Dieses Blog durchsuchen

Montag, 20. Juni 2011

CIREȘUL DE PE TORT - my half IRONMAN


citeste aici primele impresii, raportul mai pe scurt :-)  Regula anului trecut era să vin de la câte un concurs cu atât de multe ”supărări” legate de organizare, încât abia așteptam să mă apuc să mă descarc. În scris, evident. Devenise ceva obișnuit și nu știam cum aș putea schimba asta. Una dintre variante ar fi fost să continui să merg la competiții, dar să las orice fel de așteptări undeva acasă, încuiate. Desigur că nu poți lăsa toate așteptările deoparte, măcar la o marcare perfectă și tot te aștepți. Dar am învățat că ”trebuie” să nu mă aștept decât la niște apă, banane încălzite de soare și călărite de muște. Orice ar fi venit în plus, ar fi fost ceva special și motivant. Dar mai bine să îmi iau de-acasă.
Ei bine, uite că a venit și momentul când nu am găsit nici cel mai mic motiv de supărare sau lipsă pe parcursul unei competiții. Și nu de oricare, ci una cu trei probe și mai multe categorii: FULL IRONMAN și HALF IRONMAN ORADEA, individual și ștafete, women and men.
Probele la FULL IRONMAN: 3.800 m swim, 180 km cycling, 42 km run. Limita de timp a fost stabilită la 16 ore.
Probele la HALF IRONMAN: 1.900 m swim, 90 km cycling, 21 km run. Limita de timp a fost stabilită la generosul 14 ore!!
La FULL individual MEN au fost 14 înscriși, din care 3 abandonuri. Cel mai bun timp: 01:16:06/05:10:03/03:04:18 = 9h30min28sec. Ultimul clasat: 02:14:15/07:05:58/05:30:27 = 14h50min39sec.
La varianta FULL individual nu s-au înscris fete, dar mă bate un gând pentru la anu. Dacă mai lungește un pic cele 16 ore, evident :-))
La ștafete au fost 9 echipe.
La varianta HALF individual MEN au fost 30 de participanți și nici un abandon. Cel mai bun timp: 00:32:35/02:33:33/01:35:11 = 4h41min20sec.
La HALF individual WOMEN am fost 5 participante și cei mai buni timpi au fost: 00:39:41/02:58:15/01:36:20 = 5h14min18sec. Ultima clasată (io): 01:05:47/04:10:51/02:43:23 = 8h2sec. Adică la doar 35 de minute distanță de podium, să nu te zgârii pe oki?! :-))
La ștafete au fost 10 echipe.
Deci, per total la start, adică în apă, am fost 68 de sportivi.
Povestea detaliată, așa cum îmi este obiceiul, e foarte lungă.
Am aflat de IRONMAN Oradea prin luna mai. Și am intrat, curioasă precum pisica, să văd ce mare filosofie este de capul acestei competiții al cărui renume plutește așa, discret, din buză-n buză și din șoaptă-n șoaptă, pe la colțurile rotunde ale grupurilor de bicicliști și triatloniști, ca fiind ceva super greu. Și mi s-au bulbucat un pic ochii când am văzut că scrie acolo că există și varianta de half. Imediat mi s-au construit pe creier obstacolele de netrecut pentru a putea măcar visa să particip: nu am cum să rezist să înnot aproape 2 km, exclus, unde dracii mei să te antrenezi? De alergat io nu alerg nici pe bani. Iar cu mountain bike-ul meu full suspension ce mouse-ul meu să caut la un triatlon cu probă de cycling?! Hai, că bagi 30-40 km cum a fost la Reci anul trecut, dar 90 de km pe full suspension pe asfalt?! În concurs adică? Și pe urmă bașca alergarea de 21 km? Neeeeh, prea târziu pentru mine. Să fi fost acum 8-10 ani, DA!
Chestia e că mi-a intrat la bibilică idea și tot căutam soluții. Cu chiu cu vai, cu luat de la gură, niște soluții am găsit și obstacolele au fost cătinel îndepărtate.  Cu antrenamentele nu am avut noroc din motive foarte obiective, încercările mele au existat, dar nu pe termen lung. Ba m-am îmbolnăvit, ba nu am mai avut timp, banii s-au dat pe o bicicletă mai de asfalt ...... aici am greșit, recunosc, trebuie să o dreg, încă nu știu cum, dar voi afla. Banii sunt handicapul, asta e cert. Vom vedea.
