura motivaţie a acestui individ pentru a face ceea ce este corect, drept, permis este să evite, pe cât posibil, orice fel de sancţiune, de pedepsire dureroasă. Preocupările şi interesele altor indivizi nu-l interesează, cu excepţia cazului când i-ar afecta propria situaţie. Nu are habar despre conștiință morală, moralitate, etică.

Cu siguranţă că organizatorul ar fi respectat regulamentul dacă ar fi ştiut că nerespectarea îi va dăuna imaginii sau facă ar fi ştiut că poate fi amendat, pedepsit în vreun fel. Dar aşa, a preferat să nu acorde atenţie preocupărilor şi intereselor altora – în acest caz, triatlonistele participante -, căci propria lui situaţie nu era periclitată.

Cea de-a doua etapă este cea a scopurilor individuale instrumentale şi a schimbului. Acum, micul individ conştientizează faptul că ceilalţi există ca atare, diferiţi de el; ei au locul lor în înţelegerea a ceea ce trebuie făcut sau evitat; respectul interesului lor devine corelativ cu respectul propriului său interes. El realizează că trebuie să fie echitabil în schimburi. De pildă, oferă o bomboană pentru a primi un elastic. Astfel, se naşte şi se dezvoltă sentimentul reciprocităţii. Obiectivul individului este în această fază să facă ceea ce poate pentru a-şi realiza interesele, paralel cu conştientizarea faptului că şi alţii au interese. Se consideră că este corect şi bine ca toţi indivizii să-şi urmărească interesele lor. Singura raţiune pentru a face ceea ce este bine constă în rezolvarea, pe această cale, a  propriilor interese. Conflictele se rezolvă prin schimburi de servicii: cât îmi dai atât îţi dau!

Este clar că organizatorul nu a ajuns încă la acest stadiu. Triatlonistele au dat totul din partea lor, dar au primit doar parțial color. Ele și-au achitat taxa de participare, s-au supus regulilor concursului, au respectat probele, au fost punctuale, i-au respectat pe ceilalți participanți și pe organizatori, s-au prezentat cu echipamentul cerut de organizator. Au avut încredere și s-au bazat pe niște reguli care le fuseseră comunicate în prealabil.

A treia etapă este cea a aşteptărilor mutuale şi a conformităţii. Acum, individul conştien­tizează că actele sale nu privesc doar obiectele şi plăcerea sau neplăcerea pe care el o are de pe urma lor; ele privesc şi plăcerea sau durerea celorlalţi, iar aceşti ceilalţi nu sunt doar cei pe care-i iubeşte sau detestă din jurul său. Ceea ce este drept, de acum înainte, îi cere să fie bun şi drăguţ; acesta este mijlocul pentru a obţine încrederea celorlalţi şi pentru a fi recunoscut; respectând regulile de conduită, el răspunde aşteptărilor anturajului său, care anturaj va răspunde aşteptărilor sale. El joacă rolul de frate, soră, fiu, bun camarad, vecin etc. În  schimb el va resimţi avantajele relaţiilor mutuale de încredere şi de gratitudine. Oricum, la acest nivel sentimentul este mai puternic decât raţiunea, iar impulsurile mai puternice decât libertatea. La acest nivel, faptul că alţii se aşteaptă de la un individ ca el să facă ceva anume devine important pentru acesta. Acum interesele grupului pot să primeze asupra intereselor personale, iar, într-o oarecare măsură, individul este capabil să se plaseze în situaţia altuia. Oricum, a proceda bine şi drept înseamnă a trăi la nivelul aşteptărilor celor apropiaţi, iar individul consideră că acţionează corect cu scopul de a răspunde aşteptărilor şi de a primi aprobarea lor.

Implicit că organizatorul nu avea cum să ajungă la al treilea nivel. Deci orice comentariu de acum încolo devine de prisos. Completez însă analiza ca o simplă enumerare de informații.

A patra etapă, cea a menţinerii sistemului social şi al conştiinţei este etapa care încoronează stadiul convenţional. În cadrul ei individul obiectivează suficient regulile de comportament impuse pentru conservarea societăţii. În principiu,  acum, nu mai este vorba de a se ghida doar prin raportarea la dorinţele şi impulsurile proprii, nici măcar prin raportarea la ce fac sau omit să facă alţii, ci de a recunoaşte o prioritate a condiţiilor de existenţă a  grupului social. Aceasta este morala conformismului regulilor de comportament, este, în principiu, morala legii. Această etapă este sinonimă cu îndeplinirea datoriei în societate față de toți ceilalți, nu doar de un grup. Aceasta nu exclude punerea în valoare a intereselor personale, dar realizarea lor este subordonată regulilor vieţii în comun. Conflictele care apar la acest nivel ţin de relativitatea valorilor şi de caracterul particular al normelor, regulilor, preceptelor sau cutumelor diferitelor societăţi, comunităţi sau instituţii.

Cum etica nu se poate identifica cu conformismele sociale sau religioase, rezultă că există un stadiu postconvenţional în cuprinsul căruia criteriul de apreciere al binelui şi răului, al dreptului şi al nedreptului nu este unul venit din afara conştiinţei, ci el e dependent exclusiv de conştiinţă şi de capacitatea acesteia de a judeca după principii valabile în mod universal.

Avem, astfel, cel de-al cincilea nivel, cel al drepturilor primare, al contractului social şi al utilităţii sociale. În această etapă individul care nu mai suportă să fie un simplu conformist se interoghează asupra posibilităţii unei etici mai înalte care să-i convină. Dincolo de conformismele ce-l înlănţuie, individul se referă la valori care, cel puţin în ochii lui, au o cuprindere universală şi la care doreşte aderarea celorlalţi, chiar dacă nu-şi face iluzii asupra acestui aspect. În acest moment el evocă dreptatea, libertatea, egalitatea, adevărul, generozitatea, utilitatea sau orice altă valoare susceptibilă în ochii lui să înfrunte critic cutumele societăţii. Această etapă este sinonimă cu ideea contractului social din reflecţia etică a modernităţii conform căreia, oamenii, cu scopul de a trăi în pace, fără să se comporte între ei ca lupii, se organizează în societatea de drept. În măsura în care fiecare îşi abandonează drepturile celorlalţi, va beneficia, în schimb, de sprijinul tuturor. De asemenea, indivizii se pot coaliza, dincolo de toate conformismele şi deasupra tuturor frontierelor cu scopul de a promova aceste drepturi primare. În fapt, individul conştientizează că există o perspectivă raţională potrivit căreia există valori şi drepturi – cum ar fi viaţa şi libertatea – a căror importanţă nu se datorează unor instituţii sociale şi care trebuie susţinute în orice societate. Astfel spus, individul este preocupat ca legile şi obligaţiile către societate să se bazeze pe idealul celui mai mare bine pentru cel mai mare număr de indivizi. Atâta timp cât viaţa şi libertatea sunt protejate, a proceda bine înseamnă a respecta valorile societăţii pentru că ele sunt acceptate de toţi şi sunt imparţiale pentru toţi. Individul procedează dintr-o perspectivă morală pentru că, fiind o fiinţă raţională, el este obligat să se supună preceptelor care protejează viaţa şi libertatea, valorii la care el şi-a dat acceptul.

În fine, etapa cea mai înaltă şi ultimă este cea a principiilor etice universale. Făcând apel la conştiinţă individul consideră că există principii etice universale care trebuie urmate şi care sunt prioritare oricăror altor obligaţii impuse de legi şi instituţii. A proceda moral înseamnă a acţiona în acord cu aceste principii. Persoana face ceea ce este drept şi bine să facă pentru că, fiind o fiinţă raţională, înţelege valabilitatea acestor principii şi este hotărât să le urmeze. Aceste principii fac apel la înţelegere logică, la universalitate şi la consecvenţă; ele sunt principii universale de egalitate, libertate şi reciprocitate a drepturilor umane şi de respect pentru demnitatea fiinţelor umane ca persoane individuale.

Există tot felul de situații valabile și pentru etica afacerilor (mai departe voi explica de ce apare termenul de ”afacere”/business în această analiză), cineva poate să atingă vârsta senectuţii şi, din punct de vedere moral, să nu poată depăşi, de pildă, etapa a patra, cea a menţinerii sistemului social şi a conformării la acesta. În aceeaşi ordine de idei, dacă ultimele două etape sunt nivele ultime de legitimare universală a conduitei şi conştiinţei morale, atunci rezultă că apelul la moralitate este singura cale satisfăcătoare pentru rezolvarea conflictelor şi dilemelor etice, inclusiv în afaceri. Aceasta înseamnă că, atunci când apare un conflict moral generat de aderenţa individului, de pildă, la una din primele patru etape, este necesară deplasarea spre etape mai înalte, spre cea a drepturilor primare şi spre cea a principiilor etice universale. Se poate ajunge astfel spre o formă tot mai adecvată de raţionare morală pentru soluţionarea tot mai adecvată a conflictelor de ordin etic.

