Oare până unde se întinde limita acordării de circumstanțe atenuante? De ce mi se pare mie și aproape numai mie – dintre mine și cei din jurul meu cu care interacționez – că nu prea există nici o limită și că tot timpul există exclusiv circumstanțe atenuante. Tot timpul, de peste tot, răsare vorba aia ”Doar cine nu muncește, nu greșește”, peste tot zborară vorba aialaltă cu ”Ei și dacă a zis așa și nu a fost așa?” sau mă simt inundată de ”A greși e omenește”, ”Lasă măi, că merge și-așa, nu observă nimeni, șșșt!” etc.
Este un început care pare să nu aibă nici o legătură cu cerința referatului de etică. Când am avut primul curs de etică mă gândeam că voi scrie despre dilema ”ce fac dacă, după ce am renunțat la tot în viața mea pentru a putea să ajung pe Everest, cu 1.000 sau 500 de m înainte de vârf întâlnesc un străin epuizat care, cu ajutorul meu, ar avea șanse de supraviețuire?” Este o dilemă care mă preocupă, mai ales că de la primul tutorat și până la momentul scrierii acestei lucrări chiar am fost în Himalaya și am ajuns la firul potecii de la poalele Vârfului Everest și am trăit, am simțit, am văzut realitatea acelui Univers aparte.
Doar că o astfel de analiză ar fi foarte complexă și fără un ajutor din partea cuiva experimentat nu cred că aș putea ajunge prea departe cu ea, oricât de simplă ar părea.
Ca urmare, voi încerca să tratez un subiect foarte recent, în care am fost implicată, un subiect mic, foarte mic, dar care, dacă devine normalitate, va fi enorm pentru o nație. De fapt ..... povestea există deja ca și normalitate în România, nu știu de ce formulez eu la un viitor îndepărtat.
Anul acesta s-a organizat în România primul circuit de triatloane sub denumirea Bioeel Grand Prix Triathlon. Nu a fost mediatizat, presupun că a fost un fel de experiment. Există un web site al evenimentului, pe care apar enumerate etapele, datele de desfășurare, categoriile de clasament, clasamentele actualizate în urma fiecărei etape, premiile acordate la finalul circuitului. Nu există nici o coordonată de contact, nu se spune nimic despre un regulament unic al circuitului, dacă vrei informații, nu ai cu cine să iei legătura.
Eu am participat la toate cele cinci etape, începând din iunie: Vama Veche, Târgu Mureș, Lacul Sf. Ana/Băile Tușnad, satul Reci/Covasna și Mamaia.
La primele patru etape s-au respectat aceleași categorii de clasament și de premiere, fiind vorba de fete și băieți, ca și categorii principale, fiecare împărțită apoi pe categorii de vârstă. Astfel existau categoriile 20-29 de ani, 30-39, 40+ și 50+. Categoria de 50+ era doar la bărbați, pentru că nu există concurente triatloniste mai în vârstă de 44 de ani (cel puțin nu în România și nu la momentul despre care vorbim, anul de grație 2011).
În cazul triatlonului din satul Reci, desfășurat pe 7 august, în regulamentul competiției se stipula foarte clar că, deși vor exista clasamente pe toate categoriile cunoscute, premierea în bani se va acorda doar clasamenului open. Acest lucru însemna că va exista un podium la băieți și un podium la fete, cu primii trei clasați, indiferent de vârste. Doar aceștia primeau și un premiu în bani. Era un lucru comunicat de către organizator, deci cunoscut de concurenți.
VEZI POVESTEA LA CALD aici: final-de-grandprix-cu-surprize-pentru.html
În cazul ultimei etape a circuitului, regulamentul publicat pe site-ul oficial al evenimentului stipula: “Cursa este divizata pe categorii de sex si varsta, iar organizatorul isi ia libertatea, pe langa clasamentele obisnuite unui astfel de concurs, sa faca un clasament separat pentru angajati corporate.”
