Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 28. Februar 2012

ALERGAREA DE IARNĂ


Îmbrăcămintea:
Nici prea lejer, nici prea gros.
Alergătorii care nu au experiență sunt recunoscuți ușor după felul cum sunt îmbrăcați, de regulă prea gros. Cine pune prea multe haine pe el, va transpira atât de abundent, încât va risca efectul ”cozii picăturilor de transpirație”, o reală capcană pentru organism, care devine supraîncălzit și implicit suprasolicitat în scurt timp. Cine se îmbracă, dimpotrivă, prea subțire, va suferi de frig, va avea tendința de a alerga mai rapid și va suporta mai greu curentul de aer care se formează prin mărirea vitezei, acesta fiind și mai rece. Când vă pregătiți pentru alergare în frig, nu vă ghidați după temperatura pe care o simțiți înainte să începeți mișcarea, căci vi se va părea prea frig și veți avea tendința să puneți prea multe haine pe dv. Gândiți-vă că după doar câteva zeci sau sute de metri de mișcare sângele se pune în mișcare și senzația de căldură vă va invada din toate părțile.
Eu am experimentat și știu acum ce am nevoie la -15°C, de exemplu, dacă nu bate vântul: un tricou skin cu mânecă scurtă, unul cu mânecă lungă (poate fi și un polar subțire) și un wind stopper subțire. Dacă bate vântul, pun un wind stopper mai gros și cu glugă. La picioare, un pantalon lung skin și pantalonul de alergare deasupra. Dacă bate vântul tare sau alerg prin zăpadă înaltă sau ploaie, un supra-pantalon impermeabil sau încălzitori ”furați” din garderoba de ciclism.
Căciula și mănușile sunt foarte importante. Capul și mâinile, ca extremități principale cele mai expuse, trebuie să fie obligatoriu acoperite, mai ales dacă alergarea durează mai mult de jumătate de oră.

Ritmul:
Fără start prea rapid. Continuă cu alergare ușoară, plămânii sunt altfel solicitați decât atunci când este cald afară.
Ultimele zece minute ale alergării le veți parcurge în mod conștient într-un ritm relevant mai redus și atunci când veți decide să vă opriți veți mai continua să mergeți la pas încă cinci minute. Am făcut din instinct chestia asta și cele cinci minute de mers sunt absolut superbe!
Dacă bate vântul, începeți alergarea în sensul îndreptat împotriva vântului. Dacă nu respectați acest principiu, veți parcuge a doua parte a alergării cel mai probabil împotriva vântului, când deja sunteți transpirat și simțiți frigul provocat de curenții de aer la un nivel net superior.
Dacă alergați seara, nu uitați să vă faceți vizibil prin accesorii.
Dacă după ce ați terminat sesiunea de alergare nu intrați direct în casă să vă schimbați (ați mers poate cu mașina până la punctul de start/finish), faceți tot posibilul să vă schimbați măcar tricoul de piele cu care ați alergat. O bluză cu mânecă lungă și o vestă sunt de regulă ideale, totul e să fie uscate. Hidratați-vă, beți apă în primul rând. Imediat după ce ați terminat alergarea, este necesar să vă hidratați, chiar dacă nu simțiți o nevoie acută pentru acest lucru. Ați pierdut, prin transpirație, o cantitate de lichid de care organismul are nevoie.
Eu personal, iarna pot alerga 3 ore fără să beau, dar apoi, primul lucru pe care îl fac este să beau ceva, apă sau ceai îndulcit. Apoi să îmi schimb tricoul de piele.
Pășire ușoară!

Sonntag, 26. Februar 2012

Alergare Piatra Mare


 25 februarie 2012
TIP:                ALERGARE
                       & schi fond
DISTANȚA:    aprox. 12 km
Diferență de nivel: 916 m, cel mai înalt punct fiind la 1.628 m alt.
CÂND?  25 februarie 2012
UNDE?  Masivul Piatra Mare
RUTA:   Dâmbul Morii, de la barieră – stânga pe bandă galbenă – Cascada 7 Scări – dreapta punct roșu – Cabana Piatra Mare – stânga pe bandă roșie (”Drumul familial!) – finish la Dâmbul Morii, după barieră
METEO:  ploaie, vânt sus pe platou, ceață și vizibilitate 5 m. Sus la cabană să fi fost -12°C resimțite din cauza vântului și a zăpezii viscolită-n valuri și vârtejuri, ceață. Prin pădure, liniștit, aprox. 0°C - -2 °C, jos în Dâmbul Morii propabil +°C

PROGRAMUL MEU:
04:30 trezirea
05:10 – 06:00 – călătoria cu metroul până la Piața Muncii, unde ne prelua un microbuz organizat pe forum RoClubMaraton de către unul dintre participanți, Marian.
06:40 – 09:00 – călătoria cu microbuzul până la Dâmbul Morii
10:? – aprox. 13:? – cursa
15:00 – 17:20 – călătoria retur cu microbuzul
17:30 – 18:00 15 – back home
Impresii generale, pe scurt:
A funcționat perfect organizarea transportului. Organizarea concursului este sublimă, prin faptul că lipsește (marcajul este cel turistic, premii nu se dau nici la primii 3 clasați, ci se împart prin tombolă, nici un punct de hidratare, nici măcar o toaletă la punctul de start/finish). Din acest punct de vedere, cel mai minimalist concurs pe care l-aș putea gândi și fazele cu schimbarea hainelor și toaleta sunt cele mai neplăcute (mai ales pe ploaie și frig). Dar, fiind aspecte comunicate de la bun început, principiul este de take it or leave it. 
 aici, punctul de înscriere
Start comun pentru ambele secțiuni: alergători și schiori, ceea ce nu mi se pare tocmai OK, poteca fiind foarte îngustă, din cauza zăpezii abundente. Aici s-a mers pe bun-simț și a funcționat perfect, am dat prioritate celui din spate care vroia să mă depășească și am primit liber din fața celui din față, pe care vroiam să-l depășesc.
Traseul urcă violent până la Cabana Piatra Mare, prin pădure. Zăpadă peste tot și toate, dar nu gheață, deci yaktrax-ul de pe tălpi nu m-a ajutat în mai mult de 3-4 porțiuni per total. Eu nu am fost capabilă să alerg la urcare, a fost trekking pur. 1 h40 ca timp. 
Sus pe platou o imagine de excepție, cu conturul cabanei prin pâcla zăpezii viscolite, aș fi rămas acolo până a doua zi! Schiorul care și-a dat drumul la vale în fața mea a dispărut sub perdeaua de invisibilitate și nici măcar urmele de la schiurile lui nu le puteam recunoaște. Coborârea a fost un dans, fără peripeții, o singură căzătură. 1h. 
Ce am greșit:
- nu am avut rozetele de la bețe, deci acestea mi-au fost inutile, ele intrând complet sub zăpadă. Mai mult m-au încurcat.
- am avut pe mine o bluză prea mult, adică un tricou tehnic, o bluză skin cu glugă, o bluză cu buzunare la spate și wind-stoper cu gluga. Trebuia să renunț la bluza cu buzunae la spate, împrumutată de la echipamentul de mtb.
- înainte de start aș fi avut timp să alerg în sus pe traseu vreo 10 minute și probabil că așa aș fi evitat acea ”rupere de plămâni” imediat după start.
- nu am pus lichid în camel bag, mi-ar fi folosit pe urcare, la un moment dat, când probabil aș fi colapsat dacă nu aveam la îndemână un baton isostar, din care am mușcat de trei ori. Au fost câteva momente la limită.
- am avut ceai foarte dulce în termos, în rucsăcel, dar .... la cabană pur și simplu am uitat de el, era momentul să mă hidratez!!
Idei bune:
- supra-pantalonii de fâș,
- yaktrax-ul atașat pe încălțăminte. 
- nuci și stafide în buzunarul hanoracului.
La urcare, aș fi preferat să am bocanci. Dar la coborâre, adidașii au fost perfecți.

