Dieses Blog durchsuchen

Samstag, 16. August 2014

BISAMBERG _15 august 2014: o zi ciudată

După episodul cu patrupedul meu, m-am mișcat în cele din urmă afară. Mă trezisem de la șapte jumate și m-am moșmondit, astfel că abia la zece jumate porneam. Planul era să fac un antrenament de bicicletă, 100 de km, dar ziua s-a transformat în ceva cu totul diferit. O nouă mică călătorie, cu doar 65 de km pedalați, cu mers desculț, iar cu ceva amintiri și trăiri ciudate și la final cu o schimbare radicală de stare și o căzătură, pe cât de ridicolă, pe atât de urâtă :-( Cu două săptămâni înainte de primul meu Ironman 70.3 original, eu cad într-un mod destul de tont, ghidonul de la bicicletă e strâmb - noroc că e aluminiu și nu carbon! -, genunchiul drept e cam scos din circulație, cotul drept e julit și inflamat. Bravos, fată!
Am luat la pedalat Donau Insel spre sud, 20 km distanță de casă. Am făcut o pauză, bucurându-mă de peisaj, și am pornit din nou, spre capătul de nord al insulei, deci vreo 20 de km de pedalat întins.
Ajunsă acolo, curiozitatea a învins, așa că am abandonat parțial planul de antrenament serios și am intrat în Langenzersdorf.
Pe Donauinsel erau deja sute de bicicliști din și spre toate direcțiile posibile. Pe așa o vreme frumoasă, după 3 zile de toamnă autentică, cred și io!
Am urmat anumite indicatoare care arătau o rută de bicicletă și am ajuns în Bisamberg.
Un loc absolut încântător, cu flair, cu o pace debordantă .... puteai spune că e nelocuit, nicăieri nu vedeai oameni, dar locul nu părea totuși părăsit. Totul deborda de culoare, grijă, bunăstare, o comuniune cu natura, casele integrate perfect în verdele copacilor care răsăreau de peste tot.
Mi-era bine, eram în elementul meu. Fără mașini, fără zgomote, fără teamă de ceva. Mergeam ca atrasă de un magnet. Fără hartă, fără să mă uit la ceas, nu conta unde ajungeam, ci ceea ce vedeam.
M-am oprit să beau apă proaspătă :-) 
Mi-a plăcut la nebunie și apa și întreg aranjamentul .... 
Apa din Austria este o binecuvântare de care mă bucur cu aceeași uimire de fiecare dată.
E curată, cristalină, îmbietoare, rece și pare a fi un organ viu, un fel de ”membru de onoare” al comunității în general, pentru că peste tot ”te lovești” de aceeași grijă și același ”cult al apei”.
Fără apă, specia umană nu ar exista. Viața nu ar exista. Apa este unul dintre elementele de bază și merită respect maxim. Acest respect există aici.
Mi-am continuat călătoria, dar pe jos. Așa că ... m-am descălțat! Nu-mi luasem încălțări de rezervă, pentru că, după cum spuneam, planurile pentru astăzi erau cu totul altele.
Cert este că în locul acesta merită să revin cu niște șoșoni normali de mers sau de alergare, să urc și munticelul din zonă.
O chestie interesantă și care mi se pare foarte utilă și bine gândită este că aproape în fiecare localitate în care intri, primele indicatoare îți arată unde găsești: medicul, poliția, farmacia. 
Am luat-o spre Schlosskeller, desculță pe asfalt și piatră cubică.
Bănuiam ce ar fi ”Lourdesgrotte”, dar vroiam să văd exact, așa că urcam cu nesaț.
La capătul drumului era un spațiu generos de parcare și începea pădurea. M-am uitat în spate, să văd panorama și am intrat în pădure. După o scurtă urcare pe drum, te găsești deodată într-un loc ...
care mi-a schimbat, pe negândite și total, starea de spirit. NU în bine!!! Cine se pricepe la chestii d-astea, poate își va da seama de ce. Eu nu știu să explic.
Un loc straniu. Pustiu. Închinat Fecioarei Maria. M-a mirat să văd că e pustiu, tocmai astăzi, de 15 august ..... Mama se numea Maria ....
Din câte se pare, în acest loc s-au petrecut anumite lucruri ... cândva, din februarie până prin iulie 1858.
Apariția unei ”foarte frumoase doamne” este consemnată aici, pe date precise ....