O concluzie ironică la acest nivel al analizei ar fi că de la nivelul întâi al schemei lui Kohlberg până la atingerea conştiinţei morale este încă un drum foarte lung.

Organizatorul este furnizorul. Sportivul este clientul. Organizatorul are produsul, adică triatlonul în sine, cu tot ce implică acesta (organizarea, infrastructura, resursele umane, logistice, financiare şi materiale). Sportivul citeşte regulamentul publicat, se informează asupra tarifului (care este taxa de participare?) şi decide dacă poate sau vrea să participle. Completând formularul de înscriere, semnând declaraţia şi achitând taxa de participare el încheie contractul de cumpărare. Organizatorul, acceptând formularul de înscriere cu datele personale ale sportivului, declaraţia acestuia şi banii acestuia, devine şi el parte semnatară a aceluiaşi contract. Ambele părţi au convenit astfel că recunosc regulamentul, condiţiile şi îşi iau angajamentul de a le respecta.

La final, în cazul descris, o serie de triatloniste au fost puse în situaţia de a nu fi premiate şi de a nu fi evidenţiate într-un clasament pe categorii. Acest lucru poate implica şi o ştirbire a imaginii acestora.

Pe ce treaptă se situează organizatorul din punct de vedere al sistemului lui George Starcher?

Prima treaptă acordă dreptate celui care deţine puterea. Legea junglei. Toate celelalte cinci trepte nu au aplicabilitate în acest caz, cel puţin eu nu o sesizez. De pildă, treapta a doua declară că “totul este admis, dacă vrei să ai success.” Nu are teren în cazul nostru, decât indirect şi într-un procent infim. Dacă declarata “minoră lipsă de comunicare” a organizatorului ar fi afectat masa de bărbaţi triatlonişti, atunci povestea ar fi avut cu totul alte urmări, ei fiind majoritari. Ca urmare, în cazul nostru, succesul “în afaceri” al organizatorului nu a avut de suferit (după cum menţionam anterior, avea déjà spatele asigurat şi miza pe asta, deci îşi putea permite o “minoră lipsă de comunicare” şi o anulare a unor categorii, fără comunicare prealabilă). Treptele 3 şi 4 iar nu au aplicabilitate, iar conceptul de stakeholder şi de corporaţie cetăţenească ies şi ele din discuţie. Dacă ar fi tratat şi categoria feminin cu acelaşi respect şi în limitele aceloraşi reguli ca la categoria masculin, poate că s-ar fi putut lua în considerare şi aceste trepte ale sistemului Starcher.

Conform conceptului de comunitate morală utilizat de James Rachels, există un imperativ conform căruia trebuie “să acordăm atenţie egală tuturor celor care vor fi afectaţi de conduita noastră” şi, desigur, “oricine este inclus în comunitatea interesului moral”. Aceste două reguli au fost ignorate, dacă tot analizăm cazul din punct de vedere al morale.

Aş fi putut fi suspectată că m-am implicat într-o astfel de analiză doar pentru că aveam un interes direct. Cei care mă cunosc mai mult decât de la prezența la starturi ştiu că am o mare problemă cu valorile şi principiile, adică cu dispariţia acestora.

Dacă aş aplica în această analiză un elementar principiu al utilităţii, i-aş explica organizatorului că ceea ce a făcut el contravine propriilor declaraţii şi nu numai. A declarat şi a promovat evenimentul ca o manifestare adresată maselor, pe principiul alegerii unei vieţi sănătoase. Conform statisticilor, numărul femeilor este relevant mai mare decât cel al bărbaţilor şi acest adevăr este recunoscut la scară mondială. Deci masa populaţiei se pare că este format nu preponderent din bărbaţi, ci din femei. Ca urmare, trebuie să ai grijă să le motivezi, pentru că ele vor creşte numeric şi pentru tine ar fi util. Adică pentru afacerea ta. Şi pentru afacerile celor din jurul tău – nu putem din păcate să ignorăm faptul că trăim într-o societate de consum şi că femeile sunt cele care au un anumit talent la cumpărături. Deci, atragi femei să facă triathlon, măreşti numărul de participanţi, creşti încasările, le motivezi, astfel încât să mai dorească să mai participe. Motivate fiind, ele vor lua mai în serios această activitate. Care necesită echipament. Şi antrenament. Şi accesorii. Şi toate acestea trebuie procurate de undeva. Şi cineva are de câştigat. Se crează o industrie, o tradiţie, creşte şi se diversifică cererea şi oferta, apare un flux economic ascendent. Este un raţionament valabil, nu? Personal nu-l agreez, dar el există. Fenomenul în sine adică.

Deşi organizatorul este – sau ar trebui să fie – o organizaţie, nu putem ignora faptul că este un individ care decide. Ca urmare, o dezbatere de acest gen ajunge aproape inevitabil aproape de ceea ce se numeşte “atac la persoană”, deşi intenţia iniţială nu aceasta era. Dar ca urmare a atitudinii organizatorului ajungi să te gândeşti la el nu ca la un aparat organizatoric, ci la omul care gestioneaza aparatul respectiv. Deci, inevitabil se ajunge la judecarea calităţii morale a individului, corect? Şi aici ne lovim iar de scara de valori şi principia ale lui şi ale celorlalţi. Cei care, în cadrul dezbaterii, se regăsesc în sistemul de valori şi principii aparţinând organizatorului, îi vor ţine partea, desigur. Şi intrăm aici pe terenul eticii virtuţii. Şi ne gândim şi la corectitudine.  În cazul descris la ce anume se referă incorectitudinea organizatorului şi unde este urma de eventual corectitudine? Incorectă a fost formularea regulamentului – ambiguă, interpretabilă, alunecoasă -, incorectă a fost nerespectarea regulamentului şi incorectă a fost, din prisma reacţiei publice a organizatorului, neaducerea la cunoştinţa publicului decizia de a desfiinţa ad-hoc clasamentul pe categorii de vârstă la fete. Ce a fost corect în toată povestea asta? Cam nimic.

Despre corectitudine se poate discuta mult mai tranşant, este un sistem format şi modelat şi recunoscut în fiecare societate. Dar cine mai pomeneşte ceva în ziua de astăzi, despre virtute? Nici nu se mai foloseşte acest cuvânt, decât în cursuri de specialitate. Dacă plecăm de la premiza că virtuţile sunt un cumul de calităţi morale positive în manifestare, deci valori ale caracterului, putem oare să concluzionăm acest organizator ca fiind lipsit de virtute? Nu cred, pentru că mi se pare o sintagmă la fel de relativă ca şi cea a corectitudinii. Pot spune că nu a fost corect pentru că nu a respectat un angajament pe care şi l-a asumat de bună voie, dar nu pot spune că în aceeaşi măsură nu este un individ virtuos. Poate că a desfiinţat clasamentele pe categorii pentru a face economii la premii şi a folosi banii în scopuri caritabile. Da, bine, astfel de gesturi sunt de regulă foarte trâmbiţate în societatea de azi, dar aşa, de dragul analizei putem jongla cu unele teorii (utopice). Şi atunci, nedreptatea făcută faţă de triatloniste devine irelevantă în faţa ideii de „bine pentru o cauză nobilă sau bine pentru o masă mai mare de indivizi“.

Faptul că organizatorul, deci individul, nu a recţionat la deschiderea temei de discuţie, faptul că a reacţionat doar ca urmare a presiunii ulterioare denotă că nu a avut curajul să înfrunte realitatea şi să se confrunte cu persoanele pe care el le-a nedreptăţit. Ar fi fost mult mai câştigat, ca şi imagine – într-o comunitate structurată de valori şi principii, desigur -, dacă ar fi reacţionat imediat şi dacă şi-ar fi cerut scuze, public, cu toate explicaţiile aferente.

Şi aici pot da exemplul unui alt organizator care a greşit o premiere din cauza disfuncţionalităţii tehnice a sistemului de cronometrare şi care a înţeles să încerce repararea erorii prin organizarea unei a doua premiere, chiar a doua zi după concurs. Este un gest măreţ şi aici se poate vorbi în primul rând de virtute, abia apoi eventual de corectitudine.

Să continui?

 Asta ar fi reacția când amintim de deontologie, etică, morală, fair-play, respect. Ne stricăm de râs, nu?
Când eram mică și râdeam, mama avea tot timpul grijă să mă tempereze: ”După râs vine plâns!”
Și se adeverea mereu. Știa ea ce știa.
Așa și acum: rezultatele ne fac să plângem și ne vor face să ne strâmbăm de plâns, pe viitor. Mă refer la degradarea societății și a mentalității românești care mărșăluiește cu mult afront și aplomb pe poteci strâmbe.