Descriere a la long:
A fost o întrecere, concurs prin faptul că atleții, alergători și schiori fond, s-au aliniat la un start, au fost opriți și cronometrați la un finish, au fost verificați la un check-point, punctul cel mai înalt al traseului. Dar în rest, nimic care să merite relatat, organizatorul practic nu știu ce efort a depus, în afară că s-a trezit de dimineață, a încasat câte 25 de lei de la fiecare concurent și a făcut lista cu timpii (presupun că există). Pe numărul de concurs stă denumirea unei alte competiții, de undeva din Sf. Gheorghe, medaliile sunt și ele de pe la alte concursuri, e foarte clar, premiere nu a existat (dar știam de la bun început, deci e OK), pentru cei 25 de lei nu am avut nici un fel de condiție: nici toaletă, nici marcaj, nici măcar două ace de siguranță pentru a ne prinde numerele sau o sfoară, un elastic, orice (!), fiecare a trebuit să găsească o soluție, organizatorului nu prea i-a păsat, ne-a dat arici d-ăia cu care prinzi numărul pe ghidonul bicicletei ...., nici loc de schimbarea hainelor, nici 100 de ml de apă. Doar ideea că ne întrecem între noi și la final primim o medalie. E foarte mică și foarte drăguță de fapt, mie-mi place. Dar, din acest punct de vedere, nu aș mai repeta experiența și anul viitor. Adică plătesc o taxă de participare pentru o chestie pe care o pot face pe cont propriu. Pot lua startul cu cei înscriși și mă pot cronometra singură. 
Pentru asta chiar nu am nevoie de un număr pe care scrie Sf. Gheorge și nu știu ce într-o limbă străină, maghiara, în timp ce eu alerg în România, în Piatra Mare, nu în Sf. Gheorghe.
    Când am ajuns noi în Dâmbul Morii ploua de mama focului de vreo jumate de oră deja. 
Foarte îngrămădiți ne-am finalizat echiparea pentru traseu printre scaunele microbuzului sau direct afară, în zăpadă. Având nevoie la toaletă, a trebuit să merg undeva mai sus de mașina unde mă înscrisesem și să-mi fac nevoia acolo, în zăpadă. Nu aveam altă variantă. Da, OK, e pădure, e natură, dar eu nu aș permite organizarea de concursuri în aceste condiții. Dacă aveau toți nevoie de toaletă înainte de start? Adică .... condiții organizatorice total lipsă. Nici atitudinea organizatorului nu mi-a plăcut foarte mult, parcă era grăbit și așa, super distant, vroia doar să vadă banii încasați și să se termine ziua mai repede.
   Nu știu câți ne-am aliniat la start. Mi s-a părut ciudată că alergătorii erau amestecați cu schiorii. Din motive foarte clare, mie personal mi s-a părut ciudat ca startul să fie comun, aș fi lăsat o diferență de 15 minute între primii – alergătorii - și ceilalți – schiorii -, astfel încât să nu se încurce reciproc.
    Am făcut o greșeală capitală să-mi imaginez că eu aș putea să alerg cursa asta în urcare. Nici pe timp de vară și pe teren uscat nu cred că aș putea să o alerg, fiind o urcare violentă, de aprox. 40 de grade, cu o diferență de nivel de peste 900 de m. Nu are nicio legătură, dar absolut nicio legătură cu alergarea prin Herăstrău, chiar dacă în Herăstrău ai face 100 de km la fiecare două zile!! Ca să alergi un astfel de traseu trebuie să ieși pe un astfel de traseu măcar o dată pe săptămână. Așa că .... la nici 100 de m de la start mie mi s-a tăiat avântul total. Mi s-au crustat plămânii, ca să spun așa. Pur și simplu s-a rupt firul. Și impulsul de a nu forța m-a salvat. Timp de două secunde m-am gândit să abandonez. Îți dai seama? În primii 300 de m eu mă gândeam să mă opresc. Era un băiat care alerga în șosete de lână și huaraches și ba l-am depășit, ba m-a depășit, ba l-am depășit iar și am pierdut șirul, dar ideea că mă depășea mă demotiva fantastic.
   Urcarea prin pădure, în afară că a fost abruptă, a fost frumoasă. Am trecut pe lângă cascada 7 Scări fără măcar să mă opresc să fac o fotografie. Știam că sunt deja printre ultimii, dar totuși nu vroiam să fiu ultima, mă străduiam acum să scot un timp cât mai bun, cred că mă gândeam la un 2h30 per total. Așa că, din acest considerent, m-am abținut pe parcursul cursei și am împușcat doar vreo 5-6 fotografii. Din cei 6 km pe urcare cred că am alergat unul, restul au fost mers și imaginea preponderentă erau genunchii mei :-)). Au fost segmente de drum unde zăpada ajungea până la coapse. M-au depășit doi schiori pe urcare și atunci când își puneau schiurile, lăsau în urmă un drum netezit în care mă afundam, deci clar îmi îngreunau urcarea. Când renunțau la schiuri și urcau înfingându-și clăparii în zăpadă, formau un fel de trepte, ceea ce mă ajuta.
   Apropiindu-mă de liziera pădurii spre platoul din fața Cabanei Piatra Mare am văzut în față, sus, chiar deasupra mea, unul din tablourile care îmi plac cel mai mult: zăpadă viscolită, nebulozitate, natură dezlănțuită, necunoscut sau cunoscut pierdut în ceață, alb, lumini și umbre pierdute într-un cenușiu albicios pe care ai impresia că îl poți atinge cu degetele.
   În fața mea era un schior pe care îl ghiceam prin nebuloasă și curând a apărut și conturul cabanei. 
Am alergat chiar până la intrarea în cabană, la cel care ne nota numerele și acolo l-am rugat să-mi facă o fotografie. Am zăbovit vreo cinci minute, mă despărțeam cu inima grea de platoul acela, plus că Piatra Mare mă întoarce mereu în timp cu foarte mulți ani, emoțional vorbind, de pe vremea vechii cabane și a timpurilor când drumeția montană se făcea fără echipamentul din ziua de astăzi.
    Schiorul se tot chinuia să își aranjeze costumația pentru coborâre, probabil că vântul îl încurca, astfel că eu vroiam să pornesc spre neantul din față, iar el tot nu era gata. L-am așteptat câteva secunde ca să-i dau voie să pornească în față, eu aveam oricum probleme cu vizibilitatea și practic nu vedeam nimic, nici ochelarii de protecție nu mi luasem cu mine. A pornit și în mai puțin de o secundă a dispărut în nebulozitatea lăptoasă. 
Am mers în virturea inerției, presupunând că voi regăsi poteca spre liziera pădurii. Privind în urmă, un schior cu schiurile pe umăr mă urma. Apoi m-a depășit și s-a oprit, își scotea schiurile sau și le punea, nu mi-era clar. I-am făcut o poză și am tulit-o în alergare, intrând în pădure. Cabanierul spusese că ”dacă alerg bine, în juma de oră sunt jos”. Deci știam că asta însemna o oră. Și o oră fix a fost!
   Coborârea a fost ca un dans, ca un vals ondulat. O singură trântă am luat, o dată am prins o porțiune de drum pe care m-am pus în fund și m-am dat ca pe topogan, ce frumoooos a fost că aveam pantaloni de fâș deasupra :-)) Pe urmă, aproape de Dâmbul Morii, au urmat niște serpentine destul de lungi și strânse și aici am văzut urmele celor care le tăiaseră. M-am gândit și eu să tai vreo două, dar mi se părea incorect, așa că am urmat cărarea bătătorită, parcurgând toate curbele. Am întâlnit vreo trei grupuri care urcau, destul de mulți pe schiuri. Deși legea muntelui spune că cel care coboară dă prioritate celui care urcă, acum era o situație care se combina și cu ”când unul se întâlnește cu un grup, grupul așteaptă să treacă cel singur, timpul de așteptare fiind mai scurt decât dacă unul singur ar aștepta să treacă tot grupul.” Oricum, toți mi-au acordat prioritate, văzându-mă cu ce viteza luminii (stinse) alergam spre vale, cu numărul de concurs atârnat de coapse.
   Mă apropiam de finish și din spate mai venea un alergător și nu vroiam să fiu depășită tocmai acum, pe ultimii 500 de m. Și nu am fost. Oprirea se făcea la mașina unde se făcuse înscrierea, acolo se oprea cronometru. Pe o mașină era un mănunchi mare de medalii micuțe, drăguțe, atârnate de panglică tricoloră. 
Pe spatele medaliei era lipită o etichetă auto-adezivă pe care fuseseră tipărite datele elementare ale cursei: unde și când. Plus puncte la faza cu economisirea și eficiența, trăim timpuri atât de austere încât ar trebui să ne adaptăm.
   Făcusem 2h41, din care 1h29 fusese timpul de mișcare. Aici cu siguranță este o eroare, probabil pierderi de semnal GPS, nu știu ce să spun. Exclus să parcurg cei nici 11 km – cf. GPS-lui meu -, cu urcarea aceea abruptă, în doar o oră jumătate .... nu-mi dau seama.
   A fost o experiență nouă, cu siguranță un antrenament excepțional care, printre altele, mi-a arătat cât de slab pregătită sunt pentru orice fel de competiție de alergare. Dacă nu ar fi peluria asta de bani, nu m-ar deranja o cheltuiala de 80 de lei pentru o ieșire de genul ăsta (55 lei transportul + 25 lei taxa de participare). 