Supărare mare a fost că după 3 ieșiri la alergare nu am mai fost capabilă să-mi controlez picioarele, o ciudățenie fantastică. Adică trebuia să mi le apuc cu mâinile ca să mă sui în pat, de pildă. Sau să mă țin de pereți. Zona genunchilor părea inflamată și nu aveam puterea să salt piciorul de nici o culoare. Am alergat o dată 6 km, apoi 12, apoi 7 și gata, s-a rupt firul, din păcate. Asta se întâmpla la jumătatea lunii mai.
Cât privește înnotul, găsisem variantă decentă la bazinul Facultății de Medicină. Am plătit abonament pentru o lună/12 ore, dar după două săptămâni am prins o alergie extrem de ciudată și serioasă, care m-a ținut la pat. Mi-am revenit după cinci zile și m-am dus iar la bazin, în noaptea respectivă declanșându-se o revenire a alergiei, la fel de urâtă. Cum cei de la bazin au refuzat să îmi prelungească cu încă o săptămână intrarea, astfel încât să îmi recuperez eventual orele pierdute, mi-am băgat picioarele în lipsa de orice (regulamente, administrare, organizare, bunăvoință, fair play, comunicare) și am renunțat și la bazin.
Mă înscrisesem la Fără Asfalt, micul triatlon din Vama Veche și îl consideram ca pe un fel de antrenament. Doar că acolo probele sunt modeste, se desfășoară în altă ordine și bike-ul este majoritar off road. Dar era un test: dacă terminam cu bine FărăAsfalt, atunci mă duceam și eu mai optimistă la Oradea.
Aoleu, Oradea?! Adică 600 de km?! Aoleu, 200 de lei taxa de înscriere?!
Da, nebunie curată, recunosc. Dar ..... IRONMAN!
Nu mai povestesc cum au decurs lucrurile cu bicicleta, cu biletele de tren, cu informațiile despre cum iei bicicleta în tren până la Oradea. Jale mare.
Istvan Szokolszky a fost cel care mi-a răspuns la toate mesajele pe e-mail pe care le-am trimis către organizatorii IRONMAN, deci ”tartorul șef” al întregii organizări. M-am descurcat un pic mai greu la început, pentru că primeam mesajul retur și nu găseam răspunsul. Istvan plasează răspunsurile taman la coadă și e o chestie de descoperire și obișnuință până la urmă, dar a funcționat. Foarte târziu am descoperit și forumul și acolo am citit sporadic ce mai scria diverși. Fiind prinsă cu sesiunea de vară și cu temele și cu noul serviciu, după 8 luni de șomaj, timpul se restrânsese brusc și devenise inexistent aproape.  La un moment dat mi-am dat seama că mi-am asumat mult prea multe chestii de una singură: să am grijă să rezolv mtb-ul (deci service), concursul de la Comana, ultimul tutorat de la facultate înainte de sesiunea de vară, teme, lecturi, interviu pentru job, uraaaa am primit un job, incredibil, apoi începe sesiunea, dar io vreau și la Fără Asfalt, dar am nevoie și de biklă de șosea, dar vreau și la Duatlonul de la Râșnov, mașina nu are anvelope, banii sunt pe sponci, am de alergat și cu actele de angajare și cu cei de la șomaj ...... o groază de chestii.