 

Ediția din 2013 a TGP a avut două secțiuni distincte: șosea și off-road. Ca să nu se ”spargă” tradiția cu pocinoage, încheierea și premierea oficială a secțiunii de șosea a avut loc tot la TriChallenge Mamaia, pe 7 septembrie 2013. Nu știu cum se face, că la TriChallenge apar mereu probleme la premiere!! Că vin oamenii după aia cu tot felul de răspunsuri, e deja penibil. E clar că lucrurile sunt ambiguu lăsate intenționat pe principiul ”poa nu observă nimeni”.

Chestia e că premierea cu pricina a fost cel mai penibil lucru care mi-a fost dat să-l văd vreodată. Scena a fost umplută practic cu toți câștigătorii circuitului de șosea, pe toate genurile și categoriile de vârstă și toți au primit .... o diplomă scrisă cu carioca! Atât! Deși la început de sezon se promiteau premii destul de substanțiale în bani! Nici o medalie măcar, nici o cupă măcar ... o bucată de carton scrisă pe genunchi cu carioca pentru un Grand Prix! Cât de penibil poate fi?!

Cum supărat grăia și Alex Diaconu, unul dintre cei mai buni triatloniști ai momentului:

”(.....) Iar a treia dezamagire a fost festivitatea de premiere pentru circuitul de triatlon. Desi la fiecare etapa au fost desemnati si premiati liderii intermediari, acum la marele final al circuitului a fost o mare bataie de joc. Pe langa faptul ca nu au mai fost acordate premiile in bani, nu au existat nici macar cupe sau tricouri si am fost chemati pe scena pentru inmanarea unei diplome scrise cu carioca. Este pacat ca tot efortul investit pana acum sa se termine asa. Atat sportivii cat si federatia si-au dat silinta pe parcursul celor 4 concursuri din circuit, si la final am ramas doar cu vorbele, fara ca efortul sa fie recunoscut si recompensat cum se cuvine. Sper din tot sufletul ca promisiunile federatiei de a acorda totusi premiile sa se indeplineasca, si organizatorii concursurilor de sosea sa ia exemplu celor din circuitul de MTB si sa isi onoreze angajamentele facute la inceput!”

Manelizarea de duminică. Mai o pedală, mai o manea ...

Ce are materialul de față cu bicicleta? Adică de ce l-aș posta aici și nu pe celălalt blog al meu, care se ocupă de asemenea subiecte ”dulci”? Uite d-aia, pentru că e indirect legat de noua dimensiune a mersului pe bicicletă. Pentru mine, desigur, așa cum precizam alaltăieri în acest material :-)

 Am așteptat duminică dimineața pentru primul experiment.

Cum să scoți patrupedul la plimbare, care nu e cățel, ci felină, bucurându-te și de beneficiile mersului pe bicicletă?

Portbagaj am acum, coșulețe am, protecție pentru coșulețul din spate am, cric am deci îmi lipsea doar o dimineață senină și cu cât mai puțin trafic.

 Am împachetat frumos patrupedul, l-am pus în coș, am fixat capacul și i-am dat timp de acomodare. Am cărat bicicleta jos – relevant mai grea acum, chiar foarte grea, de ce n-or face portbagaje din aluminiu?! - și am mers vreo sută de metri la pas, să nu se sperie blănosul. După care am început pedala și am intrat pe carosabil. Era vreo zece fără un sfert și aveam de pedalat cam 8 km maxim până în Parcul Izvor. Acolo nu prea sunt câini, e deschis, e mulți copaci, umbră, nu foarte multă lume.

 Am rulat cu mare grijă. Patrupedul a dat vreo două cântări, după care nu a mai zis nimic. Se uita prin toate părțile, de acolo, din cușca lui mobilă. Am ajuns în parc. Exact cum îmi imaginasem. Am căutat un loc lângă un copac, am parcat la umbră și am dat liber blănosului. Misiunea era îndeplinită. Mi-am scos termosul, sandwich-ul și lectura.

 După vreo nici cinci minute, în liniștea aia de duminică dimineața, îmi ajung la urechi niște sunete. (”Dulci acorduri de vioară diafană scăldau universul mirific al acelei dimineți de toamnă caldă” ... vai, ce frumos...)

Dar să revenim la realitate:

WTF?!?! (și asta cu siguranță nu se referă la Wednesday, Thursday, Friday). De unde dracu manele? Zic: ”Las că o fi un șmecher din trafic cu boxele date la maximum, trece el.” Da de unde! Că parcă mi se apropia din spate. Și întorc capul ...... aUooooLeu-le-leu-le-leuuuuuu!!!!!

 Ditamai mașina cu cisternă venea voioasă, eclipsându-mi soarele și călcând gazonul. Și urla manelele din ea, de ziceai că începe nunta! Nu-mi venea să cred. Și venea exact spre mine. Ce dracu să fac, oare ăsta nu mă vede și mă ia sub tanc? Binedispus, șoferul îmi face semn cu mâna că să stau liniștită. Așa este, nu m-a călcat, dar dacă aveam părul mai lung, cu siguranță mi-ar fi luat vârfurile pe anvelope (!)

  Ete nah, ce să faci acu, tu fată? Că vroiai liniște, iarbă verde, păsărele, cer albastru și lectură. Să te ienervezi? Să-l iei pe ăla la rost? Să pleci?

 ”Cât stați aici?” Omu zice: ”Ah, păi cam o oră jumate.” ”Și ce faceți aici?” ”Ud gazonul.”

 Deci era clar, trebuia să-mi strâng calabalâcul și să-mi caut liniștea în partea cealaltă de parc sau să mă duc acasă, că ce vină avea el că eu ieșisem din casă și că nu-mi plac manelele? Eeeeeh, dacă ar fi băgat un Strauß, un Verdi, un Chopin ...... să vezi atunci fericire la mine și la blănos. Dar e chestie subiectivă, cine sunt io să spun că maneaua nu e muzică bună? Sunt un nimeni. Sunt un contribuabil tâmpit care se minunează cum de se organizează ăștia pe banii mei să vină taman duminica dimineața la zece juma să ude parcul. Păi da, e greu să vină la ora 5 a.m. să-l ude, că atunci e somnul mai dulce și nici nu i-ar vedea nimeni că muncesc. Așa, lasă, să arunce cu apă când soarele deja arde. Nu mă pricep la grădinărit, dar eu știu că nu se udă pe căldură, și dimineața foarte devreme sau seara, după ce se mai domolește căldura soarelui.

 Și am plecat de-acolo, desigur. Te pui cu omu care-ngrijește parcul de lângă Casa Poporului, simbolul capitalei româniei? Nu te pui, că mai iei și una peste ochi, că e la modă acu!

   Oricum, chestia cu bicicleta și blănosul și coșulețul și plimbarea a ieșit perfect, am găsit un loc unde ne-am destrăbălat peste două ore în voie și am revenit teferi acasă :-) Acu doarme, domnu-i obosit :-)), nu i-a trebuit nici papa, nici apă. Sforrrrr în sufletul meu și gata, e deja în Rai!

e și asta o formulă de ”tune your bike”

O noua dimensiune a mersului pe bicicletă 

Cel puțin pentru mine.

Cu o investiție de vreo 300 de lei, mi-am tunat bicicleta cea roșie. Da, exact, Trek-ul meu de trekking, roșu și superb, pe care l-am iubit mai mult ca orice. Asta se întâmpla înainte să descopăr pasiunea pentru detaliu cheltuită pe design-ul unui Trek special for women, actualmente noua mea cursieră care m-a introdus și ea într-o altă dimensiunea a pedalatului.

   Deci, acum, în ordinea preferințelor, sunt îndrăgostită de:
  1. indiscutabil Lexa SL – cursieră 
      tja-thaaaam..... see yourself the new wonder :-))  Albă ca Zăpada

2. Hybrid 7.2 fx – ideală pentru trekking, shopping, urban. Dar să nu uităm că am parcurs cu ea proba de bike la half Ironman Oradea 2011 (!!!), deci este o biklă-erou și umblată prin țară
    Scufița TREKoșie :-) se prezintă, click here 

3. Mountain bike full suspension.
Acesta este ”GREUL” colecției :-))

 Hybridul 7.2 fx va fi poreclit absolut instantaneu Scufița TREKoșie.

Vine iarna. Vine toamna. Ploile. Mizeria citadină a acestui oraș eclipsat de murdările de tot felul. Zăpada. Înghețul. Vor ieși ”umbrelele de ploaie” disperate în trafic. Adică mașinile cu șoferii lor iresponsabili. Așa că mă voi despărți de Albă ca Zăpada, adică cursiera mea fantastic de frumoasă și delicată (poziția 1 de mai sus).