Așa cum este formulată, această frază este destul de ambiguă. Și aici consider o lipsă de deontologie – pentru că mă refer la un organizator, ca și entitate publică juridică care își ia anumite angajamente față de de un client, adică masa de participanți/sportivi care achită o taxă pentru a putea concura în cadrul concursului - și de etică/morală.
Este destul de complicat să îmi dau seama dacă organizatorul a premeditat acest lucru și nu aș putea să public un raționament argumentat tocmai pentru că nu am dovezi. Convingerea mea este că, la momentul publicării regulamentului, organizatorul avea intenția de a ocoli anumite responsabilități. De ce? Un motiv ar fi, după cum va rezulta din relatare, economisirea unor fonduri. Economisire în scopuri utilitare, nobile sau pur și simplu de însușire personală, nu știu și este prea riscant să acuz. Doar emit ipoteze.
Fraza respectivă din regulament a devenit interesantă cu ocazia ceremoniei de premiere a câștigătorilor concursului și a felului în care organizatorul a înțeles să acționeze.
Surpriza mare a fost că nu au existat mai multe podiumuri la fete, ci doar unul, deci o premiere open. Acest lucru înseamnă că, în timp ce la băieți au existat 4 podiumuri, la fete a existat doar unul.
Surpriza a fost net amplificată de faptul că desființarea clasamentelor pe categorii de vârstă la fete nu fusese anunțată în prealabil de către organizator și nici măcar pe parcursul ceremoniei de premiere acesta nu a considerat oportun să intervină cu vreo explicație minimală.
La o săptămână de la eveniment, o grupă de 3 fete a iniţiat discuţia în mod public, cerând explicaţii organizatorului. În urma iniţierii discuţiei în spaţiul public virtual, pe forumul concursului, organizatorul a ignorat întrebarea. După care, fetele au trimis o scrisoare deschisă cu semnătura mai multor participante. Mesajul era simplu: De ce nu există un clasament pe categorii la fete, aşa cum prevede regulamentul? De ce nu ni s-a comunicat acest lucru și nouă?
Discuţia a pornit cu greu şi organizatorul s-a dovedit foarte dibaci în a ocoli de fapt esenţa problemei, mutând locul discuţiei pe un alt topic creat de el. Astfel că atenţia publică a fost deviată. Eu am denumit această strategie simplu: manipulare.
Are atitudinea organizatorului implicaţii etice sau nu? Pentru că, neexistând un context legislativ, nu putem aborda problema din punct de vedere juridic. Şi nici nu vrem.
Aş începe prin a mă referi la un sistem de valori.
Care sunt valorile mele, respectiv ale generaţiei mele, şi care sunt valorile generaţiei care acum are 25 de ani, deci cu 20 de ani mai tânără decât mine?
Sistemul meu de valori vine din educaţia primită şi aplicată într-o societate în care valorile respective erau nu doar recunoscute, ci şi apreciate şi aplicate pe scară largă. Conform acestui sistem, atunci când declar ceva – că voi face, că voi respecta, că voi oferi etc. – înseamnă că îmi asum o responsabilitate. Faţă de mine şi faţă de publicul meu. Dacă organizatorul a publicat un regulament, înseamnă că şi-a asumat responsabilitatea de a-l respecta cu strictă fidelitate. Altfel de ce ar mai fi emis un regulament, din moment ce nici o legislaţie în vigoare nu-l obliga să o facă? De ce incluzi în regulamentul unei manifestări publice, adresată maselor, reguli pe care tu, ca organizator, fie nu le respecţi, nu le aplici, fie le ignori cu atâta naturalețe, încât devine o normalitate?
Acesta este un aspect care ţine de lipsa de deontologie (profesională) – eşti organizator, chiar dacă nu există un cod deontologic scris, există un cod etic și moral mutual – şi, mai grav, de ignorarea oricăror reguli elementare de etică şi morală. Care este mesajul tău către ceilalţi? Că promiţi - public - lucruri pe care nu le respecţi. De ce faci acest lucru? Pentru că se poate. Pentru că nimănui nu-i pasă. Sau pentru că …..