Istvan a lansat o ofertă de nerefuzat pentru cei care veneau cu trenul din București: să trimitem bicicleta prin curier pe adresa lui și el are grijă să o ducă pregătită, direct în punctul de tranziție nr. 1. Wow!! Full service, cine s-ar fi așteptat? Am cântărit opțiunile, am încercat să mai găsesc pe cineva din București care eventual ar fi avut loc în mașină, am fost la gară să cer informații, mi-am dat seamă că de una singură, cu tot echipamentul și cu bicicleta nu m-aș descurca pe tren. Adică stai așa, că situația era un pic mai complexă, că în definitiv nu eu, ci trenul căra bicicleta. Dar eu trebuia să ajung în Oradea vineri. Joi seara la ora 17 aveam examen. Și pe 17, vineri, aveam examen, dar pe acela am reușit să îl schimb, cu acordul profesorului. Deci miercuri m-am dus la examen, la servici, apoi m-am dus să las bicicleta la băieți la Surmont, joi mi-am luat liber de la servici și m-am dus cu toate bagajele la facultate. După o oră jumate plecam direct la gară, să prind trenul de 19:30. Bicicleta plecase prin curier și era deja în Oradea, la Istvan. Aici, în București, băieții de la Surmont m-au ajutat cu demontatul, ambalatul și trimisul bicicletei spre Oradea. Deci soluțiile apăreau și emoția mea creștea cu fiecare pas înaintat.
Bagajul a fost și el cu un pic de emoții, căci nu aveam chiar toate câte îmi trebuiau, comandasem o serie de produse din Germania, de acolo livrarea întârziase două săptămâni, așa că abia marți aveam tot ce trebuia și începeam să pritocesc bagajul. Când pleci cu mașina, e mult mai simplu, că mașina duce singură și mai bine iei în plus și de caniculă, și de frig, și de soare și de ploaie. Oricum, ca de obicei, aveam prea mult bagaj. Ah, am luat și notebook-ul - și ce bun mi-a fost la scris comentariul ”la cald” și la descărcat fotografiile făcute de alții.
Să vezi povești cu cazarea. La faza asta, dacă nu intervenea pe fir sufletistul de Cristi Hanga, un orădean și el participant la IRONMAN – varianta FULL -, m-aș fi chinuit teribil prin Oradea, din cauza distanțelor mari de parcurs între hotel și locul de start și finish.
Făcusem rezervare la Hotel Terra, nu știu de unde reținusem că se află la doar 1 km distanță de Lacul Paleu, locul de start. Părea perfect. Apoi, secându-mă costul biletelor de tren dus-întors, tot căutam o variantă mai ieftină de cazare, un camping eventual. Apoi am citit pe forum cum că acest Cristi Hanga ar fi oferit cazare. Și l-am întrebat dacă nu e prea târziu, dacă nu mai are cumva un loc pentru mine. Din păcate, era prea târziu. Doar că omul a înțeles perfect situația – nu doar chestia cu banii, ci și faptul că veneam de departe și ar fi fost mult mai avantajos să stau la un localnic, mai ales la cineva implicat în tot evenimentul - și s-a implicat neașteptat, astfel că miercuri m-am trezit cu vești de la el, o variantă de cazare la un vecin. Am zis DA imediat, nu mă interesau condițiile, dacă era mai ieftin decât la hotel era ideal, desigur, dar mai degrabă mă interesau contactele. Aceste două gesturi, ale lui Istvan și al lui Cristi au fost două elemente foarte importante care mi-au făcut posibilă participarea fără probleme la IRONMAN și nu îi voi uita niciodată.  Deși eram conștientă că Istvan avea o groază de probleme pe cap, negăsind alte soluții, am acceptat oferta lui pentru bicicletă și totul a ieșit perfect. 
Călătoria cu trenul a fost chiar plăcută și, deși nu am dormit cine știe ce, măcar nu am ajuns obosită în Oradea, după 13 ore. Ca și colegă de vagon de dormit am avut o fată foarte liniștită, care nici măcar nu s-a mișcat din momentul în care s-a cocoțat în patul ei. Așternutul era curat, aerul condiționat a funcționat toată noaptea, în tren a fost liniște, chiar mi-a plăcut. Dar da, e scump un astfel de bilet, 180 RON one way. Am citit din ”Tibetul secret”, am scris și am cusut la pantalonii pe care încerc să mi-i înveselesc. S-ar putea să iasă o pereche de pantaloni de bicicletă chiar interesanți.