Ca urmare, mici pregătiri pentru sezonul mizer erau necesare. Cum mai peste o lună sau două voi fi și mai chioară de bani, mi-am rupt acum. Am cumpărat portbagaj pe spate, cric și două coșulețe. Știu că sună nebunește, dar investiția a mai avut un oarecare scop, voi vedea dacă voi și reuși să-l îndeplinesc: acela de a scoate patrupedul la plimbare prin parcuri. Pentru că l-am cam privat. Mi-e urât în draci să revin la metrou și ideea cu scosul lui pe bicicletă o tot macin de vreun an de zile. Nu va fi deloc ușor, mai am de adaptat un capac special cumpărat care se pune deasupra coșului, încă nu știu dacă voi reuși.

 Dar deocamdată, Scufița TREKoșie a devenit relevant mai grea și mersul pe ea este o nouă experiență pentru mine. Nu am mai călărit-o de aproape 3 luni de zile cred și e super-ciudat să o simt din nou, parcă aș fi cățărată pe ea, așa e de imensă. Chestia e că, astfel dotată, mersul în trafic se cam schimbă radical. Nu mai ai flexibilitatea și viteza pe care ți-o oferă din plin cursiera, cu care abia mă obișnuisem. Deci lățimea coșului nu depășește lățimea ghidonului, sentimentul că ai nevoie de mai mult spațiu pe carosabil,, pe lângă trotuar, de covârșește. Chiar nu știu cum va fi, mâine trebuie neapărat să fac o tură de reacomodare cu ea.

 Dragă patrupedule, habar n-ai tu ce te-așteaptă :-))!!!!

despre primul experiment live, în trafic, click here

P.S. Știți cât timp îmi ia să le curăț într-o zi pe toate, să le degresez, spăl, șterg, ung, să le bibilesc adică, așa, ca la un fel de ”marea curățenie” dintre sezoane? 5 ore :-))

ALERG, nu fug!

Nu-mi place să alerg. Sau poate teama de a-mi suprasolicita genunchii m-a împiedicat să mai alerg, după 8 ani de performanță, practic toată copilăria. Am tocit zgura stadionului Dinamo, viață dură, dar frumosă, de sportiv. O singură dată am prins o medalie. Vice-campioană națională la 1.500 în 1981 :-), între cele două gemene celebre: Gela și Felicia. Totuși, antrenorul se încăpățâna să mă bage la cursele de 3.000 de m, cică aveam potențial. Pe dracu potențial! Fundu mare aveam, asta aveam! 3.000 de m era mult prea mult pentru mine și el, deși fusese campionul României la 1.500, nu vroia să înțeleagă că iubeam 1.500. Aveam suflul mai mare decât băieții și asta îi indica lui că puteam ajunge campioană la 3.000 de m.  Zoltan Vamos, cu respect vă salut, pe orice lume ați fi acum, după 30 de ani. Viața de sportiv de performanță este foarte dură. Foarte organizată. Te călește. Este precum armata adevărată. Viața de sportiv și educația spartană din familie m-a călit pentru o viață dură pe care am dus-o și o duc. Revenind la sport: în anii aceia statul încuraja și susținea financiar sportul. Mama mea nu a știut ce înseamnă cheltuiala pentru cantonamente, pentru masa de prânz la popota clubului, pentru dormitorul pus la dispoziție în Clubul Dinamo, pentru biletele de transport, dulciuri și mici cadouri de Crăciun. Pentru toate acestea, țâncii de noi munceam din greu. La 8 a.m. începeam antrenamentul de 2 ore, indiferent că era caniculă sau ger de minus 20 de grade C și alergam în subțirii teniși chinezești, tricouri de bumbac și niște treninguri chinezești din supraelastic inferior. Tenișii chinezești, albaștri, aveau talpa foarte subțire, simțeai orice pietricică și orice guguloi de gheață. Alunecau ca dracu. Cine avea bascheți, toți chinezești, era privilegiat. Baschetul era mai înalt, avea talpa aia din cauciuc un pic mai groasă și ținea mai bine piciorul. Fetele la pubertate se chinuiau și cu alte probleme. După antrenament, ne schimbam și fugeam la școală. Cu duș rece sau fără duș, mâncate sau nemâncate. După școală, fugeam rapid pe străzi să ajungem la antrenamentul de ora 16. Încă două ore. Plecam dimineața pe la 6,30 de-acasă (asta începând cu vârsta de 8 ani), străbăteam Bucureștiul până la Dinamo (locuiam prin Giulești pe-atunci), mama nu știa nimic de mine toată ziua, că nici telefon acasă nu aveam (a așteptat 11 ani până ne-a instalat statul telefon fix acasă, inimaginabil!), și reveaneam acasă seara după ora 19,30-20. Mă apucam de temele pentru școală, că a doua zi iar aveam școală. Și sâmbăta aveam școală până la ora 13. Și așa am trăit 10 ani (pentru că de la 7 ani la 9 am făcut înnot de performanță). Iarna era crunt, erau ierni grele, plecam cu noaptea-n cap de-acasă, reveneam pe întuneric și toată ziua mama nu știa nimic de mine, nu exista nici o cale de comunicare.

Ei bine, pe la 16 ani am zis că școala e mai importantă și am lăsat sportul de performanță, m-am apucat de olimpiade la limba română și la istorie.

De atunci nu am mai alergat nici 10 m.!!! În 2010, alergarea a reînceput cu ocazia triatlonului Fără Asfalt!! Adică brusc cu 5 km.

Dar nu am ieșit niciodată să alerg, până anul acesta. Înainte de Mamaia am avut 3 sesiuni de alergare, fiecare de câte 5 km, adică două ture în jurul Casei Poporului.

Ei bine, acum vreau să încerc și eu să văd cum ar fi un antrenament, poate chiar mi-ar place. Mă chinuie ideea că m-aș plictisi.

Recunosc că m-au motivat podiumurile (și nu știu persoană pe care să nu o motiveze un podium, fie el și simbolic uneori). Recunosc că până ce și discuțiile furtunoase de pe Tri Challenge pe Facebook mi-au dat un imbold. Nu, viitorul nu stă în fața mea, e prea târziu. Dar dacă într-un an de zile, fără antrenamente, am câștigat 47 de minute ca și timp de parcurgere al unui triatlon cu aceleași coordonate, înseamnă că ceva energie mai am. Mi se pare imposibil să ajung să alerg mai mult de 25 de km (am alergat 21 de km la half IRONMAN Oradea 2011, dar vreo 3 km au fost doar mers!!), dar nu se știe.
Nu-mi plac locurile de prin București, pe unde aș putea alerga, dar nu am de ales deocamdată. Asta mă chinuie foarte tare. Visez la un cu totul alt peisaj de viață ............ și doar speranța asta mă mai trezește dimineața. I miss Himalayas.

15.09.2011
Parcul Carol este o variantă bună. Azi am alergat, pentru a doua oară, cam 8 km într-o oră. Sau poate 9, nu prea știu cum este cu ceasul ăsta al meu. Parcul Carol oferă umbră, puțină lume, asfalt și poteci off road, un sentiment de noblețe. Fiind la doar vreo 2 km de locul de muncă, ar fi o variantă să alerg la fiecare două zile câte o partidă de o oră. Începutul este greu, eu cred că l-am făcut deja.

Final de GrandPrix cu surprize pentru fete

În numele corectitudinii, a parolismului, a fair-play-ului care ar trebui să domine orice spaţiu competiţional şi sportiv în general, și nu în ultimul rând în numele unei comunicări oneste și transparente, îmi voi exprima și eu personal gândurile față de abordarea de gen ignorare și persiflare pe care fetele triatloniste au gustat-o prin amabilitatea organizatorilor TriChallenge 2011. Am văzut parțial ce gogomănii s-au iscat pe FB în jurul topicului lansat de Clara și concluzia nu-și are rostul aici, pentru că aș pierde timp aiurea. De asemenea, am văzut că la simpla mea întrebare: ”De ce nu a existat și la fete clasament pe categorii, așa cum a existat la băieți și la toate celelalte 4 etape ale circuitului?”, nimeni acreditat nu a considerat necesar să răspundă în public.

Cum îi destăinuiam și Clarei – îmi pare rău pentru marea ei dezamăgire -, discuția pe această temă, în spațiu virtual public, este orice altceva decât constructivă și nici eu, nici ea nu suntem feministe. Mie îmi place relația de race pe care o simt la concursuri tocmai datorită numărului mare de bărbați și comportamentul lor reciproc, înainte, pe parcursul și după terminarea cursei poate fi o sursă de inspirație. Am mers la atâtea concursuri în ultimii doi ani ..... nu-mi amintesc să fii venit la mine fete să dăm mâna, să ne cunoaștem personal, să ne salutăm. Nici măcar concurenta cu care m-am tot întâlnit anul acesta pe podiumuri nu a fost interesată să ne salutăm. De la bărbați însă am avut parte de această abordare și nu doresc sub nici o formă să stric această relație care mie mi se pare că oferă un echilibru. Așa cum și prezența fetelor oferă un echilibru per total, fără discuție.