Ţi-ai asigurat spatele. Adică ai avut grijă să câştigi atât de mulţi simpatizanţi de partea ta, încât, într-o lume a bărbaţilor, comentariile câtorva fete nemulţumite vor trece neobservate. Este exact ca în campaniile electorale. Și DA, este o lume a bărbaţilor, pentru că participarea feminină se apropie modest de un max. de 9-10% din participartea masculină.
Afirm acest lucru din cauza campaniei foarte puternice, aproape agresivă de promovare a triatlonului din Mamaia. Triatlonul a avut mai multe categorii: proba de ştafetă, de sprint şi cea olimpică. A fost foarte puternic mediatizat fiind prezentat ca un concurs destinat maselor, nu sportivilor de performanţă. Chiar dacă la start sunt şi sportive profesionişti care se întrec cu amatorii, dar aceasta este o altă temă de discuţie.
Dacă putem pune aici problema unei conştiinţe morale şi a unui comportament etic, unde – în sistemul lui Kohlberg – s-ar putea situa organizatorul? La Prima Etapă, cea a “supunerii şi pedepsei”? Din moment ce ştia că nu are cum să fie pedepsit, organizatorul a ignorant orice conştiinţă morală pe care ar fi putut să o aibă la etatea domniei sale. Desigur, dacă privim organizatorul ca şi entitate organizaţională, este la o vârstă fragedă, fiind abia a 3-a ediţie a acestui triathlon. Deci îi puteam acorda acele circumstanţe atenuante de care discutam la început, nu? “Lasă-l, are doar 3 ani, e un bebe!” Desigur că este o ironie, căci nu mă refer la entitatea organizaţională, care este un fel de entitate abstract, ea neexistând fără adultul care a uns toate motoarele procesului de organizare.
Pentru necunoscători, îmi permit o incursiune în etică și conștiință morală:
Aparent vorbind, există la fel de multe moduri de viață și feluri de a percepe etica pe câti de mulți indivizi există. ”Fiecare îşi construieşte propria sa manieră de a se concepe ca fiinţă morală de-a lungul relaţiilor sale cu lumea şi cu ceilalţi. În fond, trivială sau exemplară, inspirată de orgoliu sau de generozitate, de pasiunea pentru eficacitate sau de dorinţa de a câştiga, marcată sau nu de religie, această manieră se exprimă în comportamente, proiecte, decizii, într-o măsură mai mare decât în discursurile despre sine ale omului pe care acesta, câteodată, le trădează. Oricum, această diversitate a conţinuturilor morale nu împiedică totuşi similitudinea în dezvoltarea formelor conştiinţei individuale. Mai mult, conştiinţa morală în evoluţia ei ontogenetică parcurge anumite stadii, ceea ce înseamnă că nimeni nu se manifestă moral dintr-o dată, după cum nimeni nu judecă din perspectivă etică decât la un anumit nivel al dezvoltării sale psihologice. Jean Piaget şi, pe urmele lui. Laurence Kohlberg. au stabilit, primii, condiţiile de ordin psihogenetic pentru trecerea de la morala heteromană la cea autonomă (adică trecerea de la morala copilăriei la cea a adultului normal psihologic şi moral capabil să se integreze în societate ca fiinţă aptă să gândească în stadiul reversibilităţii, al autonomiei judecăţii), iar cel de-al doilea să stabilească nivelele progresive pe care le parcurge conştiinţa morală în genere.”
Potrivit lui Kohlberg există trei stadii (cel preconvenţional, convenţional şi postconvenţional), iar fiecare stadiu are, la rândul său, două nivele, ceea ce înseamnă că, în total, există şase etape ce compun şi definesc conştiinţa morală. Grosier vorbind, nivelul preconvenţional este cel al copilăriei şi el se divide la rândul său în două etape.