Montag, 20. Februar 2012

Primul meu triatlon a fost în 2010. Și de fapt .... al doilea a fost primul!

 Și totuși, prima oară nu se uită!
Din 2005 mă fâțâiam și io pe la concursuri de mountain bike. Cel mai greu an, emoțional vorbind, din viața mea, mama murind de cancer în aprilie 2005. Eu însumi ajunsesem un cadavru umblător și starea generală stătea în bălți de lacrimi.  Salvarea de a ieși din ceea ce a urmat acestei experiențe crunte a venit dinspre ceea ce generic denumim ”sport”, dar cuvântul e prea diminuat în însemnătatea lui. Beneficiile activității sportive sunt extrem de complexe.
 În 2004 toamna am ieșit prima oară pe munte cu o bicicletă. Una mare cât o căruță, un city bike germano-olandez, cu frâne pentru zăpadă, mult încercată prin anii mei de minunată viață școlărească prin Germania. Un second hand superb, roată de 28, lungă, înaltă, feminină. Eu și cu un coleg de servici și un amic al acestuia am pornit cu bicicletele spre Coștila. Dan, amicul colegului meu, avea un mountain bike cu frâne hidraulice, era o bicicletă foarte stabilă, foarte masculină, extrem de frumoasă și o totală necunoscută pentru mine. Era septembrie, era aniversarea mea, ninsese și noi făceam poze pe la Cerdacuri, îmbrăcați de vară, cu roțile prin zăpezi timide, dar cu siguranță albe și reci.
 La coborârea pe lungul, accidentatul și șerpuitorul forestier spre Sinaia, copleșită de un entuziasm diabolic – de parcă împlineam 18, nu 30 și ceva de ani -, am preluat conducerea și am luat degetele de pe frâne. Și la o curbă ”deosebit de periculoasă” m-a trăznit. Nu s-a spart nimic, nici entuziasmul meu nu a fost ucis, am început să râd nebunește, iar cei doi băieți, panicați – văzuseră incredibila trântă dintr-o mare viteză, dealtfel nepermisă pe așa un forestier abrupt și îngust – au început să mă adune cu grijă, grămezi, de prin pietriș. Bicicleta era OK. În 2007 am mai avut un accident, mult mai grav și se pare că reacția mea la durere nu este plânsul, ci un fel de râs coleric și inexplicabil. Cert este că după această aventură, toată vara a trebuit să port pantaloni lungi la birou, aveam piciorul drept absolut .... greu de privit. Toată epiderma fusese julită într-o manieră destul de cruntă. Dar am avut zile în rest. Nici cască nu aveam pe vremea aia!
Așa deci, și mai cert a fost că în București ajungând, prima vizită a fost la un magazin specializat de biciclete. Am împrumutat bani de la colegul meu și mi-am luat prima bicicletă de munte, o bijuterie. Nu am botezat-o, dar am adorat-o ani întregi. Eh, mi-au furat-o în 2009.
Viața competițională a început cu chestii hard, desigur din inconștiență și ignoranță. Adică primul maraton de mtb a fost la Miercurea Ciuc, nu în parc! Al doilea a fost Mediaș, apoi Maratonul Banatului și cam așa a început nebunia. Mergeam să fac poze prin locuri pe unde altfel nu aș fi ajuns niciodată.