Stimată comunitate triatlonistă,

Domni, doamne, domnişori şi domnişoare, foşti, prezenţi şi viitori triatlonişti,

La triatlonul de la Mamaia, de pe 3 septembrie 2011, au participat

16 fete la secţiunea sprint

10 fete la secţiunea olimpică

Şi destule alte fete la junioare (5), ştafetă, la corporate şi în echipele de bloggeri.

Din câte ne putem da seama, se pare că a fost concursul cu cea mai numeroasă prezenţă feminină triatlonistă. Dacă veniți cu comparații că 26 vs. 300 nu înseamnă nimic, batem apa în piua. Mai bine veniți cu comparații de prezență feminină în 2010 sau 2009. Nu prea înţelegem noi (sic!) de ce clasamentul la băieţi a fost făcut pe categorii de vârstă, iar la fete a fost pus totul în aceeaşi urnă, poate ne ajutaţi voi, organizatorii, să dezlegăm acest mister. Faptul că 26/31 de fete nu meritau oboseala, cu siguranţă că este un argument în viziunea domniilor voastre, şi dacă l-am auzi în public probabil că v-am admira curajul (ne referim la organizatori, desigur, că doar ei sunt ”soarele nostru” de pe cerul triatlonului, nu? Fără ei, nici nu am exista!). Supărarea este amplificată prin faptul că ..... noi, fetele, nu am fost informate asupra acestui clasament open. La o adică, per triatlon ați tăiat un clasament pe categorii după cum vi s-a năzărit, iar la final de GrandPrix nici nu ați amintit de un clasament open per Circuit. Interesant, interesant, verrryyyy intereSTING!!

Foarte interesant de observat ni se pare, printre altele, şi faptul că – e un pic redundant, știu, dar am motivele mele - din toate cele cinci triatloane ale circuitului Bioeel GrandPrix 2011, la Triathlon Challenge Mamaia, în ciuda faptului că:

- s-a încasat cea mai mare taxă de participare per concurent,

-  au fost cei mai mulţi participanţi, deci fonduri şi mai mari rezultate din încasări,

-  a fost cel mai bine sponsorizat, că doar am citit şi noi anunţurile din promovarea exacerbată a evenimentului,

- başca că s-au mai trâmbiţat şi nişte suplimentări de fonduri cu doar câteva zile înainte de start,

totuşi, nu s-a obosit nimeni să întocmească şi pentru genul feminin un clasament pe categorii de vârstă (cum de altfel şi scrie în Regulamentului afişat pe site). Ca o urmare logică, dacă nu există clasament, nu există nici premii, nu? Că de podium, ca şi obiect simbolic la faţa locului, nu vrem să ne legăm noi acum (se putea construi un podium şi din navete de bere de la un restaurant de vis-à-vis, se punea pe el o pânză decentă şi gata, ce frumos era!!), nu trebuia să daţi comandă la Mobexpert pentru asta. La a treia ediţie şi tot nu aveţi podium? (nu am participat la primele două, deci nu știu cum a fost. Știu doar că băieții care au organizat prima ediție Fără Asfalt și care chiar erau săraci, au găsit soluție la chestia asta, în 2010.)

Cu siguranţă că pentru a intra în circuitul Bioeel, organizatorii celor cinci triatloane au semnat un protocol şi un regulament care ar fi trebuit respectate, astfel încât evenimentul per total să dea dovadă de o coloană vertebrală şi o conduită unitară, că doar d-aia e circuit cu punctaj, clasamente, premii etc. Să nu fie precum o caracatiță amețită, cu brațele aiurea prin toate direcțiile. Plecând de la această premiză, reiese că TriChallenge a încălcat orice regulament, chiar şi propriul regulament (vaaaai, ce jenant, băieţi! Hai, zâmbiți, că la câtă încrânceneală po- și nepotrivită am văzut pe FB, m-am crispat și eu!!) şi a dat dovadă de o abordare total lipsită de deontologie şi fair-play. Cam aşa se vede de aici, de la noi. Şi ştim sigur că organizatorii acestor triatloane au dorit foarte mult să fie incluse într-un circuit, ca să le crească şi lor cota, renumele şi mai ales numărul de participanţi. Există mulţi concurenţi care nu s-ar fi deplasat la unele dintre aceste 5 concursuri, dacă nu ar fi fost incluse în GrandPrix, asta e clar pentru toată lumea.

Faptul că nimeni dintre cei care au publicat materiale post-eveniment, inclusiv oameni cu publicaţii on-line dedicate sportului, nu a simţit nevoia să observe această mică nedreptate comisă faţă de genul delicat “al maselor”, ni se pare cel puţin interesant, în varianta neplăcută, desigur. Sau a zis cineva ceva şi noi nu am găsit informaţia până azi, 9 septembrie 2011?

Am participat, am fost la start, am acceptat startul întârziat fără nici o scuză exprimată, am acceptat şi faptul că ne-am luat pumni, coate şi lovituri puternice prin şi de prin toate părţile la proba de înnot, că ne-am zdrelit degetele la ieşirea aceea ambiguă şi cam prea abruptă – se vede clar din poze că aproape toţi au dat nas şi genunchi la ieşire, că parcă era un concurs de supravieţuire, nu alta! -, am acceptat şi faptul că de fapt nu pe covorul roşu trebuia să intrăm în zona de tranziţie, aşa cum se anunţase la şedinţa tehnică şi multe alte nebunii. Ne-a plăcut la nebunie să ne întrecem cu băieţii. DAR cel mai mult ne-a plăcut să ne urmărim concurenţa directă. Adică noi,  fetele de 23 de ani, ne ştiam concurenţa de vârstă. Cele de 30 de ani sau 40 de ani la fel. Având în vedere că ne ştiam separate pe categorii de vârstă, nu ne-am gândit că la 40 de ani ar avea vreun sens să ne luptăm pe asfaltul încins cu fetele care ne-ar fi putut fi fiice. Nu de alta, dar conform regulamentului de concurs, “Cursa este divizata pe categorii de sex si varsta, iar organizatorul isi ia libertatea, pe langa clasamentele obisnuite unui astfel de concurs, sa faca un clasament separat pentru angajati corporate.” Foarte clar, nu? Fiecare se bucura de categoria sa. Desigur că cele mai performante dintre noi am luptat neapărat pentru un podium şi am luptat cu toată lumea, să scoatem cel mai bun timp personal posibil. Totuşi nu putem ignora să ne bazam pe informaţia conform căreia eram şi noi tratate în acelaşi mod ca şi băieţii, fiind încadrate (ce nașpa sună, dar așa-i în sport!) în categorii separate de vârstă. Este un element psihologic mai puternic decât bănuiţi voi. Nu pentru că nu aţi putea, ci pentru că nu vreţi să acceptaţi această realitate.

Ah, și să nu uităm că NU NOI am stabilit categoriile la Bioeel GrandPrix – asta așa, pentru cei care vor să măcăne și să spună că ”vin unii de-și cerșesc o categorie doar ca să urce pe podium!” Eu personal, fără categorie, probabil nu urcam pe nici un podium. Recunosc, este evident, nu am nici o vină că sunt atât de puține tipe la 40+, dar chiar și în contextul acesta mai recunosc și faptul că un podium te motivează de 10 ori mai mult, mai ales când ești pe locul 1 din 3 (Sf. Ana, par egzamplă :-) Faptul că am avut șansa și contextul să urc pe podiumuri, mi-a dat un avânt nou și față de aceleași distanțe parcurse în august 2010, în septembrie 2011 am câștigat 47 de minute la timpul per total al cursei, ceea ce este .... cum este, ziceți voi?

Aș saluta - chiar ca și o dovadă că pot fi nepărtinitoare - o regândire a marjelor de vârstă, a.î. organizatorii să fie siguri că au categoriile acoperite: 18-25, 26-37, 38-49, 50+

Chestia e că toate am terminat triatlonul cu brio și din clasamentul ăla open la olimpic se vede clar că lupta a fost strânsă, diferențele dintre unele dintre noi fiind de ordinul secundelor.

Asa, doar din spirit de amară distracţie, că tot s-au calmat valurile de laude şi cârcoteli paralele, să disecăm un pic partea următoare a regulamentului afişat de către organizator (în mare fie spus, conţinutul este foarte sărac, în mod vădit şi ostentativ ambiguu şi interpretabil şi cu destule exprimări care lasă de dorit. Le-aș sugera, cordial, să caute un lingvist):

REGULAMENT GENERAL PROBE TRIATHLON

Pentru a participa la concursul de triatlon “TRIATHLON CHALLENGE MAMAIA 2011″, concurentul trebuie sa se inscrie la timp si sa participe la sedinta tehnica programata cu o zi inainte de cursa pentru a primi kitul de participare.

Participantii sunt profesionisti si amatori, juniori si seniori, femei şi barbati. Startul este comun.