Prima etapă este cea a supunerii şi pedepsei. La acest nivel, individul (copil fiind), permanent în căutare de experienţe se loveşte de rezistenţa lucrurilor şi de voinţa celor din anturajul său care se opun anumitor impulsuri. el învaţă din experienţă că este important să asculte măcar în măsura în care acest lucru nu-l opreşte să exploreze. Ceea ce este drept pentru el, se înscrie în ansamblul de reguli a căror încălcare provoacă pedepse: trebuie, de pildă, evitată spargerea farfuriilor şi stăpânite accesele de furie. În această etapă, individul se supune doar dintr-o singură rațiune mecanică, instinctivă: pentru a evita pedepsirea. Ca urmare, singura motivaţie a acestui individ pentru a face ceea ce este corect, drept, permis este să evite, pe cât posibil, orice fel de sancţiune, de pedepsire dureroasă. Preocupările şi interesele altor indivizi nu-l interesează, cu excepţia cazului când i-ar afecta propria situaţie. Nu are habar despre conștiință morală, moralitate, etică.
Cu siguranţă că organizatorul ar fi respectat regulamentul dacă ar fi ştiut că nerespectarea îi va dăuna imaginii sau facă ar fi ştiut că poate fi amendat, pedepsit în vreun fel. Dar aşa, a preferat să nu acorde atenţie preocupărilor şi intereselor altora – în acest caz, triatlonistele participante -, căci propria lui situaţie nu era periclitată.
Cea de-a doua etapă este cea a scopurilor individuale instrumentale şi a schimbului. Acum, micul individ conştientizează faptul că ceilalţi există ca atare, diferiţi de el; ei au locul lor în înţelegerea a ceea ce trebuie făcut sau evitat; respectul interesului lor devine corelativ cu respectul propriului său interes. El realizează că trebuie să fie echitabil în schimburi. De pildă, oferă o bomboană pentru a primi un elastic. Astfel, se naşte şi se dezvoltă sentimentul reciprocităţii. Obiectivul individului este în această fază să facă ceea ce poate pentru a-şi realiza interesele, paralel cu conştientizarea faptului că şi alţii au interese. Se consideră că este corect şi bine ca toţi indivizii să-şi urmărească interesele lor. Singura raţiune pentru a face ceea ce este bine constă în rezolvarea, pe această cale, a propriilor interese. Conflictele se rezolvă prin schimburi de servicii: cât îmi dai atât îţi dau!
Este clar că organizatorul nu a ajuns încă la acest stadiu. Triatlonistele au dat totul din partea lor, dar au primit doar parțial color. Ele și-au achitat taxa de participare, s-au supus regulilor concursului, au respectat probele, au fost punctuale, i-au respectat pe ceilalți participanți și pe organizatori, s-au prezentat cu echipamentul cerut de organizator. Au avut încredere și s-au bazat pe niște reguli care le fuseseră comunicate în prealabil.
A treia etapă este cea a aşteptărilor mutuale şi a conformităţii. Acum, individul conştientizează că actele sale nu privesc doar obiectele şi plăcerea sau neplăcerea pe care el o are de pe urma lor; ele privesc şi plăcerea sau durerea celorlalţi, iar aceşti ceilalţi nu sunt doar cei pe care-i iubeşte sau detestă din jurul său. Ceea ce este drept, de acum înainte, îi cere să fie bun şi drăguţ; acesta este mijlocul pentru a obţine încrederea celorlalţi şi pentru a fi recunoscut; respectând regulile de conduită, el răspunde aşteptărilor anturajului său, care anturaj va răspunde aşteptărilor sale. El joacă rolul de frate, soră, fiu, bun camarad, vecin etc. În schimb el va resimţi avantajele relaţiilor mutuale de încredere şi de gratitudine. Oricum, la acest nivel sentimentul este mai puternic decât raţiunea, iar impulsurile mai puternice decât libertatea. La acest nivel, faptul că alţii se aşteaptă de la un individ ca el să facă ceva anume devine important pentru acesta. Acum interesele grupului pot să primeze asupra intereselor personale, iar, într-o oarecare măsură, individul este capabil să se plaseze în situaţia altuia. Oricum, a proceda bine şi drept înseamnă a trăi la nivelul aşteptărilor celor apropiaţi, iar individul consideră că acţionează corect cu scopul de a răspunde aşteptărilor şi de a primi aprobarea lor.
Implicit că organizatorul nu avea cum să ajungă la al treilea nivel. Deci orice comentariu de acum încolo devine de prisos. Completez însă analiza ca o simplă enumerare de informații.