Încet, dar sigur, ajunsesem să nu mă mai pot despărți de bicicleta mea. Aveam 3 la un moment dat, dar până la urmă am decis că exagerez și am păstrat doar mountain bike-ul cel roșu cu gri (din 2011 vara am tot 3 bucăți!!).
În 2010 am auzit și eu de trialon în România. Nu mai știu cum, tot de la oameni dinspre mountain bike cred. Sau de pe Facebook. Triatlonul ”Fără Asfalt” dintre 2 Mai și Vama Veche a fost prima mea întâlnire cu triatlonul.
Bicicletă aveam, ceva încălțări de alergare aveam, cască aveam, mănuși. Aoleu, nu aveam costum de baie. Asta chiar a fost o problemă. Am găsit prin casă niște pantalonași scurți roșii, elastici, o bustieră și gata, am rezolvat problema. 750 de m înot, 5 km de alergare și 33 km de biciclit off road mi se părea o provocare. Și a fost un concurs frumos, inedit, ca orice început. A fost ”dragoste la prima vedere”, dar, fiind atât de scurte probele, nu pot considera că a fost un triatlon, ci un puiuț de triatlon. După ce terminasem, în 2h20 parcă, îmi venea să o iau de la capăt!
 Pentru mine a fost aperitivul care mi-a deschis apetitul pentru un Half Ironman la care aveam să particip peste exact un an de zile (Fără Asfalt prima ediție a fost pe 26 iunie 2010 și Half Ironman Oradea a fost pe 15 iunie 2011).

Cel de-al doilea triatlon care a fost de fapt primul!
Când am auzit apoi că la Reci există un triatlon la a XIX-a ediție, nu mi-a venit să cred. Primul gând a fost: ”Wow, ce de ani irosiți aiurea! 19 ani de triatlon în România și eu habar nu am avut?!?!?” De fapt nu, primul gând a fost: ”Reci? Ce-i aia? Ce ... reci?”. Și-uite-așa mai înveți un pic de geografie, doamnă!
Fără discuție că m-am dus și la Reci, deși habar nu aveam ce presupunea să înoți 1.500 de m. Pentru că deh, probele de la Fără Asfalt mi s-au părut penibil de scurte. Parcă eram fudulă, nu știu să explic. Ca recapitulare: nu mă antrenam, nu alergasem niciodată mai mult de 100 de m (da, sigur, făcusem atletism de performanță de la 9 la 16 ani, dar trecuseră aproape 30 de ani de atunci, come on!!), încercasem de două ori să mimez un antrenament înainte de Reci, dar nu rezistasem mai mult de 2 km, nu mai înotasem din 1993 ..... Bonboana de pe frișcă era că aveam un bicloi de munte cât un Hammer acum, un full suspension d-ăla cool, de 1.600 euro, la vreo 15 kg .... numa bun de făcut 40 de km de ciclism pe o șosea înfierbântată, nu? De fapt aici am văzut pentru întâia oară biciclete de triatlon și mă uitam la ele de parcă aș fi privit cel puțin un extra-terestru în persoană. Stăteam așa, la distanță, era parcă o formă de respect, mai aveam puțin și mă adresam cu dumneavoastră! :-))
La Reci am avut a doua revelație! Ordinea probelor era altfel decât la Vama Veche, unde se încheiase cu proba de bicicletă. Aici era înot, bicicletă și apoi, vlăguit, trebuia să mai și alergi 10 km. ZECE km de asfalt, ești nebun??? Zece km de orice mi se părea deja suicid, evident.
Ce să știi de timpi de tranziție, ce să știi de tot felul de mici șmecherii care te mai ajută să câștigi minute. Nix, nema, X și zero! Dar era frate relaxarea aia că participi just for fun. Nici măcar un abandon nu te putea întrista, pe bune. Nimic nu se compară cu starea asta de la vie an rose. Așa începusem și concursurile de mountain bike, până s-a găsit un mare dăștept, pe un forum, să mă atace cum că ”d-aia vii tu la concursuri, să stai să faci poze la maci și gâze, pe câmp? Bă fată, bagă-ți mințile-n cap, că ăla e concurs, nu vacanță fotografică.”
Concursul de la Reci, a doua mea întâlnire cu un triatlon, DAR PRIMUL TRIATLON REAL, a fost de-a dreptul superb. Caniculă până pe la km 35 al cursei de bicicletă. Eram în sandale pe bicicletă, ceea ce acum mi se pare nebunesc. Am tras cât am putut. Iată câteva din impresiile de atunci: ”Cam pe ultimii 6 km s-a rupt cerut și a bubuit, a trăznit, a început ploaia și apoi o grindină în toată regula. Cădeau bucățelele de gheață pe cască de ziceai că ai acoperiș de tablă, nu alta! Ieșea fum din epiderma încinsă și erai tot doar o cascadă care pedala de nebun, transpirație și apă în șuvoaie! Frumoși și tineri. Nu aveam nimic de protecție la mine, dar nici nu simțeam nevoia. Apa căzută pe asfaltul încins ridica un val de căldură și timp de jumătate de oră teribila caniculă de peste zi s-a simțit răzbunată. Îmi doream ca ploaia să dureze mai mult, dar până să fac tranziția și să încep turele de alergare eram deja uscată! În cutia cu lucrurile mele singurul obiect care ar fi trebuit să fie mai bine protejat era aparatul de fotografiat, dar a scăpat cu bine din demența ploii. Terminasem cei 40 de km de bike într-un timp record pentru mine, o oră și douăzeci, mă simțeam foarte bine și mă gândeam cu semi-groază la zece kilometri de alergare …. Știam că voi fi un finisher al triatlonului, nu mai conta în cât timp. Știam că cele cinci ore pe care mi le rezervasem erau departe de realitate, chiar dacă ar fi fost să merg la pas cei zece km. Primii 5 km cred că au fost dominați de mers. Am întâlnit pe traseu doi băieți care mi-au zis de fiecare dată (ne-am intersectat de două ori): ”Hai că poți, dar nu te mai opri din alergat! E foarte bine, mai ai puțin, aleargă!”
Ei da, și am finalizat cursa cu adevărat stoarsă și sleită, dar absolut încântată .....
Și așa, încurajată și amețită de plăcerea pe care o descoperisem în acest tip de concursuri cu variație, am terminat cu bine primul meu triatlon olimpic. A contat mult susținerea acelor necunoscuți, care mă vedeau cum mă târăsc pe asfaltul încins și nesfârșit. Susținerea de pe margine contează foarte mult și acest lucru l-am observat la toate celelalte concursuri, dar cu precădere la Half Ironman Oradea. Este un spirit care se crează acolo, în circuitul acela închis al concursului, un spirit pe care doar atletul din interior îl simte cu adevărat, pentru că doar el, prin toți porii lui, simte toată euforia evenimentului, care poate fi pozitivă sau mai puțin pozitivă, depinde de motivația pe care o are, de scopul, pregătirea și așteptările proprii. Mi se pare mai benefic să te duci cu gândul că participarea contează și să te bucuri dacă câștigi și altceva decât experiență (un loc pe podium, adică), decât să te duci cu ambiția de a câștiga un loc pe podium pe care îl poți pierde la o diferență de 2 secunde, de exemplu. Să știi să pierzi este o artă cu care nu toți se împacă. Desigur că unghiurile de vedere diferă de la atlet la atlet și motivațiile nu se discută.
În 2012 mă consider o stea ”căzătoare” dinspre cerul triatlonului spre universul maratonului. Cu ceva peripeții neașteptate, încep să simt că vreau să alerg și am ”deja” două semi-maratoane de iarnă finalizate. Să te trezești în zi de weekend la 7 dimineața doar pentru a vrea să începi să alergi la 8,30 undeva într-un parc aflat la 10 km distanță, la -10 grade C nu e chiar de colo, ceva-ceva fierbe pe interior, nu? Nu am ajuns încă la nivelul de a mă antrena în mod programat, planificat și nici nu știu dacă o voi face. Există, din păcate, alte obstacole care țin de viața de zi cu zi în această lume, care nu-mi permit deocamdată prea multe. Dar, viață există și după 45 de ani, chiar dacă pe un altfel de ritm. Totul e să rămână plăcerea în ceea ce faci. Bucuria în sine.
Fiind singura participantă la categoria de vârstă 40+, după timpul scos 
m-au luat în calcul la categoria de vârstă anterioară :-)) 