Majoritatea concurentilor (99%) sunt AMATORI. Astfel, concursul “TRIATHLON CHALLENGE” se inscrie in categoria concursurilor dedicate sportului de masa.

Cursa este divizata pe categorii de sex si varsta, iar organizatorul isi ia libertatea, pe langa clasamentele obisnuite unui astfel de concurs (prea ambiguu, domnilor, textul e fie negândit, fie gândit cu mare skepsis!!), sa faca un clasament separat pentru angajati corporate.”

Deci, să repetăm în gând, ca să fim siguri că am înţeles corect:

Cursa este divizată pe categorii de “sex şi vârstă”. Puţin discutabilă formularea, dar să nu ne legăm de nimicuri. Hilarul intervine aici: Adică cum este cursa divizată? Cursa e cel mult divizată pe 3 probe. Ah, organizatorul a vrut să spună că de fapt criteriile de întocmire a clasamentelor, implicit a podiumurilor, se bazează pe două elemente: genul concurentului – fete vs. băieţi – şi vârstele acestora – şi aici categoriile sunt, în mare parte, cunoscute de la toate celelalte triatloane din circuit.

Eu sunt un simplu concurent amator. Când citesc acest anunţ, ştiu ce am de urmărit în cursă, dacă am chef să urmăresc concurenţa: dacă eu am 22 de ani, mă doare-n cot că mă va depăşi o concurentă de 35, pentru că ştiu că nu concurez cu ea în acelaşi clasament. Dacă am peste 40, la fel, nu mă lupt cu o concurentă de 20 sau de 30. Corect? Da, este corect, pentru că discutăm aici de nivel amator, nu elitist. OK, asta este o opţiune. Dacă am ambiţii mai mari, atunci mă lupt oricum şi cu oricine, chiar şi cu băieţii de 20, faptul că eu am 32 sau 45 nu mai contează. Este un element psihologic foarte important într-o cursă la care nu te prezinţi “just for fun” şi asta o ştiu cei care au trecut de faza “just&only for fun”.

Concluzia este foarte clară aici:

Organizatorul a indus în eroare participantele de gen feminin. Le-a păcălit. Pentru că nu a precizat cum că, spre deosebire de genul masculin, la fete va exista doar un podium open (cum au făcut cei de la RECI, bravo lor!! Când au precizat că premiile în bani vor fi acordate doar podiumului open!! Citez: ”Vor fi premiate categoriile open!” Ei bine, pentru corectitudinea comunicării ridic o lauda celor care au organizat Triatlonul Haromszek!! Da, ne-au urcat pe podiumuri pe categorii, ce i-a costat??? Pe ei mai nimic, dar nouă ne-a oferit o super-motivație!!). Aşa ar fi fost corect, chiar şi într-o lume strâmbă şi imperfectă. Doar că România nu se mulţumeşte doar cu strâmbăciunea şi imperfecţiunea, ci concurează şi la mizerii şi găinării.

”Organizatorul isi ia libertatea de a premia si alte persoane in afara de locurile 1, 2 si 3 de la fiecare categorie.”

Importantă devine aici micuţa conjuncţie ŞI !! Vedeţi, dragilor, dacă nu cereţi opinia unui lingvist, înainte de a da regulamentul pe site? V-aţi cam luat leapşa!

”Organizatorul isi ia libertatea de a da si premii pe criterii absolut subiective.”

Importantă devine şi aici micuţa conjuncţie ŞI !! Vedeţi, dragilor, dacă nu cereţi opinia unui lingvist, înainte de a da regulamentul pe site? V-aţi cam luat leapşa şi aici!

”La categoria open (amatori), participantii concureaza pe baza de semnatura.

Profesionstii sunt obligati sa aiba vizita medicala si legitimatia de sportiv valida.

In timpul total sunt inclusi si timpii de tranzitie.

In zona de tranzitie nu este permisa atingerea sau miscarea echipamentului unui alt concurent.

Respectarea traseului se face in proportie de 100%. Este obligatorie trecerea pe la toate punctele de control. Orice “taiere” sau “scurtare” aduce descalificarea concurentului.

Acceptarea inscriptionarii numarului de concurs pe bratul drept (de catre organizator) este obligatory.”

Nu înţeleg noima acestei prevederi, pentru că nu s-a întâmplat nimic de acest gen. De fapt, au fost mai multe aspecte care au fost declarate ca fiind obligatorii, dar care nu s-au respectat (căştile au fost amestecate, am văzut în poze şi o cască albastră, care nu avea nici o legătură cu logo-ul concursului, dar la şedinţa tehnică ţi se impunea cu mare severitate să porţi casca, altfel eşti descalificat. Chestia cu covorul roşu şi ieşirea din apă a fost aşa o zăpăceală iarăşi. Nu contest faptul că se mai întâmplă şi erori. Eu contest tendinţa de “înfierare foarte strictă” a unor reguli care nu sunt respectate chiar de cei care le fac şi le publică. Eu văd acest lucru ca absolut periculos pe termen lung şi singurul meu argument sună: “Uitaţi-vă în jur la situaţia generală a României şi veţi vedea rezultatul unor astfel de practici! (cineva dintre cititori cu siguranţă a studiat ştiinţele politice, implicit strategii de manipulare, propagandă, versul şi reversul publicităţii etc., poate că a chiulit la etică și deontologie ....) Şi nu limitaţi România la ţara în stat denumită “Bucureşti”!).

La regulamentul probei de înnot se precizează: Casca de inot este obligatorie. Dar nu se precizează deloc cum, că doar casca cu logo-ul competiţiei este permisă. Nu e o critică, ci o sugestie de reformulare a acestui regulament care cam “înnoată în ape tulburi”.

Concurentii participa pe propria raspundere si pe baza de semnatura.

Acest lucru era menţionat şi mai sus, doar că se aplica doar categoriei open (amatori). Acum, sincer, eu nu înţeleg de când amatorii sunt o categorie de open, din moment ce clasamentul a fost făcut la grămadă. Nu există clasament pe amatori şi profesionişti. Profesioniştii, dacă nu ar avea “masa” de amatori în spate, nici nu ar avea concursuri la care să participle, ştim asta cu toţii. Pe când amatorii, fără profesionişti, ar îndeplini criteriul numeric pentru “a face de-un concurs” (sic!)

La regulamentul probei de bicicletă se precizează:

La intrarea in Zona de tranzitie se va efectua o inspectie tehnica de catre un specialist acreditat de organizator. Inspectia tehnica consta in: verificarea franelor, a roţilor, a cablurilor si a legaturii de la casca de bicicleta. Daca inspectorul tehnic considera bicicleta ca fiind necorespunzatoare tehnic, are libertatea sa nu primeasca in cursa concurentul.

Aş fi aplaudat punerea în practică a prevederii de mai sus. Dar aşa, nu pot decât să constat că a fost o altă frază de bla-bla. Dă bine la imagine, denotă implicarea, seriozitatea şi credibilitate organizatorului care-şi construieşte un CV perfect. Ce să faci, frate, cu el, că lumea tot imperfectă rămâne, că altfel nu ar mai fi umană!

Numarul de concurs trebuie sa fie pozitionat in spate.

Concurentii nu au voie sa primeasca ajutor de pe margine.

Depasirile se fac numai pe partea stanga. Puţin posibilă această regulă, pentru că riscai să te loveşti de cei care derulau din sens invers, partea stângă fiind, pentru ambele sensuri, pe interiorul şirului format de concurenţi. Eu ştiu sigur că pe un sens am depăşit doar pe dreapta, iar pe alt sens am depăşit doar pe stânga. Şi fiecare a depăşit pe unde se putea, nu se putea ţine cont permanent de acest lucru.

La aceasta proba nu exista puncte de realimentare si rehidratare. Da, ştiam acest lucru. Nu pot spune că pe vreme de caniculă îl şi aprob, dar măcar chestia asta a fost respectată cu stricteţe. Deci o bilă albă, pe lângă multe altele.

Fiecare concurent trebuie sa-si numere singur turele efectuate.

Concurentii au voie sa foloseasca ORICE FEL DE BICICLETA daca corespunde tehnic (frane, capace de ghidon, cabluri, presiune corespunzatoare etc.) Aici am o mare curiozitate şi aş ruga să primesc un răspuns: care e chestia cu capacele de ghidon? Ce rol au capacele de la ghidon şi de ce ar fi acesta un motiv de descalificare?! Acest lucru ar fi trebuit explicat la şedinţa tehnică. Aşa cum ar fi trebuit explicat – că doar ai în faţa ta “o masă” de amatori – 99%, cum bine a numărat organizatorul – şi termenul de “mers la plasă”, “purtarea trenei”. Mulţi aud, puţini pricep. Spaţiul alocat bicicliştilor a fost cam îngust şi distanţa dintre punctele de întoarcere nu prea mare, aşa că ieşirea din trenă era în sine o provocare pentru destui bicicişti, din ce mi-am dat seama pe traseu.