Am ajuns în Oradea la ora stabilită, opt jumate. Istvan era în fața gării, se întâlnise deja cu Florin Leonte, Sergiu și Alina (nu sunt sigură că pe fată o chema Alina, nu cunosc personajele). Florin era îmbrăcat ca de concurs, cu un costum de cycling super-mulat și super-colorat. Un pic cam deplasat, dar nu discuți plăcerile omului. La cât ne-am ”ciocnit” prin virtual, întâlnirea cu el și compania pentru două zile pare chiar un fragment din filmul întortocheat al vieții. Ultima ”conversație” se încheiase cu un fel de ”arogant și misogin ați mai devenit, domnule Leonte!”, după care eu m-am retras de pe forumul respectiv și habar nu am de reacții. Dar în astea două zile totul s-a desfășurat în termeni decenți, civilizați și neutri, fără resentimente. Fiecare se concentra pe felia lui, pentru fiecare dintre noi această deplasare însemna ceva important și nu avea rost de râcă.

Cristi Hanga ne-a încărcat pe toți în mașina lui lipicioasă și Florin ne-a urmat pe bicicletă, căci el venise cu bikla demontată, în tren, fără nici un cost suplimentar. Curând am aflat și de ce mașina arăta în halul acela: stătuse sub un copac ”plângăcios”, din care curgea nu știu ce substanță. Arăta bestial, ziceai că fusese unsă cu cremă peste tot, dar nu avea un aspect de mânjeală, ci de pojghiță brubonată.

Am ajuns foarte repede la casa familiei Hanga, în cartierul Podgoriei. Un colț de rai, un loc unde ți-ai dori să trăiești și ai uita de București imediat. Verdeață, un fel de zonă rezidențială, curți generoase, ei au casa chiar în vecinătatea unei pepiniere și a unei zone protejate cu apă. Orăcăit de broaște și multă vegetație, mi-a plăcut la nebunie zona.

Primul personaj a fost Terry, un cățel adorabil, dar ținut în lanț. Cum eu nu suport să văd animale captive, am simțit un val de căldură inundându-mi corpul. Era un impact negativ. Cum să ții cățelul în lanț, când ai atât de mult spațiu în curte? Am înțeles povestea mai târziu și deși tristețea rămâne când mă gândesc la viața lui de câine, trebuie să accept ideea că oamenii fac regulile pentru animale. 
Am și eu păcatele mele, uite cu motanul meu de apartament care tocmai a venit aici la tastatură și se uită fix în ochii mei și toarce umil și aproape că urlă să-l bag în seamă. Dar nu scoate un sunet, știe că mieunatul e cu porția pe-aici. Dar se bagă în mine și în laptop, așa că mă scuzați, dar trebuie să întrerup ...... Terry, mă gândesc și la tine :-)  
(.....)

Brusc am luat o curbă strânsă în tot conceptul acesta de relatare. Brusc mi-am dat seama că relatările mele sunt lungi, plicticoase, cu detalii total neinteresante. Fără poezie, fără melodie. A trecut deja o săptămână de la IRONMAN și privind fotografiile făcute de cei prezenți acolo mi-am dat seama că am avut un privilegiu de a participa la un eveniment special, pe lângă oameni fascinanți.  Am fost și eu o picătură din toată fascinația pe care viața, la un moment dat și pentru un anumit timp, mai scurt sau mai îndelungat, ți-o oferă.

Îmi pare rău oarecum că nu pot face elogiul epuizării, pentru că în mod puțin explicabil am trecut linia de sosire destul de relaxata. Nu am simțit epuizarea în niciun moment al concursului și asta s-a întâmplat cu siguranță dintr-un motiv foarte simplu: dorința mea se limitase la terminarea probelor în timp util. Atât. Nu am tras. Nu m-am chinuit. Nu-mi place să alerg, deci nu m-am strofocat prea mult, din cei 21 de km probabil că 3 km i-am mers. Și probabil că au fost cam ultimii, deci m-am odihnit.