A patra etapă, cea a menţinerii sistemului social şi al conştiinţei este etapa care încoronează stadiul convenţional. În cadrul ei individul obiectivează suficient regulile de comportament impuse pentru conservarea societăţii. În principiu, acum, nu mai este vorba de a se ghida doar prin raportarea la dorinţele şi impulsurile proprii, nici măcar prin raportarea la ce fac sau omit să facă alţii, ci de a recunoaşte o prioritate a condiţiilor de existenţă a grupului social. Aceasta este morala conformismului regulilor de comportament, este, în principiu, morala legii. Această etapă este sinonimă cu îndeplinirea datoriei în societate față de toți ceilalți, nu doar de un grup. Aceasta nu exclude punerea în valoare a intereselor personale, dar realizarea lor este subordonată regulilor vieţii în comun. Conflictele care apar la acest nivel ţin de relativitatea valorilor şi de caracterul particular al normelor, regulilor, preceptelor sau cutumelor diferitelor societăţi, comunităţi sau instituţii.
Cum etica nu se poate identifica cu conformismele sociale sau religioase, rezultă că există un stadiu postconvenţional în cuprinsul căruia criteriul de apreciere al binelui şi răului, al dreptului şi al nedreptului nu este unul venit din afara conştiinţei, ci el e dependent exclusiv de conştiinţă şi de capacitatea acesteia de a judeca după principii valabile în mod universal.
Avem, astfel, cel de-al cincilea nivel, cel al drepturilor primare, al contractului social şi al utilităţii sociale. În această etapă individul care nu mai suportă să fie un simplu conformist se interoghează asupra posibilităţii unei etici mai înalte care să-i convină. Dincolo de conformismele ce-l înlănţuie, individul se referă la valori care, cel puţin în ochii lui, au o cuprindere universală şi la care doreşte aderarea celorlalţi, chiar dacă nu-şi face iluzii asupra acestui aspect. În acest moment el evocă dreptatea, libertatea, egalitatea, adevărul, generozitatea, utilitatea sau orice altă valoare susceptibilă în ochii lui să înfrunte critic cutumele societăţii. Această etapă este sinonimă cu ideea contractului social din reflecţia etică a modernităţii conform căreia, oamenii, cu scopul de a trăi în pace, fără să se comporte între ei ca lupii, se organizează în societatea de drept. În măsura în care fiecare îşi abandonează drepturile celorlalţi, va beneficia, în schimb, de sprijinul tuturor. De asemenea, indivizii se pot coaliza, dincolo de toate conformismele şi deasupra tuturor frontierelor cu scopul de a promova aceste drepturi primare. În fapt, individul conştientizează că există o perspectivă raţională potrivit căreia există valori şi drepturi – cum ar fi viaţa şi libertatea – a căror importanţă nu se datorează unor instituţii sociale şi care trebuie susţinute în orice societate. Astfel spus, individul este preocupat ca legile şi obligaţiile către societate să se bazeze pe idealul celui mai mare bine pentru cel mai mare număr de indivizi. Atâta timp cât viaţa şi libertatea sunt protejate, a proceda bine înseamnă a respecta valorile societăţii pentru că ele sunt acceptate de toţi şi sunt imparţiale pentru toţi. Individul procedează dintr-o perspectivă morală pentru că, fiind o fiinţă raţională, el este obligat să se supună preceptelor care protejează viaţa şi libertatea, valorii la care el şi-a dat acceptul.
În fine, etapa cea mai înaltă şi ultimă este cea a principiilor etice universale. Făcând apel la conştiinţă individul consideră că există principii etice universale care trebuie urmate şi care sunt prioritare oricăror altor obligaţii impuse de legi şi instituţii. A proceda moral înseamnă a acţiona în acord cu aceste principii. Persoana face ceea ce este drept şi bine să facă pentru că, fiind o fiinţă raţională, înţelege valabilitatea acestor principii şi este hotărât să le urmeze. Aceste principii fac apel la înţelegere logică, la universalitate şi la consecvenţă; ele sunt principii universale de egalitate, libertate şi reciprocitate a drepturilor umane şi de respect pentru demnitatea fiinţelor umane ca persoane individuale.