Am stat, m-am plimbat și am încercat să înțeleg .... dacă e ceva de înțeles ....
Să spun că este un loc straniu, e prea mult. Probabil depinde de sensibilitatea fiecăruia. Mi se pare mai mult straniu că taman azi, de celebrarea Sf. Maria, zi la care mama mea, Maria, ținea, pașii mei fuseseră conduși .... aici.
Nu altă dată, nu înainte, nu în viitor, ci azi, acum. Asta mi se părea mai degrabă straniu, dar nu am putut recunoaște nici un alt semn din nici o direcție.
O potecă se pierdea în sus prin pădure și am luat-o un pic la pas.
Nu am mers mult, mă treceau niște fiori, eram descălțată și deodată mi-a pierit cheful. Deodată am simțit o singură dorință: Vreau acasă! Mi-e foame. Mi-e somn. Back home!
M-am așezat pe o bancă, mi-am analizat tălpile, am constatat cu uimire cât de curate rămăseseră și am pornit cu precauție coborârea prin sat.
Era o zi superbă ... Pe un deal foarte îndepărtat se vedea o cetate veche .... va trebui să aflu despre ce e vorba.
Ca aproape peste tot, și aici exista o bună comunicare referitoare la zonă. Este un concept excepțional și ține de promovarea locului, indirect chiar și de mândria localnicilor. Cert este că este util și ar trebui implementat peste tot. Este un alt element prin care Austria dovedește că se respectă ca ”Urlaubsland” - țară turistică, care vine în preîntâmpinarea turiștilor. Nu doar marile regiuni ale unei țări sunt vizitate de turiști, nu? Iar turiști nu înseamnă doar oameni aflați în trecere veniți din alte țări, ci și locuitori ai țării aflați în deplasări de colo-colo.
Comparațiile cu peluria din România ar fi inutile și hilare. Țara aia parcă se străduiește să-și dea permanent în cap și să se îngroape.
Am coborât pe altă alee. Printre case răsăreau niște turnulețe străvechi, cu siguranță pe undeva exista ascuns un vechi castel. Din păcate, nu a fost posibil să-l văd, dar am aflat că da, există, însă nu este în circuit public, fiind proprietate privată.
Am ajuns la cimitir și la ”Drumul Crucii”.
Nu am mai zăbovit mult, aveam o stare nu prea bună și doream cu orice preț să ajung acasă.
Din păcate, am bălărit drumul o vreme, nu mai reușeam să găsesc direcția spre Donauinsel.
Când am ajuns la pod, știam că mai am aproximativ 17 km de pedalat până acasă. M-am oprit și eu în mulțimea de bicicliști care furnicau de colo-colo și vorbeau toate limbile cunoscute :-)
Trenulețul cu înghețată era oaza de relaxare. 
Eram pe pod, în staționare, am pus piciorul drept pe pedală, a făcut click și ..... 
printr-o manevră nefericită și absolut stupidă, m-am pomenit fără echilibru și în cădere liberă spre asfalt, pe partea dreaptă. Având piciorul legat de bicicletă, căzătura a fost cât se poate de urâtă, dureroasă și cu siguranță penibilă. Să cazi de pe loc .... cei care au SPD-uri își pot explica astfel de fenomene, ceilalți cu siguranță nu.
Nu m-am putut ridica imediat. Un cuplu de lângă mine a sărit să mă ajute. Îmi venea să plâng de durere și de ridicol. Mi-era tot mai clar că ceva nu se mai lega și sentimentul intervenise de sus, de la golgotă. Să cazi așa, din senin .... este prea puțin explicabil pentru o persoană care nu a avut vreodată probleme de îndemânare în mișcări, manevre și sport.
Cu greu m-am urnit. Ghidonul bicicletei era bine îndoit spre interior, bine julit, dar toate funcționau bine. Fiind deja a treia căzătură de acest gen, de când am SPD-urile .... mă bucur că am o bicicletă din aluminiu. Una din carbon probabil ar fi cedat.
Cei 17 km până acasă au fost dureroși și lungi. Pe drum am realizat că nu aveam la mine nici un act de identitate și nici măcar cardul medical!
65 km înregistrați pe Garmin, tura de azi 
 Pe Dunărea Veche, atmosfera de vacanță era în toi.
”Insulele plutitoare” de închiriat - noua invenție lansată de săptămâna trecută pe ape - erau și ele în număr destul de mare pe canal.
Am ajuns acasă și am scormonit după sacul cu medicație. Dezinfectant, pansamente, rivanol ... cu grijă, totul a fost tratat, am mâncat și m-am culcat :-) Lovitura mă zguduise cam rău. Rănile aveau și ele nevoie de odihnă. A doua zi le-aș putea elibera, să le las la aer. Deocamdată, după  o sângerare neplăcută la genunchi și cot, totul trebuia ”culcușit” :-) Arătam gigea :-)

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)