La IRONMAN Oradea am văzut gestul acela de însoțire al alergătorilor. Fie prieteni ai acestora, fie alți concurenți care terminaseră și rămăseseră pe margine să îi încurajeze pe cei aflați încă în cursă, alunecau pe traseu pe porțiuni scurte din tura de alergare și însoțeau câte un alergător obosit. Am înțeles că acest gest contează foarte mult pentru cel obosit care poate tocmai se pregătește să bage un mers sau să abandoneze. Am trecut de 18 ori prin poarta de finish și știu că pe turele pe care alternam alergatul cu mersul o făceam în așa fel, încât în zona mai populată, din față, să alerg. Mi-era jenă să merg pe ruta de alergare. Mi-aduc clar aminte de încurajările celor doi ”Hoinari” și mi-aduc aminte că au contat! Mi-aduc aminte și de episodul cu toaleta publică din parc. Foarte greu m-am decis, după 7 ore de concurs, să mă opresc și să merg la toaletă. Vreo 3 km am tot analizat mental variantele: fie continui să alerg și fac pe mine, dar nu pierd 10 minute, fie mă opresc. Cum aveam pe mine pantalonii de bicicletă, varianta întâi era un pic exagerată și chiar nu era cazul să apelez la ea. Pentru ce? Doar pentru a salva eventual primul loc din coada clasamentului? Nici gând. Așa că am oprit.

Un alt episod a fost pe tura de bicicletă. Pantalonii de bicicletă pe care îi aveam îmi erau extrem de strâmți. Motiv pentru care mi-am luat cu mine și un mic aparat foto, legat de mijloc, dar fixat în pantaloni. Eram în concurs de vreo 4 ore, era cam caniculă, asfaltul rezista cu stoicism, la acele infinite zone de fals plat, sub plin soare, nu reușeam să scot mai mult de 8/10 km/h, la coborâri nu reușeam mai mult de 50 km/h. Cu siguranță nu doar bicicleta necompetitivă, ci și lipsa de antrenament și-au spus cuvântul. În concurs erau oameni care se antrenau de un an pentru ziua asta, iar eu venisem ca la excursie! În sfârșit, nu contează. Chestia e că de la un moment dat tot simțeam că-mi pică aparatul foto pe cracul pantalonului. Unde puii mei te duci, că teoretic nu ar trebui să ai loc!! Și misterul s-a dezvăluit seara, când am ajuns la un cântar: aveam cu 5 kg mai puțin! Wow! Sper să mi le recapăt, că fără ele parcă-s un gard umblător! Oricum, impactul psihic atunci când vezi acel minus fantastic pe cântar induce un val de plăcere. Plăcere derivată dintr-o anume satisfacție a efortului depus, ”mama-mia, ce-am făcut!!! Ce tare sunt!!” – cam așa ceva. Probabil că dacă și luptam cu un anumit scop în concursul ăsta, aș fi pierdut pe undeva pe traseu mai multe kilograme și m-ar fi dus la re-energizare după linia de finish, să-mi bage glucoză-n vene.  Sincer vorbind, nu tânjesc după starea asta.

Proba de înot: până nu încerc, nu voi știi niciodată cum e să înnoți 4 km dintr-o bucată.  Deci nu pot spune cum aș fi fost, dacă m-aș fi băgat la full version. După primele 3 ture din cele 4 ale mele însă, am simțit nevoia să dau exclusiv pe bras. Diferența de viteză între crawl și bras este foarte mică la mine și am preferat să-mi mai menajez brațele mele slabe și slăbite de când mă știu, pentru proba de biklă. Pentru că acolo, de multe ori, după mulți km parcurși, mă apucă durerile de brațe, nicidecum de picioare. Și cred că am făcut bine, pentru că urmau 90 de km pe asfalt, într-un up & down continuu.

