Fulgi de nea

Aud cum lipăie tiptil pașii fulgilor de nea peste case. Munții din jur sunt deja pudrați și pătrunși de albeala rece care ține de cald pășunilor alpine. Timpul nu există. Măsurarea timpului e o invenție artificială a omului. Și totuși este produsul după care plângem tot timpul, nu avem niciodată destul timp. Ne văităm de timpul pe care nu îl avem, pe care nu îl găsim niciodată și astfel ne ocupăm picătura aia de timp cu ceva inutil.

Prima ninsoare aici în vale a venit în lipsa mea. Eram prinsă în prelucrarea mini-traumelor actuale, a proceselor aflate în auto-terapie. Eram în mrejele subconștientului. Când dormim suntem n mrejele subconștientului. Deci călătoream când a venit prima zăpadă din iarna asta. A venit ca Moș Crăciunul din copilărie: tiptil și peste noapte :-)

În urmă cu trei ani prima ninsoare a venit vijelios, tot peste noapte și tot pe 29 noiembrie. Atunci a nins tone și tone de fulgi, totul era deja în panica albă când m-am trezit după prima mea noapte în Zell am See. Eram între cutii și pachete, nu aveam apă caldă și în casă erau vreo 12 grade C. Cu o zi în urmă mă mutasem de la 260 de km și lăsasem în urmă un coșmar, intrând în altul. Intram într-un ciclu diferit al vieții mele. Eram, în mizeria totală a situației, fericită și fascinată. Eram AICI! Wow! Unul din multele wow-uri ale vieții mele.

Moartea

Moartea naturală este un proces care începe după ce ne naștem. 

Este ca un proces homeopat care se întinde pe parcursul unui număr limitat de ani. Da, pentru că suntem limitați și nelimitați în același timp.

Este procesul dintre A și Z și procesul ajunge la linia de finish în funcție de ceea ce facem între A și Z. Pentru unii linia de finish e la B, pentru alții la L, pentru alții la S și tot așa ....

Din punctul meu de vedere, cea mai intensă traumă la care suntem dispuși în viață este aceea de a fi martori la moartea cuiva apropiat. Este ca și cum stăm pe buza unui crater ce se pregătește să erupă din adâncuri și nimic, absolut nimic nu ne poate pregăti pentru momentul erupției și pentru lunile și anii ce vor urma pentru noi, ca martori. 

Din punctul meu de vedere, la momentul erupției ceva moare și în noi, dar intensitatea este atât de mare, temperatura atât de extremă, încât nu ne dăm seama. Este ca durerea sub stare de șoc, durerea aceea pe care nu o simțim pentru că ne aflăm sub șoc. Când șocul începe să se atenueze intrăm în valurile durerii și suferinței. Este un proces de burnout.

Cădem în umbrele luminii și intrăm în alte dimensiuni. Fiecare reacționează altfel sperând într-o vindecare instant. Așa ceva nu există. Orice emoție artificial blocată prin apelarea la diverse distracții va răbufni la un moment dat și atunci vom deveni conștienți de propriul colaps în care ne mișcăm. A fugi de proces nu este o alternativă. A lăsa procesul să se desfășoare este singura alternativă care ne poate salva. Durerea are propriile etape și își cere drepturile de a se etala.

Nu ne preocupă moartea până în momentul în care ne confruntăm că ea, deși practic trăim procesul în fiecare minut al existenței noastre. Îl ignorăm doar pentru că nu suntem educați de a-l conștientiza. Discuțiile despre moarte sunt evitate fie din teamă, fie din ignoranță. Moartea este un subiect demn de discuție. La fel de demn ca Viața. Viața e Moarte. Fiecare zi a vieții este căderea liberă pe toboganul întortocheat al Morții. Hai, hai, hai-haidi hai pe sub flori mă legănai ...... 

Schwalbenwand - pe munte

”Peretele rândunicii” - era unul din traseele de pe lista mea de TO DO.  Era. Nu mai este. Pentru că ”l-am făcut” :)

Am trecut de sute de ori pe lângă marcajele și indicatoarele care arătau direcția. Și iată că spontan a sosit și vremea acestui traseu de aproximativ patru ore urcare - 1.300  m în sus -

Am pornit relativ târziu și fără să vreau neapărat să ajung pe vârf. Pentru că cel târziu la patru jumate după-amiaza intrăm deja în frigul întunericului, așa că ziua-lumină e scurtă și sunt prea leneșă ca să pornesc la opt pe traseu. Zece jumate dimineața e deja prea târziu pentru un traseu serios. Dar se pare că îngerii mei au alte legi :-)

Primii 3,5 km de urcare îmi erau deja cunoscuți. Este un segment pe care câștigi cam 500 m înălțime și este un traseu folosit și pentru atleții cu care lucrez. Este un segment pe care se poate exersa tehnica motorie și respiratorie, este segmentul pentru antrenamente ”hard core”. Este segmentul pe care 

, piciorul stâng era încă de nefolosit, nu mă puteam baza pe el, dar mă încăpățânam să cred că pedalatul este exercițiu optimal pentru genunchi. Și am perseverat la greu atunci în aprilie, aveam timp căcălău pentru toate experimentele posibile care îmi treceau prin minte.