Există tot felul de situații valabile și pentru etica afacerilor (mai departe voi explica de ce apare termenul de ”afacere”/business în această analiză), cineva poate să atingă vârsta senectuţii şi, din punct de vedere moral, să nu poată depăşi, de pildă, etapa a patra, cea a menţinerii sistemului social şi a conformării la acesta. În aceeaşi ordine de idei, dacă ultimele două etape sunt nivele ultime de legitimare universală a conduitei şi conştiinţei morale, atunci rezultă că apelul la moralitate este singura cale satisfăcătoare pentru rezolvarea conflictelor şi dilemelor etice, inclusiv în afaceri. Aceasta înseamnă că, atunci când apare un conflict moral generat de aderenţa individului, de pildă, la una din primele patru etape, este necesară deplasarea spre etape mai înalte, spre cea a drepturilor primare şi spre cea a principiilor etice universale. Se poate ajunge astfel spre o formă tot mai adecvată de raţionare morală pentru soluţionarea tot mai adecvată a conflictelor de ordin etic.
O concluzie ironică la acest nivel al analizei ar fi că de la nivelul întâi al schemei lui Kohlberg până la atingerea conştiinţei morale este încă un drum foarte lung.
Organizatorul este furnizorul. Sportivul este clientul. Organizatorul are produsul, adică triatlonul în sine, cu tot ce implică acesta (organizarea, infrastructura, resursele umane, logistice, financiare şi materiale). Sportivul citeşte regulamentul publicat, se informează asupra tarifului (care este taxa de participare?) şi decide dacă poate sau vrea să participle. Completând formularul de înscriere, semnând declaraţia şi achitând taxa de participare el încheie contractul de cumpărare. Organizatorul, acceptând formularul de înscriere cu datele personale ale sportivului, declaraţia acestuia şi banii acestuia, devine şi el parte semnatară a aceluiaşi contract. Ambele părţi au convenit astfel că recunosc regulamentul, condiţiile şi îşi iau angajamentul de a le respecta.
La final, în cazul descris, o serie de triatloniste au fost puse în situaţia de a nu fi premiate şi de a nu fi evidenţiate într-un clasament pe categorii. Acest lucru poate implica şi o ştirbire a imaginii acestora.
Pe ce treaptă se situează organizatorul din punct de vedere al sistemului lui George Starcher?
Prima treaptă acordă dreptate celui care deţine puterea. Legea junglei. Toate celelalte cinci trepte nu au aplicabilitate în acest caz, cel puţin eu nu o sesizez. De pildă, treapta a doua declară că “totul este admis, dacă vrei să ai success.” Nu are teren în cazul nostru, decât indirect şi într-un procent infim. Dacă declarata “minoră lipsă de comunicare” a organizatorului ar fi afectat masa de bărbaţi triatlonişti, atunci povestea ar fi avut cu totul alte urmări, ei fiind majoritari. Ca urmare, în cazul nostru, succesul “în afaceri” al organizatorului nu a avut de suferit (după cum menţionam anterior, avea déjà spatele asigurat şi miza pe asta, deci îşi putea permite o “minoră lipsă de comunicare” şi o anulare a unor categorii, fără comunicare prealabilă). Treptele 3 şi 4 iar nu au aplicabilitate, iar conceptul de stakeholder şi de corporaţie cetăţenească ies şi ele din discuţie. Dacă ar fi tratat şi categoria feminin cu acelaşi respect şi în limitele aceloraşi reguli ca la categoria masculin, poate că s-ar fi putut lua în considerare şi aceste trepte ale sistemului Starcher.
Conform conceptului de comunitate morală utilizat de James Rachels, există un imperativ conform căruia trebuie “să acordăm atenţie egală tuturor celor care vor fi afectaţi de conduita noastră” şi, desigur, “oricine este inclus în comunitatea interesului moral”. Aceste două reguli au fost ignorate, dacă tot analizăm cazul din punct de vedere al morale.