Ce vroiam însă să spun neapărat legat de traseul de înnot: excelentă ideea cu marcajul de tip culoar, absolut excelentă! Pe mine, și cu siguranță și pe alții care de regulă poartă ochelari de vedere, șiragul de peturi strident de albe a fost un real prieten și eu una m-am ținut foarte aproape de șirag. 
Când înnoți în apă deschisă, fără puncte de reper, nu poți ține direcția, orice ai face. Și dacă nu ții poteca dreaptă, pierzi timp și foarte multă energie. Era o concurentă care s-a chinuit tare mult cu direcția, tot timpul era prin bălării. Mai era o concurentă care m-a depășit la un moment dat sau nu știu ce naiba s-a-ntâmplat, că timp de două ture jumate distanța dintre noi a fost constantă, de vreo 5 metri, dar nu am putut deloc să o depășesc. Doar că eu am ieșit după cele 4 ture și ea a înnotat mai devreme. Mă așteptam să scot 45 de minute la înnot, lucru care nu s-a întâmplat, ba chiar am depășit ora cu 5 minute. Deci e clar că nu am fost pește de viteză în viața anterioară. Proba a decurs mulțumitor, doar de vreo trei ori m-am încurcat în niște vegetație venind din adâncuri, chestie destul de neplăcută în apa aia mâloasă în care nu aș fi intrat nici să mă scald. Am depășit la un moment dat doi concurenți și mi-a crescut buricul de bucurie. Când mă depășeau rechinii rapizi de la FULL mă consolam rapid: ”ăștia sunt performerii, au 8 ture în plus și vreo 20 de ani în minus!” :-))

La tranziție am pierdut iar prea mult timp, fir-ar să fie. Ei bine, aici sunt momentele când duc lipsa cel mai mult unei companii care să fie prin preajmă și să mă ajute. Nu contează cum, dar să simt o susținere, un ajutor, un prosop aruncat, un șiret înnodat, o sticlă de apă pusă la gură sau o glucoză îndesată pe gât.

Am făcut bine că mi-am atașat coada aceea în partea din spate a căștii, pe canicula care a fost, mi-a protejat ceafa și gâtul meu de girafă de o arsură neplăcută. Nu arăta ea prea estetic, dar mi-a ținut de bine. Acum mi-am luat o apărătoare profesionistă, să nu mai fac improvizații. Și dacă primesc și casca albă, voi fi asortată, abia aștept! Doamne, abia aștept ediția din 2012, deși o să am licența atunci!!! Dacă l-ar organiza mai târziu, ar fi extraordinar.

Traseul de bicicletă, care în ziua precedentă era măturat la propriu în anumite porțiuni, de către voluntari din echipa de organizare, nu a fost dificil. Nimic tehnic. Doar că era alcătuit din multe porțiuni de fals plat, multe urcări, lungi, dar și coborâri frumoase, poate un pic prea line pentru a le simți cu adevărat beneficiul adus la viteză. În cele 4 ore de pedalat nu m-am despărțit deloc de pedală, doar de 4 ori am oprit la punctele de alimentare pentru a mai lua câte un energizant. De două ori, urcând ca melcul în ritm de țestoasă, m-am aventurat să moșmondesc după recipientul de pe biklă, care e cam jos sau sunt eu prea lungană sau e cadrul prea scund pentru mine, nu știu. Știu doar că nu e deloc la îndemână. La un moment dat, la una din urcări, pe care o parcurgeam pentru a doua ora, era un băiat pe margine care mă încuraja cu sârg. Mă uitam frustrată la moțul dealului și i-am zis: ”Primul lucru pe care-l fac când termin aici e să-mi vând bicicleta, băga-mi-aș pedala-n ea de mormoloacă!!” Da frate, am suferit pe subiectul ăsta. Cu mountain bike-ul sufăr că ăla poate mai mult decât îl exploatez io, iar cu asta de asfalt sufăr că simt că nu mă ajută. E clar că nu e bicicletă de concurs pe asfalt, ci mai degrabă de șușănit prin traficul din București în drum spre servici, atât. Deci ..... ne așteaptă niște investiții. N-am bani de alta, dar niște modificări poate tot reușesc să fac la ea.