Așa că am făcut push bike și am coborât precaut pe bicicletă cu piciorul accidentat întins și cu degetele crispate pe frâne - rupturile de ligamente nu sunt chiar floare la ureche, ligamentele țin genunchiul ”împreună” .... a fost e experiență nu chiar nouă în istoricul divers al accidentărilor de pe parcursul vieții, nu cred că mai am multe oase și încheieturi care nu au fost încă fracturate, disloccate, vătămate, repuse la loc etc. etc. 

Fântâna e singura de pe traseu și de aici știu că mai am sub un kilometru până la mica căbănuță. Pădurea, traseul, căbănuța, pășunile sunt proprietate privată. Familia N. sau așa ceva. Gospodăria lor e la poalele muntelui și o cunosc, din păcate, foarte bine, din 2017. E un domeniu practic, o gospodărie veche de pete 200 de ani transnsformată în afacere de familie. Oferă cazare, mâncare și loc pentru evenimente de familie, precum nunți, botezuri, aniversări. Zidurile originale există încă. De fapt totul e original și presupun că e declarat monument istoric. Așa că multe transformări arhitecturale nu sunt permise. Au propria mică capelă, restaurant și casă de oaspeți, o cabană de vânătoare și hectare întregi de pășuni în vale. O familie ”brutală”, morocănoasă, crudă, cinică, fără maniere și o mizerie de nedescris care m-a șocat atunci în 2017. Nu am înțeles cum un restaurant cu o bucătărie atât de mizeră are aprobare de funcționare, dar în micile comunități o mână se spală pe alta în aceeași leșie și asta nu se va schimba niciodată în societatea umană, indiferent de locație și nivel. Astfel de nuclee familiale sunt esența Austriei și austriecii sunt foarte conservatori și înrădăcinați în tradiția lor.

Pe la km patru se intră în pădure, pe potecă. Drumul forestier se termină la căbănuță. Căbănuța oferă vara ceva de băut și un sandwich, dacă dorești. E o bătrânică care vine zilnic aici cu o mașinuță veche, neînregistrată. Aduce provizii pentru drumeții montani pregătite în mizera bucătărie a domeniului din vale. Ca urmare știu că nu voi avea niciodată apetit să servesc ceva aici. Cel mult o bere, că măcar aia e îmbuteliată.

Segmentul forestier e scurt, nu îmi amintesc cât de scurt e. Sub un kilometru. Cred.

După care ești deja pe un platou. Alb. O zăpadă micuță, modestă, câțiva cm de fulgi așezați unul peste altul, nimic mai mult. Ca de multe ori pe parcursul karmei mele montane, eram singură pe ditamai muntele și totul în jur era alb. Eu și munții din jur. Ca în fiecare zi de când trăiesc aici, eram în cartea viselor mele, pășeam pe o nouă pagină. Un nou capitol de o zi.

Mi s-a părut un pic neobișnuit, dar poteca se scurgea în continuare în urcare pe munte, așa că am continuat drumeția pentru alte 20 de minute. 

Poza de jos: mă uitam cu o uluire interioară deasupra muntelui pe care îl declarasem starul aniversării mele din septembrie. Din punctul unde mă aflam părea mult mai mic, dar privit de jos în sus e un mic colos .... nu e incredibil pe unde ne duc picioarele în viața asta și pe pământul ăsta??

Dacă oamenii ar vorbi doar despre ceea ce înțeleg, s-ar așterne liniștea pe Pământ .....

 Jurnal emoțional de noiembrie / Zell am See, Pinzgau, Salzburger Land, Austria

Anul 2020 rămâne traumatizant în memoria colectivă a planetei. Mă întreb uneori dacă interese meschine sau erori regizate au transformat acest an într-un unic eveniment planetar care pare să ne distrugă nu doar financiar, social, economic, dar mai ales psiho-somatic, psihologic și emoțional. Curba pe poteca istoriei omenirii a început deja și încă nu știm ce amploare va desfășura în derularea ei. Ne obișnuim oare cu absolut orice? 

Un eveniment este în esență un fapt banal care prin mediatizare - deci i se acordă atenție, e scos din anonimat și din banalul rușinos de care nimeni nu mai dorește să știe pentru că aproape fiecare visează să fie cel mai cel și cea mai cea - deci care prin mediatizare este adus în prim-plan. Indiferent dacă ”merită” această onoare sau nu. Pe principiul ”și reclama negativă atrage atenția și vinde mai bine chiar decât cea negativă” jucăm ping-pong cu o situație care ne traumatizează fără să luăm în considerare urmările pe termen lung. Vom privi peste umăr înapoi în ani și vom vedea ce a fost eronat. Vom ridica din umeri cu aceeași neputință pe care o exersăm astăzi. 

De o săptămână natura din jur strălucește și se perpelește prin jocuri de temperaturi, culori, lumini și umbre. Traversăm pe parcursul unei zile nuanțe extrovertite ale stărilor atmosferice: deschidem ochii învolburați de o ceață lăptoasă densă care alintă lanțurile montane  ce împrejmuiesc valea asta. Să vezi cum ies norii din apa lacului și să te pierzi în zumzetul diverselor specii de rațe este un privilegiu matinal ce se întinde în unele zile până la ora prânzului.