Aş fi putut fi suspectată că m-am implicat într-o astfel de analiză doar pentru că aveam un interes direct. Cei care mă cunosc mai mult decât de la prezența la starturi ştiu că am o mare problemă cu valorile şi principiile, adică cu dispariţia acestora.
Dacă aş aplica în această analiză un elementar principiu al utilităţii, i-aş explica organizatorului că ceea ce a făcut el contravine propriilor declaraţii şi nu numai. A declarat şi a promovat evenimentul ca o manifestare adresată maselor, pe principiul alegerii unei vieţi sănătoase. Conform statisticilor, numărul femeilor este relevant mai mare decât cel al bărbaţilor şi acest adevăr este recunoscut la scară mondială. Deci masa populaţiei se pare că este format nu preponderent din bărbaţi, ci din femei. Ca urmare, trebuie să ai grijă să le motivezi, pentru că ele vor creşte numeric şi pentru tine ar fi util. Adică pentru afacerea ta. Şi pentru afacerile celor din jurul tău – nu putem din păcate să ignorăm faptul că trăim într-o societate de consum şi că femeile sunt cele care au un anumit talent la cumpărături. Deci, atragi femei să facă triathlon, măreşti numărul de participanţi, creşti încasările, le motivezi, astfel încât să mai dorească să mai participe. Motivate fiind, ele vor lua mai în serios această activitate. Care necesită echipament. Şi antrenament. Şi accesorii. Şi toate acestea trebuie procurate de undeva. Şi cineva are de câştigat. Se crează o industrie, o tradiţie, creşte şi se diversifică cererea şi oferta, apare un flux economic ascendent. Este un raţionament valabil, nu? Personal nu-l agreez, dar el există. Fenomenul în sine adică.
Deşi organizatorul este – sau ar trebui să fie – o organizaţie, nu putem ignora faptul că este un individ care decide. Ca urmare, o dezbatere de acest gen ajunge aproape inevitabil aproape de ceea ce se numeşte “atac la persoană”, deşi intenţia iniţială nu aceasta era. Dar ca urmare a atitudinii organizatorului ajungi să te gândeşti la el nu ca la un aparat organizatoric, ci la omul care gestioneaza aparatul respectiv. Deci, inevitabil se ajunge la judecarea calităţii morale a individului, corect? Şi aici ne lovim iar de scara de valori şi principia ale lui şi ale celorlalţi. Cei care, în cadrul dezbaterii, se regăsesc în sistemul de valori şi principii aparţinând organizatorului, îi vor ţine partea, desigur. Şi intrăm aici pe terenul eticii virtuţii. Şi ne gândim şi la corectitudine. În cazul descris la ce anume se referă incorectitudinea organizatorului şi unde este urma de eventual corectitudine? Incorectă a fost formularea regulamentului – ambiguă, interpretabilă, alunecoasă -, incorectă a fost nerespectarea regulamentului şi incorectă a fost, din prisma reacţiei publice a organizatorului, neaducerea la cunoştinţa publicului decizia de a desfiinţa ad-hoc clasamentul pe categorii de vârstă la fete. Ce a fost corect în toată povestea asta? Cam nimic.
Despre corectitudine se poate discuta mult mai tranşant, este un sistem format şi modelat şi recunoscut în fiecare societate. Dar cine mai pomeneşte ceva în ziua de astăzi, despre virtute? Nici nu se mai foloseşte acest cuvânt, decât în cursuri de specialitate. Dacă plecăm de la premiza că virtuţile sunt un cumul de calităţi morale positive în manifestare, deci valori ale caracterului, putem oare să concluzionăm acest organizator ca fiind lipsit de virtute? Nu cred, pentru că mi se pare o sintagmă la fel de relativă ca şi cea a corectitudinii. Pot spune că nu a fost corect pentru că nu a respectat un angajament pe care şi l-a asumat de bună voie, dar nu pot spune că în aceeaşi măsură nu este un individ virtuos. Poate că a desfiinţat clasamentele pe categorii pentru a face economii la premii şi a folosi banii în scopuri caritabile. Da, bine, astfel de gesturi sunt de regulă foarte trâmbiţate în societatea de azi, dar aşa, de dragul analizei putem jongla cu unele teorii (utopice). Şi atunci, nedreptatea făcută faţă de triatloniste devine irelevantă în faţa ideii de „bine pentru o cauză nobilă sau bine pentru o masă mai mare de indivizi“.