Deci, am încercat marea cu degetul (la propriu!!) în iunie 2010, și până la final de 2011 am parcurs cu maximum de entuziasm și bucurie 9 triatloane per total, off road și asfalt, fiecare are elementele lui de adrenalină și combinația mi se pare superbă! Mi-ar place să fie mai multe triatloane cu proba de bicicletă pe asfalt. La mountain bike, dacă din diverse motive chiar nu reușești să te deplasezi pe teren accidentat, de preferat la munte, pierzi exercițiul și îndemânarea și atunci o cursă contra-cronometru poate deveni destul de frustrantă. Și motivul principal este, de regulă, lipsa banilor pentru deplasarea spre zone montane, Bucureștiul neoferind nimic.

Samstag, 11. Februar 2012

Biciclim iarna, prin trafic, sau nu?

Dar să începem cu începutul, într-o țară unde Codul Rutier este oricum mai mult simbolic:

Art. 161. – (1) Se interzice conducătorilor de biciclete sau mopede:
(...)
m) să circule atunci când partea carosabilă este acoperită cu polei, gheaţă sau zăpadă.

Mă refer la iarna ASTA, nu la iarna din calendar care, cel puțin până pe 20 ianuarie, a fost de fapt primăvară foarte uscată. Mă refer la condiții de iarnă reale, cu multă zăpadă, gheață, ninsoare, polei. Și, respectând proximitatea geografică, mă refer la un oraș mare, sugrumat de mașini și oameni care pur și simplu nu vor să renunțe să meargă 5 sau 10 km până la servici, fără mașinuța lor (!): București. Trăim în imperiul mașinilor, au ajuns să ne conducă viața, gesturile, intențiile, programul, drumul pe care pășim, programările, absolut tot! Sclavie plăcută!
Citesc pe internet, în ultimele două săptămâni, tot felul de remarci dinspre zona teribilismului infantil abordat cu mult curaj de unii: ”Bikerii adevărați nu se dau în lături, pedalează pe orice vreme!” - text editat lângă un biciclist ce rula pe carosabilul înghețat, undeva, în timp ce o mașină îl ocolea.
Poza  e  luată  în  Nordul  Norvegiei,  ianuarie 2012.  Nici măcar aici biciclistul nu intră pe carosabil, unde este traficul de mașini, se vede destul de clar în poză.  Iar dacă intră, este pentru că acolo există educația, legislația și pregătirea tuturor pentru acest lucru.  Podul care desparte Insula Tromso de partea continentală permite accesul bicicliștilor pe o singură parte a lui, nu pe ambele.  Și acest lucru  este respectat cu sfințenie de bicicliști.  Pe partea pietonală unde pot circula și  bicicliștii,  pietonii  acordă  mare  atenție bicicliștilor.  Suprafața e  înghețată  și aceștia trec în viteză,  tocmai pentru că  știu  că  pe acolo ei  au  voie să circule.

Despre ce vorbim aici? Că vrem să demonstrăm cum rezistăm la ger? Că avem o bicicletă meseriașă? Că promovăm o viață sănătoasă? Că facem în ciudă șoferilor? Că avem ce posta pe Facebook, ce șmecheri am fost noi azi, la minus 30 de grade am mers cu bicicleta, vaaaai!!! Mare brânză, te îmbraci bine și pedalezi, care e chestia? Ah, dacă ieși nud, atunci vorbim altfel :-)) Dar nu în trafic (!)
Din punctul meu de vedere - merg zilnic cu bicicleta și a devenit mijlocul meu de transport către locul de muncă, invariabil, pe orice vreme, de doi ani. Doar pe vremea asta nu și voi explica imediat în baza cărui raționament -, a ieși în condițiile prezente cu bicicleta în trafic este o reală:
- atitudine de bravadă, neargumentată,
- lipsă acută de responsabilitate față de persoana ta și a celorlați participanți la trafic,
- vitejie prost înțeleasă,
- semi-inconștiență.
Dacă de viața ta nu îți pasă, ce vină au ceilalți? 
Ce vină are un șofer dacă îi derapează mașina taman în tine?
Ce vină are un pieton sau un animal dacă tu nu poți frâna din timp și calci peste el? 
Sau ce vină are posesorul mașinii parcate pe dreapta, dacă tu nu poți trece cu bine peste un șleau format sau un obstacol din gheață și atunci intri în mașina lui, avariind-o? 
Sau șoferul care vine din spate și nu are timp să reacționeze la căzătura ta datorată unei alunecări la care nici nu te-ai fi gândit, pentru că drumul e plin de ”bube” înghețate și tu faci un fel de schi alpin pe două roți printre ele, ignorând faptul că de fapt ești pe carosabil și ești în trafic?
Ca să nu mai pomenesc de ”dăștepții” care mai circulă și pe întuneric complet ”nesemaforizați”. de citit și aici, CLICK
Nu mai faceți comparații cu ceea ce se întâmplă în Norvegia sau Germania sau mai știu eu unde, unde bicicliștii circulă iarna. AICI E ROMÂNIA și nu are nici o legătură cu restul Europei, din prea multe puncte de vedere. Nici dacă, prin absurd, de mâine am avea întreaga infrastructură necesară bicicliștilor - utopic punând problema, desigur -, nici atunci lucrurile nu ar funcționa. Pentru că nu există încă educația și mentalitatea necesare. Nu există ele nici vara, d-apăi iarna, în condiții de genul acesta!!
Eu citisem în Codul Rutier - o să caut articolul și-l voi cita aici, ca să nu mă mai contrazic în gol am găsit între timp, e postat sus, art. 161 - o stipulare foarte clară legată de accesul bicicliștilor pe timp de iarnă, în trafic. Era interzis. Dacă vrem să fim respectați, trebuie să respectăm. Dacă tot timpul ne lovim de întrebarea eternă ”cine mai întâi?”, nu se va ajunge nicăieri, în vecii vecilor. (Asta așa, pe lângă faptul că în RO oricum nu se va ajunge nicăieri, niciodată .... :-), decât așa, în mici nișe comunitare).
Fiți niște nebuni frumoși, pe două roți, iarna, pe gheață, ninsoare, viscol sau polei, fiți oriunde, dar NU în trafic!
Câți dintre voi, care ignorați o conduită civică normală, aveți bicicletele pregătite cu astfel de anvelope oare? Asta așa, ca să veniți să spuneți că da, domne, sunteți pregătiți și din acest punct de vedere nu periclitați bunul și/sau viața/sănătatea nimănui.
Eu personal am considerat că în condițiile prezente de trafic și carosabil este mai corect față de toată lumea să renunț la bicicletă pentru vreo lună de zile. Așa că, fie alerg, fie mă reacomodez cu viața subterană .... că de ales, avem de unde să alegem, de asta nu ne putem plânge. Și aici o istorioară despre cum mă împrietenesc cu metroul, în drum spre servici :-)
 Fiți niște nebuni frumoși, pe două roți, iarna, pe gheață, ninsoare, viscol sau polei, fiți oriunde, dar NU în trafic! Fiți prin parcuri, pe munți, pe drumuri paralele, dacă găsiți drumuri paralele libere de mașini și pietoni, în București (!!) 
24.02.2012
Mi-a scris unul, printre altele, că el nu ține cont, că el e sigur pe abilitățile lui, că a mers 50 sau 500 de mii de km la viața lui, că are biklă bună, așa că se bagă în trafic indiferent ce. Și că într-o țară civilizată nu se interzice mai nimic ....
Vai de steaua celor ca el, care nu prea înțeleg nimic și tot blă-blăiesc despre țări civilizate, fără să înțeleagă exact ce au în imediata lor proximitate și de ce lucrurile stau așa cum stau în românia! Deci hai să călcăm legile în picioare, că oricum legile din românia sunt de căcat. Hai să călcăm munca în picioare, că nu d-aia ne-am născut. Hai să rezumăm absolut totul doar la propria noastră persoană și propriul interes imediat. După noi, potopul! Nu, e clar că n-ai cu cine. El nu a înțeles nimic din mesajul acestui material. Păi cum să înțeleagă ceva o generație fără valori și principii sănătoase? E imposibil.