Traseul de biklă a fost în bukle și partea senzațională era că la fiecare 12 km aveai un bogat punct de alimentare. Superb! Când te gândești că la unele concursuri de mountain bike pe 50 de km ai doar 2 puncte de alimentare, și alea vai de capul lor, evident că a lua masa la fiecare 12 km este un dezmăț deplin și nu pot decât să-i felicit din nou pe organizatori!  Pe primii 50 de km mă tot intersectam cu Alina, concurenta care a pierdut locul 3 la femei pentru doar 4 minute. Distanța dintre noi să fii fost de 3 km, căci ea ieșise cu 6 minute mai târziu din apă și cred că a avut un timp mai bun de tranziție. Cert este că îi simțeam ochii fixați pe mine și încrâncenarea de a mă depăși, evident. Lucru care s-a și întâmplat pe la km 50, deci s-a chinuit ceva. La km 57, pe lunga coborâre de după punctul de alimentare din stânga, am ajuns-o. Era relaxată pe biklă, știam că își acorda o pauză, se vedea pe ea. Am stat aproape un km în spatele ei, dar la distanță de vreo 10 metri. Nu m-a simțit. Apoi nu mai aveam răbdare, era prea lent. Și am intuit exact ceea ce avea să se întâmple: ”Dacă o depășesc acum, se va enerva, va forța și va dispare. Și nu voi avea nici o șansă să o mai ajung.”. Raționamentul a fost fidel realității și m-am amuzat. Nu am luptat, nu aveam cu ce. Are cu vreo 15 ani mai puțin decât mine, antrenament mai mult și bicicletă mai performantă. Dar a fost amuzant să simt și să observ. Pe la km 75 a fost primul semn de oboseală pe șa, dar nu am oprit. Abia așteptam să ies din bucle, mai aveam vreo 10 km până în Oradea. Istvan ne avertizase despre ”cireșul de pe tort”, adică o foarteeeeeeeeeeeeeee lungă urcare, dar în mintea mea era doar coborâre, nu știu de ce. Și mă așteptam la vreo 8 km de coborâre continuă. Și vai de eroare! Plus că pe la km 70 a început să bată vântul, acel inamic de neoprit al cicliștilor. ”Cireșul de pe tort”, deși nu m-a dat jos de la pedale, a fost o provocare. Cred că are 3 km. Trei km de înaintat cu o viteză de 7-8 km/h e descurajant. Soare torid. Vânt parșiv. Nici un suflet în preajmă, nici un alt concurent la nici un orizont. Când ajungi în moțul dealului asfaltat ..... uite nu m-am gândit să opresc și să fac câteva fotografii, abia așteptam să scap de cocoașa aia șerpuită și să încep marele topogan. Care a fost o mare deziluzie, căci din cauza vântului și a pietrișului și a peticelor de asfalt puse în ziua anterioară totul a mers incredibil de lent. Vânt frate, te pișca, te ardea, te șfichuia și îți împingea stomacul spre șira spinării. 
Da l-am înfruntat și așa melc-codobelc tot am ajuns la parcul Demetriade, unde intram deodată într-o oază de umbră și timp de 21 de km am uitat de soare. Nu și de căldură, dar de soare în orice caz. Foarte bine ales traseul. Cursa de alergare este o experiență în sine. M-am grăbit la tranziție și am uitat să-mi pun genunchierele frumos pregătite în cutie. Ah, ce frumos, trebuie să spun!! Deci intrai cu bikla de pe asfalt destul de brusc pe o parte de pământ cu iarbă. Nu aveai timp să te întrebi unde naiba trebuie să ajungi, unde ți-o fi cutia cu echipament, căci voluntarii organizatori erau pe fază și te îndrumau, îți ocheau numărul de participare și te conduceau direct la locul tău în stand, unde să-ți lași bikla și să-ți găsești cutia cu lucruri pe care o lăsaseși sus, departe, la Lacul Paleu, remember?! 