Când una dintre concurente a întrebat organizatorul care e chestia cu ignorarea clasamentului la fete, răspunsul a fost multilateral dezvoltat şi plin de substanţă: “aşa s-a decis la noi.” Bine-bine, măi băieți, dar când?! Noi de ce aflăm ultimele???

Am observat în unele discuţii pe FB, atât înainte de concurs, cât şi ulterior, că tendinţa organizatorului, la aspectele problematice, care adună sămânţă de dezbatere, este de a-l trimite pe “neavenit” la plimbare (şi citez: Draga Marius si Radu, daca prezentam triathlon-ul ca ceva exclusivist nu puteam s a crestem fenomenul, sa ma ierte domniile voastre, dar angajamentul si viziunea mea sunt sa fac sport-ul in general si triathlon-ul in particular accesibile pentru toata lumea si de la acest lucru nu ma voi abate nici o secunda. Vis-a vis de treaba cu comunismul sa stiti ca eu aveam 9 ani la revolutie si nu s-a lipt nimic rosu de mine! Fiti ingaduitori fratilor, daca o sa fim un cer exclusivist de cateva mii de oameni care facem sport nu o sa ajungem nicaieri.. Partea cu 5000 de specatori care se asteapta la mici gratuiti mi se o rautate si o tampenie. Am rugamintea sa nu mai faci astfel de remarci la noi pe grup.Multumesc.”

Dar surpriza şi mai mare şi mai rotundă a fost să constat că “neavenitul” a început să-şi ceară scuze pentru cele afirmate anterior. Nu citez, pentru că nu este un atac la persoană, ci la lipsa unei coloane vertebrale de care dă dovadă individul sau un grup de indivizi.

Premierea a fost frumoasă. Nu a existat podium, simbolul suprem al unei premiere. Nu au existat medalii. Nu au existat cupe. Doar ...... una singură am văzut. Consider că dacă ai 5 sau 6 sau 3 podiumuri, fiecare cu câte un loc I, nu poţi da cupă doar unui singur loc I. Ce faci cu restul care au fost pe locul I, dar pe altă categorie? Care este mesajul tău pentru ei, de fapt? Că se află accidental pe locul I şi că nu merită cupă, ca vecinul de la categoria X?! Hăăă?!?!?!

Nu a existat un podium unic al Circuitului, cu locurile I, II şi III. Cel puţin ciudat. După un sezon de etape şi eforturi, cred că se merita osteneala şi pentru un clasament open mixt alocat exclusiv circuitului Bioeel Grand Prix şi aici ar fi apărut probabil un loc I de 20 de ani, un loc II de 40 şi un loc III de 30, nu mai conta. Nu mai conta pentru că se ştia că este un podium open mixt, fete şi băieţi împreună, fiecare cu punctajul acumulat la categoria sa, pe parcursul întregului sezon. Măcar aici se putea face o diferenţiere relevantă şi cu premii substanţiale, ca la orice final de circuit (nu în România). Sau treacă de la mine, fără premii substanțiale, dar cu evidențiere :-)) Între a câştiga un concurs şi a câştiga consecvent un circuit, apare o diferenţă de valoare şi efort. Care nu, desigur că nu trebuie răsplătită de nimeni, că doar nu discutăm aici în termeni de motivare, încurajare, recunoaştere, promovare şi alte bazaconii. Rețetele românești sunt unice și nu se discută.

Evit să discut pe tema designului şi calităţii medaliei de finisher şi a tricourilor din chitul de participare. De gustibus non est disputandum. Dar mi-e greu să mă abţin şi să nu spun că insignele acelea de finisher sunt cel puţin discutabile. Mi-aduc aminte de acum 1-2-3 ani când finaliştii nu primeau nimic. Ajungeau la finish şi îşi vedeau de viaţa lor, pe cont propriu. Nu aşteptau medalii, strângeri de mână. Intervenea o tristeţe a sentimentului de ignorare şi de lipsa de apartenenţă la evenimentul din care tocmai fuseseră parte. De anul trecut începând, nici nu se mai concepe ca finalistul să nu primească ceva. O medalie, o diplomă de finalist. Când aceste două mici obiecte simbolice lipsesc, ceva parcă nu e complet. Şi partea plăcută este atunci când organizatorul te surprinde cu ceva nou. De exemplu, la duatlonul de la Brasov a existat un medalion făcut din lemn natur, inscripţionat foarte frumos şi atârnat de un şnur tricolor. Frumos gestul, cu siguranţă că fiecare finalist îl apreciază. În fond, cu ce rămâi, peste ani, după toate aceste concursuri, dacă nu cu micile simboluri specifice? Chiar şi medalionul din plastic de la triatlonul de la Reci a fost un element de noutate prin forma lui. Cele mai frumoase simboluri le-am primit, ca finalist, de la concursul de mountain bike din Mediaş.Triatlonul de la Reci s-a resimţit ca deosebit de sărăcăcios şi toată lumea a trecut peste plasticul din care era confecţionat acel medalion. Dar un event atât de pompat cu bani şi publicitate cum a fost TriChallenge Mamaia şi-ar fi putut respecta numele şi renumele pe care încearcă să şi-l construiască prin ceva de mult, mult mai bună calitate. O insignă improvizată, poate fi din orice an şi o poate face oricine, la orice colţ de stradă.

(poze mai târziu) 
P.S.01
Atitudinea unuia, care se adresează organizatorului, în plin topic de dezbatere:
”Bogdane, uite o alternativă, zic eu (sâc!) constructivă: angajați un psiholog pentru un chestionar cu maxim 30-40 de întrebări legate de concurs și problemele concursului și le distribuiți în kitul de la intrarea în concurs împreună cu banana, gelul, bidonul, tricoul și celelalte... dar cu OBLIGATIVITATEA de a le primi înapoi completate. se vor mai domoli spiritele sau nu? rămâne de văzut! :)” Fiecare după cum îl duce capul, nu? Nu merită comentarii suplimentare.

P.S. 02 - mă bucură intervenția lui Klosz Peter, inițiatorul Bioeel Grand Prix 2011!! Este o dovadă în plus că niciunul dintre raționamentele mele nu a fost un moft, ci chiar a existat un regulament unitar pe care tocmai etapa finală nu a vrut să-l respecte. Dau mai jos citatul fidel de pe FB și îi mulțumesc și aici lui Peter din Tg. Mureș:
Klosz Peter

nu poti sa atragi fetele sa concureze daca nu le dai acelasi sanse ca si la baieti si oricum e greu sa faci un clasament de grand prix pentru fete daca nu avem la toate concursuri acelasi categorii.....Chiar imi e greu sa fac asa clasamentul final pentru ca nu stiu exact fetele care au participat la Mamaia care citi an are. Oricum in mod normal conform intelegerii nici nu tebuia sa avem aceasta discutie Bogdane trebuiau clasemente separate de age group pentru fete.Spre ca nu te ai suparat ...

Dan Shine

Nu este vorba despre ce iti doresti, ci de ceea ce ti se promite. Daca nu era specificat clar criteriul comasarii categoriilor, nu aveti nicio scuza. Absolut. Cand platesti taxa de inscriere la un concurs, in momentul in care banii nu mai sunt ai tai, organizatorul se obliga sa iti ofere ceea ce scrie in regulament in momentul acela. Da, se obliga, nu e o chestie optionala. Desigur, exista cazurile de forta majora, ceea ce nu a fost cazul. Bogdan, fetele nu vor premii de jdemilioane, ci doar sa li se ofera ceea ce li s-a promis. Garantez ca daca faceati un podium ad-hoc si le dadeati fetelor cate-o diploma si noi le dadeam aplaudele pe care le merita, nimeni nu ar fi comentat deloc. Suntem convinsi ca anul viitor veti reusi sa va tineti de promisiuni! ;) Eu era sa o patesc la un concurs, cand s-a modificat regulamentul peste noapte si de atunci am o problema cu respectarea acestora. Arpopo, Bogdan Antohe in explicatia voastra nu gasesc practic niciun argument. Punctul 1: "doar asa ati putut sa simtiti concurent". Crezi ca pe cele tinere nu le-ar fi ofticat sa treaca Anka in viteza pe langa ele doar ptr ca era la o alta categorie? Sau ca Anka s-ar fi relaxat vazand ca trec 4 pustoaice pe langa ea? Punctul 2: bicicleta teoretic s-a oferit ptr fata cu cel mai bun timp. Nu trebuia oferita ptr o anumita categorie. Asa cum se face de obicei. Deci, de ce open? sau de fapt. De ce open doar in cursa, nu si inainte, ca aici e buba. Oricum, initiind acest topic, recunosteti ca a fost o problema, ceea ce inseamna ca sunteti pe drumul cel bun.