Reguli nescrise pentru biciclisti

Sursa: CLICK AICI - empatizez prea mult cu aceste reguli, pentru a nu le publica si pe blogul meu, respectand fair-play-ul mentionarii sursei

“Reguli de bun simt”
  • Opreste la Stop - cu siguranta vei plati masina celui de pe verde. YES
  • Poarta Casca - ALWAYS
    in caz de accident se creeaza “efectul de pendul” si aproape intotdeauna vei cadea cu capul inainte, lipsa castii este principala cauza de mortalitate la accidentele care implica biciclisti; practic te lovesti cu capul de astfalt la cel putin 20km/h si daca te mai ajuta si o masina ajungi la  60-80km/h.
  • Poarta vesta reflectorizanta - RECUNOSC CA NU O PORT. IN GENERAL, ECHIPAMENTUL MEU ARE TOT FELUL DE ELEMENTE FLUORESCENTE.
    o sa creada ca esti politist, gunoier sau muncitor, neimportant ce crede, vital este ca te-a vazut.
  • Foloseste manusi - ALWAYS, PE ANOTIMPURI SI CULORI. FOARTE UTILE.
    vei amortiza caderea cu palmele, nu iti poti imagina cum este sa muncesti fara palme. Te protejeaza de frig (artrita, reumatism sau dureri de la zdruncinaturi).
  • Foloseste beculete - VITAL.
    iluminarea/semnalizarea pe timp de noapte este trecuta in lege, asa ca daca nu o ai, te faci vinovat de provocarea accidentului. Adica stai in spital si ii platesti si masina aluia.
  • Mergi in sir indian, daca iesi cu gasca -
    este mai aerodinamic, daca mergi in paralel maresti riscurile de accident si pui in pericol tot grupul de biciclisti. PE MINE NU M-AUDE NIMENI, DE CATE ORI AM INSISTAT PE CHESTIA ASTA.
  • Mergi in directia normala de mers, pe dreapta -
    fortele si vitezele se aduna daca mergi pe contrasens si astfel si riscul de deces creste exponential.
  • Biciclistul are o singura viata in comparatie cu un conducator auto. Nu te grabi. MA MAI GRABESC UNEORI.
  • Regula lui “casca”:
    1 .Intotdeauna poarta casca,
    2. Casca ochii,
    3. Nu casca gura (adica, pedaleaza, nu te opri!),
    4. Casca urechile.
  • Folosestete de aspectul “polimorfic” -
    te poti transforma instantaneu din vehicul in pieton si invers…
  • Ca sa nu transpiri:
    1. foloseste portbagajul/cosul, NU INTOTDEAUNA POSIBIL.
    2. nu folosi rucsac, lasa spatele sa respire,
    NU INTOTDEAUNA POSIBIL.
    3. nu te grabi. NU INTOTDEAUNA POSIBIL.
  • Cumpara:
    1. Bicicleta,
    2. Beculete,
    3. Lant/Cifru/Antifurt,
    4. Vesta (oras/seara),
    5. Casca,
    6. Manusi.
  • Claxoneaza indelung, fa-te prezent. YES
  • Foloseste bicicleta adaptata traseului: EH, DUPA POSIBILITATI LA FIECARE. PLIABILA NU E PENTRU ORICINE! PUNCTUL 2 NU MI-E CLAR ...
    1. Pliabila – oras, metrou, bloc,
    2. Citadina – casa, parcare,
    3. Moutain bike – pe afara,
    4. Cursiera – la curse, sosea,
    5. Downhill – pe munte,
    6. Bmx – pe street sau park,
    7. All Terrain – pe unde poti.
  • Claxoneaza pietonii de pe pista, sa stie ca e dreptul tau sa fi acolo. YES
  • Nu “sterge” nici un pieton, tu vei suferii cel mai tare, el e stabil pe picioare. YES
  • Daca nu stii sa mergi nici un pic pe bicicleta, urmeaza cei 28 DE PASI.
  • Cunoaste regulile de circulatie -
    viata ta e in pericol, nu a soferului. YES. SI DACA SOFERUL NU RESPECTA REGULILE, ORICUM NU TE PUNE CU EL, E O LUPTA INEGALA SI INUTILA.
  • Citeste “Ce e de făcut în cazul unui accident”.
  • Pe Bicicleta nu ai CASCO,
  • In caz de accident suna la 112.
  • Controleaza traficul. Uita-te peste umar!
Farul si Stopul sunt pentru ca masinile sa te vada, nu neaparat ca sa vezi tu mai bine. YES!!! Multi biciclisti au eronata idee ca ei nu au nevoie de far si stop, ca se descurca fara. I-as amenda pe toti.
  • Ploaia unge janta, deci mergi mai încet şi frînează din timp
  • Mergi in gasca, asa inveti regulile, problemele care pot aparea si prinzi curaj sa mergi singur. Discutabil, discutabil.
  • Foloseste o oglinda retrovizoare. Iti da un confort extraordinar cand vrei sa depasesti autobuze oprite in statii, masini “avariate” pe banda 1 etc. O fi chestie de obisnuinta, eu nu am reusit sa ma obisnuiesc.