Faptul că organizatorul, deci individul, nu a recţionat la deschiderea temei de discuţie, faptul că a reacţionat doar ca urmare a presiunii ulterioare denotă că nu a avut curajul să înfrunte realitatea şi să se confrunte cu persoanele pe care el le-a nedreptăţit. Ar fi fost mult mai câştigat, ca şi imagine – într-o comunitate structurată de valori şi principii, desigur -, dacă ar fi reacţionat imediat şi dacă şi-ar fi cerut scuze, public, cu toate explicaţiile aferente.
Şi aici pot da exemplul unui alt organizator care a greşit o premiere din cauza disfuncţionalităţii tehnice a sistemului de cronometrare şi care a înţeles să încerce repararea erorii prin organizarea unei a doua premiere, chiar a doua zi după concurs. Este un gest măreţ şi aici se poate vorbi în primul rând de virtute, abia apoi eventual de corectitudine.
Să continui?
Asta ar fi reacția când amintim de deontologie, etică, morală, fair-play, respect. Ne stricăm de râs, nu?
Când eram mică și râdeam, mama avea tot timpul grijă să mă tempereze: ”După râs vine plâns!”
Și se adeverea mereu. Știa ea ce știa.
Așa și acum: rezultatele ne fac să plângem și ne vor face să ne strâmbăm de plâns, pe viitor. Mă refer la degradarea societății și a mentalității românești care mărșăluiește cu mult afront și aplomb pe poteci strâmbe.
Ediția din 2013 a TGP a avut două secțiuni distincte: șosea și off-road. Ca să nu se ”spargă” tradiția cu pocinoage, încheierea și premierea oficială a secțiunii de șosea a avut loc tot la TriChallenge Mamaia, pe 7 septembrie 2013. Nu știu cum se face, că la TriChallenge apar mereu probleme la premiere!! Că vin oamenii după aia cu tot felul de răspunsuri, e deja penibil. E clar că lucrurile sunt ambiguu lăsate intenționat pe principiul ”poa nu observă nimeni”.
Chestia e că premierea cu pricina a fost cel mai penibil lucru care mi-a fost dat să-l văd vreodată. Scena a fost umplută practic cu toți câștigătorii circuitului de șosea, pe toate genurile și categoriile de vârstă și toți au primit .... o diplomă scrisă cu carioca! Atât! Deși la început de sezon se promiteau premii destul de substanțiale în bani! Nici o medalie măcar, nici o cupă măcar ... o bucată de carton scrisă pe genunchi cu carioca pentru un Grand Prix! Cât de penibil poate fi?!
Cum supărat grăia și
Alex Diaconu, unul dintre cei mai buni triatloniști ai momentului:
”(.....) Iar a treia dezamagire a fost festivitatea de premiere pentru circuitul
de triatlon. Desi la fiecare etapa au fost desemnati si premiati liderii
intermediari, acum la marele final al circuitului a fost o mare bataie
de joc. Pe langa faptul ca nu au mai fost acordate premiile in bani, nu
au existat nici macar cupe sau tricouri si am fost chemati pe scena
pentru inmanarea unei diplome scrise cu carioca. Este pacat ca tot
efortul investit pana acum sa se termine asa. Atat sportivii cat si
federatia si-au dat silinta pe parcursul celor 4 concursuri din circuit,
si la final am ramas doar cu vorbele, fara ca efortul sa fie recunoscut
si recompensat cum se cuvine. Sper din tot sufletul ca promisiunile
federatiei de a acorda totusi premiile sa se indeplineasca, si
organizatorii concursurilor de sosea sa ia exemplu celor din circuitul
de MTB si sa isi onoreze angajamentele facute la inceput!”