P.S.03 - 10.09.2011
Știți strategia aia cu politica externă, nu? Adică, când ai probleme interne importante, tu discuți despre probleme externe. Și distragi atenția. Aceasta strategie a prins rușinos pe topicul de discuție. Una la mână, s-a creat un topic nou cu un link, unde au început să se adune comentariile. Astfel, topicul inițiat de una dintre concurentele care s-a simțit nedreptățită, unde se enunțau datele problemei, a fost uitat rapid. Rezultatul au fost comentarii ca nuca-n perete, care se refereau direct la noul subiect, nicidecum la topicul de esență al fetelor. Doi la mână, într-un final foarte întârziat, a apărut și un comentariu din partea celuilalt reprezentant al organizatorilor (evit numele, ca să nu se perceapă ca atac la persoană, nu am nimic cu persoana, ci cu statutul ei). Care, bravo lui, și-a asumat ”lipsa de comunicare vis-a-vis de fete”, dar care a început, într-un topic total nepotrivit, să invite oamenii (nemulțumiții mai ales) să fie voluntari la organizarea viitoare. Și dă-i și descrie greutățile din procesul de organizare.  Bravo băieți, arătați că aveți onoare, pe bune! Și că nu vă pricepeți deloc la manipulare. Că doar cine se manipulează cel mai lesne, dacă nu ”masele”?! Nota 10. 

P.S.04

În altă ordine de idei, deși nu pe acest topic trebuia plasat, s-a propus un pool de ale cărui rezultate să se țină cont pentru anul următor:

 Situatia pe 10.09.2011, 13:00:

1. Profi (Open) Amatori (categorii varsta, masculin si feminin) - 4 voturi

2. un clasament pe categorii de varsta este mai motivant | concurenta mica 12 voturi

3. Mai degraba categorii PROFI si Amator, functie de palmares sau auto-evaluare 9 voturi

4. un clasament open ste mai motivant | concurenta mare 2 voturi
Situatia pe 11.09.2011, 13:00:

1. Profi (Open) Amatori (categorii varsta, masculin si feminin) - 9 voturi

2. un clasament pe categorii de varsta este mai motivant | concurenta mica 20 voturi

3. Mai degraba categorii PROFI si Amator, functie de palmares sau auto-evaluare 10 voturi

4. un clasament open ste mai motivant | concurenta mare 2 voturi 

Mihaela Cornea, cu siguranță o triatlonistă junioare, întreabă azi, pe 11 septembrie, pe forumul cursei de pe FB:

”o intrebare: DECE NU S-AU PUS REZULTATELE DE LA COPII (toate grupele) pe site-ul oficial?????”

Ca să fiu un pic ironică: Dragă Mihaela, cum de nu s-au sesizat părinții oare? Nu te agita .... doar o mică eroare de comunicare. Nu v-a ajuns premierea, acum vreți și clasament pe site-ul oficial? Faceți și voi ca fetele celelalte, care se smiorcăie după clasament pe nu știu ce categorii? Hai să nu ne pierdem în detalii, fericirea masei contează mai mult și voi, copiii, precum și fetele, ați fost entități mai ... neglijabile. Reparăm noi la anu, happy? Bravos, acu hai la alergare, vă așteptăm cu drag, sportul e sănătos!! 

Eu mulțumesc organizatorilor pentru cronometrarea și afișarea clasamentului open cu timpii intermediari, mă ajută foarte mult. În principiu, pentru existența în sine a concursului. Pentru echipa de voluntari. Pentru parțiala siguranță pe traseu, nu am avut nici un incident cu urmări, deci nu mă pot plânge.

Pentru faptul că am achitat o taxă mai mare cu 15 RON, din eroarea lor, nu le pot mulțumi (și nu am primit diferența înapoi, dar nu mai contează). Și pentru toate celelalte lucruri subînțelese și implicite nu le pot mulțumi în mod deosebit (traseu, informații, comunicare, chit de participare, tricou), pentru că sunt elemente comune tuturor concursurilor. Nici pentru o deosebită medalie de finisher nu le pot mulțumi (pentru că este o insignă de duzină, din tablă, cu un plastic colorat aplicat, care nu comunică nici măcar anul desfășurării concursului. Nici nu știu dacă scrie finisher pe ea, pentru că nu știu pe unde este, atât de mult m-a impresionat!), nici pentru un tricou mult prea mare (pentru că eu am comandat cea mai mică măsură posibilă, dar nu s-a ținut cont de comanda din formularul de înscriere).  

Culmea este, fără să exagerez, că dezamăgirea mea față de acest mega-promovat eveniment stă pe o scală de 85% față de presentimentul avut încă din 2010, cum că în spatele sclipiciului sunt multe zone cenușii. A fost motivul pentru care nu m-am înscris în 2009 și în 2010. Eu personal prefer un eveniment modest și moderat promovat, dar care să mă suprindă prin calitatea informațiilor utile, prin organizare, prin corectitudine, prin punctualitate și, de ce nu, prin surprize (de exemplu, surpriza de la Ironman Oradea a fost că băuturile au fost foarte diverse, la discreție și la rece! Surpriza la triatlonul de la Reci a fost că am primit apă rece, nu coclită de soare. Surpriza de la Reci a mai fost că în zona de tranziție era un acoperământ pe jos, care te proteja. Surpriza neplăcută de la FărăAsfalt a fost super-înghesuiala din zona de tranziție și căderea standurilor pentru biciclete. Și la Mamaia a fost cam aglomerat în zona de tranziție, am fost nevoită să-mi pun lucrurile și prin dreptul altei biciclete! Surpriza la Ironman Oradea au fost cutiile acelea spațioase, cu etichete clare, mari, cu numele și numărul fiecăruia! Și lista ar putea continua. Asta înseamnă să ”fi gospodar pentru propria ta organizare”, să te pui în pielea concurentului și să încerci să-i oferi tot confortul, exact așa cum ți-ar place și ție. Și Mamaia a avut condiții să facă acest lucru, spiritul de gospodină i-a lipsit, părerea mea.)

  Sunt curioasă cui (numeric vorbind, de fapt) îi surâde ideea ca într-o România atât de instabilă, când nici nu știi dacă mai ai ce pune pe masă într-un an (e un exemplu potrivit pentru masele de oameni, că doar mâncarea este prioritatea nr. 1, nu?), să achite de pe acum taxa de participare la ediția din 2012? Este și asta, fără îndoială, o subtilă strategie de promovare forțată. Te face să râvnești să participi la un eveniment atât de colosal, te face să ai o imagine conturată asupra unui eveniment perfect organizat, care este capabil să își planifice totul încă cu 12 luni înaine. Sper din tot sufletul să fie așa cum se promovează! Eu am avut intenția să achit taxa, dar după ce am văzut reacția la discuțiile cu subiecte neplăcute organizatorilor, mă abțin să pompez bani pe o incertitudine. Să trăim și să fim sănătoși până anul viitor!! Deși nu-mi plac declarațiile absolute, de genul ”eu niciodată nu voi mai ....”, am așa un feeling puternic că prea curând (1-2 ani, dacă nu cumva 3) nu voi mai participa la vreun eveniment organizat de SmartAtletic.

Update ianuarie 2013: Cert este că în 2012 nu am participat, deși tentația pentru Mamaia era mare. Dar contextul creat în 2012 mi-a confirmat suspiciunile legate de corectitudinea lor și până la urmă am zis, din principiu, ”pas”. Și nu regret. Oricum, concursul din Mamaia, după multă tevatură cu Bucureștiul și înotul în Dâmbovița (apropos de corectitudinea informărilor publice / ce spun unii, ce spun alții, cu sănătatea cui ne jucăm?), s-a transforma într-un duatlon. La varianta de iarnă din 2012 nu am fost, la cea din februarie 2013 nu am de gând să merg .... pur și simplu nu pot trece peste anumite ..... să le zicem incorectitudini. 

”2012

Triathlon Challenge Mamaia 2012 va fi un triatlon olimpic. La propriu. Se va pastra numai componenta olimpica:

1.   PROBA OLIMPICA | 1.5km inot, 40km bicicleta, 10km alergare

2.   STAFETA OLIMPICA | echipa 2/3 concurenti; un concurent face una/2 dintre cele 3 probe

3.   CORPORATE CHALLENGE – stafeta corporate pe distanta olimpica

Se va pastra componenta TRIKIDS CHALLENGE. Triatlonul pentru copii va deveni un eveniment in sine. SPRINT INDIVIDUAL si STAFETELE pe distanta SPRINT se vor muta la TRIATHLON CHALLENGE BUCURESTI.

Taxa pentru concurentii care se inscriu la Triathlon Challenge Mamaia 2012 in luna septembrie 2011 va fi urmatoarea:

OLIMPIC – 65 lei/pers | STAFETA OLIMPICA – 50 lei/pers | STAFETA CORPORATE – 75 lei/pers”

insert-de-etica-constiinta-morala - click here

http://ankaberger.blogspot.ro/2012/08/trichallenge-bucuresti-intre-cu-orice.html