  • Mergi catre mijlocul benzii 1 (nu foarte aproape de trotuar). Esti participant la trafic, descurajezi astfel masinilie sa te incomodeze strecurandu-se printre tine si banda 2. Nu subscriu la aceasta regula. Si pietonul e participant la trafic, totusi nu are voie sa mearga pe carosabil, din cauza vitezei reduse de deplasare. La fel si biciclistul, dar oarecum diferit. Nu mi se pare ok ca un biciclist sa se deplaseze constant pe mijlocul benzii 1 si nici nu cred ca legea ii permite. Pe langa asta, eviti mai usor surprizele neplacute de pe trotuar sau de langa el (masini parcate ale caror portiere se deschid fara o asigurare in prealabil, caini care sar la biciclete, pietoni neatenti care traverseaza strada prin locuri nepermise etc.).
  • La orice manevra, schimb de priviri cu soferul auto. Verifica daca te-a vazut, poate nu e constient de prezenta ta. YES
  • Foloseste claxonul la depasirea unui alt ciclist sau a unui pieton. YES
  • Abordeaza sinele de tramvai si bordurile perpendicular.
  • La mersul in grup, in sir, semnalizeaza celor din spate potentialele obstacole, gropi. YES
    Semnalizeaza intentia de oprire cu ridicarea verticala a (ante)bratului. vezi link-ul cu trimitere spre un material dedicat.
  • Noteaza pe un scotch lipit in casca datele tale de urgenta, telefoane de contact. YES
  • Foloseste ochelari de ciclism.Vei scapa de insecte, praf, pietris azvarlit de masini. YES
  • Foloseste casca adecvata traseului pe care mergi. discutabil, dupa posibilitati. Important este sa ai o casca care sa te protejeze in mod real. Foloseste un batic, o bandana, ca sa nu faci insolatie prin “fantele alea mici”. Nu am auzit de insolatie prin casca de biciclist.
  • Foloseste cat mai multe locuri in care sa aplici elemente reflectorizante pentru noapte : haina, rucsac, pantaloni, manusi. Anvelopele cu banda vopsita reflectorizanta si ochii de pisica de pe spite sunt foarte vizibile. YES
  • Invata sa anticipezi comportamentul celorlalti participanti la trafic. YES
  • Respecta si vei fi respectat(a). Mai mult respect, decat sunt respectat. Dar principiul este, teoretic, bun.
  • Nu asculta muzica la casti in timp ce mergi pe bicicleta. YES Nu mai poti auzi claxoanele masinilor, iti da o stare de dezorientare iar in timp, muzica ascultata la un volum mai ridicat duce la diminuarea auzului si afectarea urechii interne si implicit la echilibru.
  • Nu vorbi la telefon in timp ce mergi pe bicicleta. Vorbitul la telefon, ca si in cazul soferilor, iti scade dramatic atentia, concentrarea si viteza de reactie. YES
  • Nu astepta in coloana de masini oprita la semafor. Mergi in fata coloanei chiar un pic dupa trecerea de pietoni. Este important sa fii vazut de toti soferii. YES
  • Fii atent dupa soferii care dau semne de graba sau neatentie atunci cand pleci de la semafor sau traversezi o intersectie. Ii poti recunoaste asa: tureaza motoarele, vorbesc la telefon, citesc ziarul, fac depasiri riscante. YES
  • Invata-te sa anticipezi actiunile pietonilor. Mare grija pe pistele din jurul parcurilor. Sunt foarte multi copii mici lasati nesupravegheati pe aceste piste de biciclete  YES
  • Poarta un minimum de unelte la tine: set chei inbus, set petice pentru pana, leviere plastic, pompa. Sunt sigur ca nu vrei sa mergi pe langa bicicleta pana acasa. YES, daca si stii sa le folosesti, evident.
  • E bine sa multumesti mereu celorlalti din trafic cand te lasa sa te strecori printre masini sau alte situatii. Te simti mai bine si creezi o imagine mai buna pentru biciclisti. Eu intotdeauna multumesc si vad diferenta. Si eu :-)
  • Cainii strazii sunt un mare pericol pentru integritatea ta. Te pot musca dar cel mai grav e ca te pot face sa iesi in fata masinilor incercand sa te feresti de ei. Merge aproape 100%: confrunta-i. Nu fugi de ei. Te pot agata de picior si poti sa cazi si sa te accidentezi grav. Merita sa pierzi un minut sa ii alergi tu pe ei; o sa castigi incredere in tine si data viitoare iti va fi mai usor. Asa fac de cativa ani si functioneaza la fix :-)
  • Respecta trecerea de pietoni. Ai uitat sa precizezi CUM sa o respecti ...
  • La mersul in Gasca, ATENTIE la depasiri! Nu depasi prea aproape, daca va agatati, amandoi va veti tavali, ba mai mult, toti cei din spatele vostru.
  • Cand te claxoneaza un motorizat saluta-l cu mana, nu doar cu degetul. Aplica principiile Aikidoului, castiga prin evitarea luptei. YES
CITESTE SI DESPRE SEMNALIZARE ! 