Ne obișnuim oare cu absolut orice? 

Se pare că da, se pare că ne obișnuim cu absolut orice și există mai multe scenarii:

a. ne obișnuim pentru că, credem că nu avem de ales;

b. ne obișnuim de frică, ne obișnuim să trăim cu teama;

c. ne obișnuim de lene (din comoditate, ca să sune mai indulgent);

d. ne obișnuim pentru că chiar nu avem de ales. 

Alegerea constă de multe ori în prelucrarea mentală a situației și aici există din nou opțiuni:

a. rămânem fixați pe o soluție sau pe lipsa acesteia. 

b. schimbăm perspectiva.

c. acceptăm și suferim, ceea ce înseamnă moarte lentă.

d. acceptăm și nu suferim, ceea ce înseamnă că ne ridicăm spiritul în avantajul nostru conform motto-ului: ”dă-mi puterea de a accepta ceea ce nu pot influența, de a schimba ceea ce ține de puterea mea și de a mă detașa de ceea ce nu pot schimba.”.

Sus:

Dimineață la 8:45 - fotografie luată de pe drumul de biciclete care este paralel cu drumul pentru walkeri și are o urcare deasupra mini-golfului. 

Jos:

Dimineață la 8:30, același punct, dar cu trei săptămâni mai târziu.

Jos:

la 9 - privind înapoi de unde veneam. O atmosferă aproape nepământeană.

Martin m-a sunat. Ne știm de doi ani jumate de pe o grupă de ”dependenți de munte”. Martin e un om. Care mă enervează și mă plictisește la maxim. Tipul de persoană care îmi pune la încercare răbdarea, toleranța, diplomația. E ca un exercițiu. Sau ca o lecție. Nu știu. 

Un om total nefericit cu sine și cu toate. A venit din Germania în urmă cu 11 ani pentru că acolo nu mai găsea de lucru ca măcelar. E grădinar și om la toate de vreo șapte ani în Austria. Are suflet bun și e creativ, cu siguranță, dar e morocănos și din trei fraze, patru sunt doar plângeri și aoleuri. 

Știu doar că după doi ani jumate tot mai există un contact între noi. Sunt oare atât de empatică încât nu pot lăsa pe cineva care suferă din cauza propriei neputințe să se chinuie de unul singur? Că eu cu mine nu mă plictisesc. Eu găsesc mereu soluții și am destule preocupări. Nu pot suporta oamenii care nu sunt capabili să înceapă ceva cu sine și nu au destule preocupări, care se prind ca un parazit de altcineva. Și totuși după doi ani jumate există încă contact între mine și Martin. Hm .....

10°C - November in Zell am See

Orașul-Fantomă de pe malul vestitului lac Zell  se lăsă astăzi răsfățat nu doar de culorile toamnei, dar și de șoaptele calde ale soarelui răsfirat peste munții din jur. O toamnă mirifică așa cum o știu de trei ani pe aceste coclauri. Trei ani de Zell am See ..... și un milion de chestii întâmplate.

Încă nu se știe dacă va exista un sezon de iarnă. Nimeni nu își poate imagina cu adevărat că nu va exista un sezon de iarnă, așa cu mii de turiști băgați pe peste tot. Cu mii de nebuni care să deranjeze munții doar pentru că au chef să se dea pe schiuri sau cu săniuța. Mie una mi-e greu să cred că se va deschide sezonul de iarnă așa cum îl știm noi ..... de când ne știm și de când se știu și părinții și bunicii noștri. 

E încă prima săptămână de noiembrie. E off-season, hotelăria și gastronomia e în respiro, fără mari griji. A fost o vară peste așteptări în contextul Epocii Corona Virus. Arabii au dispărut din peisajul turistic și europenii au părut să savureze atmosfera lor pur europeană în Europa, în acest mic colț alpin al Europei. Oricât de tolerant ai fi, când călătorești, când decizi să te duci într-un alt colț de lume decât cel al propriei tale case, faci acest lucru pentru specificul acelui loc. Nu vii în Zell am See sau în Austria ca să mănânci ca în Dubai și să auzi muzică arăbească. Vrei să auzi folclorul austriac, nu cel din Kuwait, corect? Și vrei să umbli îmbrăcat sau semi-îmbrăcat ca în Europa și să nu fii înconjurat de femei ascunse în voaluri negre. E dincolo de a fi ”mistic” sau ”interesant” să fii privit pe străduțele din Alpi de perechi de ochi fără față și să ți se vorbească din spatele unei bucăți de stofă. Sigur, masca asta pleașcă peste fețele noastre europene va deveni obligatoriu și forțat un trend, o modă .... avem încă probleme să ne obișnuim cu noua uniformă, dar măcar sunt sigură că vom știi să adăugăm culoare și să fim creativi în toată povestea asta.

E o zi fantastică de noiembrie și eu doar dau o tură împrejurul lacului - 12 km.