Donnerstag, 2. Februar 2012

Primul meu maraton ... sper!

P.S. 08.05.2012: Eh, până la urmă, primul meu maraton a fost unul montan și a fost acu 3 zile:
Și a fost exceleNT!! Povestea e aici, click!
update 10.02.2012:  
Laringită acută!!! Am anulat participarea.

02.02.2012
M-am înscris la primul maraton al vieții mele. După ce că e primul, mai e și iarna! După ce că e iarna, e și o iarnă de iarnă!! Voi abandona, nu voi abandona, voi abandona, nu voi abandona ....voi ... nu .... voi vedea!
Maratonul Zăpezii -  Râșnov 2012 este organizat de Asociatia Club Sportiv ECO ALPIN,  prin Centrul de Pregătire Montană HIMALAYA, în parteneriat cu Primăria Orașului Râșnov și se va desfășura sâmbătă, 18 februarie 2012, începând cu ora 08:00, pe un traseu dus-întors între cabana Himalaya, situată pe Valea Glejariei, Râșnov și Poiana Brașov.
Puncte de pe traseu:
Cabana Himalaya, drumul forestier până la intersecția cu drumul național ce leagă localitățile Râșnov și Predeal (km 6.2), orașul Rașnov - strada Ioan Luca Caragiale, Valea Cărbunarii – Trambulina Olimpică (km 8),  strada I.L Caragiale, până la intersecția cu Drumul Național care urcă spre Poiana Brașov (km 11), Cetatea Râșnov și Poligonul de Tir (km 12), Peștera Valea Cetății (km 11,5), cota de la km 5 a drumului național (km 17), Cabana Aviatorilor (km 18.5), Poiana Brașov (km 19,6), parcarea din Poiana Brașov, (km 21,1), unde este jumătatea distanței. Se parcurge apoi traseul retur până la Cabana Himalaya, cu mențiunea că în dreptul Cetății Râșnov, concurenții vor alerga pe drumul care duce până în cetate, cu revenire apoi în traseul principal.
 Pentru început, ca să nu mă gândesc prea mult și să renunț înainte de a încerca - păi cum naiba să renunț, că am găsit și cu cine să merg până acolo, mi s-a confirmat și locul de cazare -, m-am gândit că o pereche de ghete mai de iarnă un pic n-ar strica să iau, nu?
Așa că, după examenul de azi - profa a întârziat, dar subiectele au fost la limita de sus a decenței și am predat foaia după doar jumătate de oră (Subiectul doi la materia ”jurnalismul de televiziune”, cu focus pe interviu și reportaj: Formulați 5 întrebări pe care le-ați pune uneia dintre următoarele 3 persoane, într-un interviu cu exclusivitate, pentru 12 minute: Fidel Castro, Traian Băsescu, Herta Müller) -, după ce am trăit extazul într-un Cișmigiu absolut înghețat, oprindu-mă cu 3 pâini mari să hrănesc mai mult de 100 de porumbei (frate, da să-i vezi ce disperați erau, s-au cățărat pe brațele mele, pe cap, pe mâini, direct pe pâinea din care rupeam bucățelele, erau călare pe cizme ... absolut incredibil și impresionant, vreo doi se cuibăriseră în haina mea de blană și de acolo ciuguleau din pâinea care o țineam în mâini!!! Imagini de film!), m-am dus acasă, am stat ceva timp cu pisoiul maidanez șchiop și speriat pe care l-am găsit acum două seri, apoi am pornit în alergare, prin viscol, spre A1. La retur m-am oprit la Decathlon să-mi caut ”pantofiori de alergare”. Am găsit cu mare greutate. La raionul de pantofi de alergare off road, pentru munte și pentru competiții, toate modelele sunt pentru bărbați. Noooooooo, WTF???!!!! M-am învârtit, am vorbit la raion, am căutat .... până la urmă m-am decis să probez cel mai mic număr de la bărbați, 40. Surpriza mare a fost că mi se potrivea perfect perechea respectivă, pe care-mi picaseră ochii. Foarte scumpi pentru ce-mi permit eu, dar ... la naiba, i-am luat!! Și i-am și probat 2 km de alergare prin zăpadă, pe gheață, pe carosabil, da pe unde n-am pășit cu ei, că era cam nebunie afară pe Iuliu Maniu, întuneric, mașini, munți de zăpadă de 2 metri pe trotuare .... aventură reală!
04.02.2012
Când te înscrii pe site-ul lui Ilie Roșu, să participi la Maratonul Zăpezii, trebuie să răspunzi la câteva întrebări.
16. Anca Moraru
Primul semi: Polar Night Half Marathon 07.01.2012, Norvegia
Numar de semi alergate in 2012: 2
Numar total de semi alergate: 2
Varsta: 44
Profesia traducator
Obiective: sa termine primul maraton
La obiective, eu scrisesem cu totul altceva: Să simt primul maraton.
De ce nu a lăsat așa, cum scrisesem eu, nu pot pentru care să înțeleg, dar nici nu are rost să întreb. E puțin relevant în contextul acesta, chiar dacă inițiativa lui mă supără.
Ieri, după orele de serviciu, deși afară viscolea și nu se vedea om cu persoană, era cerul acoperit și ningea și toată lumea fugea spre direcțiile de adăpost, eu m-am echipat de alergare. Nici nu aveam de ales, pentru că dimineață venisem parțial tot în alergare la birou. Planul inițial era să merg în Parcul Carol, la 2 km distanță, să fac măcar o tură, să revin la stația de metrou Izvor și să merg acasă. Era trecut de 16:35, echiparea mi-a luat destul de mult, vreo 20 de minute. Afară, din fața Hotelului Marriott, m-am reorientat și am început alergare ușoară spre Parcul Izvor. Și am zis hai să fac o tură. Nămeții erau mari, după nici o sută de metri a trebuit să renunț la ochelari, din cauza vântului și a ninsorii care îmi acoperea lentilele. Nu mai vedeam nimic, doar alb. Și am renunțat să mai bat drumul până la Parcul Carol, era destul de extrem și să mă învârt prin Izvor. Lume nu era, decât sporadic, doar vreo trei plimbători de câini. Ce câini fericiți, alergau de nebuni prin nămeți, o încântare să-i privești!
Și am rămas preț de zece ture alergare ușoară, după care m-am desprins de parc și am luat-o spre Eroilor. Eram udă din cap până-n picioare, doar partea de jos a picioarelor era în siguranță, căci acolo eram cel mai bine echipată și aveam și parazăpezi trase peste. Adidașii cei noi erau într-o husă furată de la echipamentul de mountain bike, absolut impermeabilă.
De la Eroilor am continuat alergarea ușoară peste Dealul Cotroceni, de-a lungul Grădinii Botanice și la metrou Politehnica am decis să iau totuși trenul spre casă. Eram leșinată de foame, alergam de peste o oră jumate. Dacă aș fi forțat, aș fi putut alerga până acasă și aș fi realizat un semi-maraton, adică 21 de km. Dar am gândit că e mai precaut să întrerup și, dacă mă simt bine, să ies duminică pentru o tură cel puțin la fel de lungă. 13 km într-o oră 43 de minute e un ritm foarte lent, dar deocamdată nu puteam mai mult. Pantalonii nu erau potriviți pentru alergare și m-au îngreunat. Un polar acoperit cu fâș, care ține foarte cald, dar pentru stat sau mers lejer. Și mai aveam și un mic rucsac în spate.
În ritmul ăsta, chiar dacă să zicem că duc cei 42 de km ai maratonului, tot nu mă încadrez în cele șase ore limită. Și azi nu mă simt bine cu gâtul, sper să nu dau într-o laringită. Am alergat protejat ieri, dar ceva se pare că nu a fost îndeajuns sau 13 km în condițiile acelea a fost prea mult.
 06.februarie 2012
La naiba, am zăcut ca o legumă tot weekend-ul! Sâmbătă spre duminică nu am putut dormi deloc, am stat de veghe la un ditamai sulul de hârtie igienică. Îl luam și-l roteam la fiecare 7-8 minute, să nu cumva să se plictisească sărăcuțul! Nu-l roteam de drag, ci pentru că nasul meu era ca o apă curgătoare. După ce trece faza asta, vine aia de se blochează tot, așa cum sunt drumurile României blocate acum, din cauza viscolului! Dacă, prin absurd, adormi așa, cu toate canalele blocate, mori în somn. Sufocat! Așa că m-am distrat de n-am cuvinte, că m-apuca și plânsul! Am pierdut și un examen, din păcate, că nu era fel să ies din casă. Aveam și stresul că luni trebuia să ajung la birou, că nu am zile de concediu, fără plată nu-mi permit și cu medicalul mi-e lehamite de formalități, plus că e sistemul el de coplată care mă inhibă intelectual, ca să zic așa!!! Deci am zăcut, între două mâțe și foi de hârtie tipărite - da să fie al naibii dacă am putut să învăț ceva!!! -, am băut ceai cu lămâie și atât. 
Azi, luni, desigur că m-am prezentat la locul de muncă, dar am putut dormi mai mult dimineață. Era vânt și frig, nu aș fi ieșit din casă ..... Dacă stau cuminte încă 3 zile, s-ar putea să-mi revin complet și să pot alerga din nou pe-afară :-). Că dacă nu .... ce rost are să mai fac deplasarea pentru un full maraton? Patruzecișidoi de km în șase ore, fără antrenament, este o nebunie fără sens, nici nu știu dacă pot să merg 42 de km dintr-o bucată, d-apăi să-i mai și alerg?!?!

I'm WATCHing YOU!! :-)