Totul ordonat, soldățește, loc sigur, foarte curat, un teren de baschet sau așa ceva, cu tartan, ce mai, confort de 6*. Istvan chiar a avut grijă să mă întrebe cum mă simt. Dar se vedea pe moaca mea că mă simțeam foarte bine, deci putea să se ocupe de alți concurenți, s-a retras rapid. Chestia era că ei anunțaseră de la ședința tehnică, cu mare gravitate, că orice concurent care ar fi dat semne de epuizare, ar fi fost scos din concurs, din motive medicale. E ca atunci când urci pe Kilimanjaro sau Aconcagua: dacă ghidul își dă seama că doar nebunia din tine mai vrea să continue, nu-ți mai permite să înaintezi, trebuie să faci cale-ntoarsă înainte de a da colțul din cauza epuizării, direct sau indirect. Există persoane care nu-și cunosc limitele sau care le ignoră și cu acestea trebuie atenție maximă. Sunt unii care pur și simplu nu știu când e momentul să renunțe. Aveam de alergat 18 ture. Am dat drumul la tachometru și dă-i la picioare acum. Eram hidratată, mi-era cam foame, mă opream cam la fiecare două ture să beau puțin. Primele zece ture au decurs decent, am făcut cam o oră. După care am intrat în porții de alternanță mers / alergat. Și cu asta știam că am renunțat la un ritm consecvent. Nici vorbă de abandon, dar după 12 ture am început să lungesc tot mai mult porțiunile de plimbăreală.  Cred că tura a 15-a am mers-o 90%. Treceam de fiecare dată pe lângă un corb care stătea cam nedumerit pe asfalt. Se mișca el săracu, dar cert este că nu putea să zboare. La a 15-a tură chiar l-am salutat :-), mi-era milă de el și-mi venea să le spun unor trecători să aibă grijă de el.  Pe tura 14 am intrat la toaleta publică din parc. Deci timp pierdut. Nu mai conta. Știam că voi fi finisher, deci ceea ce îmi propusesem era garantat. Să alerg 21 de km era, pentru mine, un record măreț.  La fiecare trecere prin poarta de finish erau oameni care aplaudau. Istvan a stat cred că vreo 10 ture undeva într-un colt de întoarcere al traseului și zicea tot timpul ”haide Anca!”. Săracu, striga la toți, cât efort și din partea lui, pe bune!! Cu o tură înainte să termin am lăsat aparatul meu la Luminița și soțul ei, îmi pare rău că nu le știu numele, îi vedeam pentru prima oară în viața și am reținut că ei sunt din Brașov și merg mai pe la toate maratoanele de alergare. O pereche fascinantă! Și pe ei i-am rugat să-mi facă și mie poze la finish, altfel nu aș fi rămas cu nici o imagine. Uite ăsta e ghimpele neplăcut când te duci de unul singur pe la evenimente. Ăsta și finishul ăla aproape sec, unde nu ai cu cine să împărtășești toate alea de le simți. Ai terminat cursa și deodată parcă ești un stingher și stai ce stai prin zonă o perioadă, dar după aia tot te retragi, că doar n-o să studiezi cum crește iarba, nu? Am devenit finisher la exact 8 ore de efort fizic. Mă trezisem la 5 dimineața, la 7 fusese startul și la 3 după-amiaza mă opream. În sfârșit, o medalie pe care o simțeam cu valoare. Una dintre voluntare mi-a atârnat-o frumos de gât, un alt voluntar a venit rapid să-mi scoată chipul de pe gleznă, după care am rămas de capul meu și m-am dus la punctul de alimentare să beau și să mănânc ceva. Mi-era foarte foame. Mult mai târziu mi-am adus aminte de un sandwich cu unt și dulceață pe care mi-l încropisem dimineață în bucătărie, la ideea soției lui Mugur, Geta. Ce să mănânci în concurs! Poate că în 10-12 ore de concurs da, trebuie să și mănânci ceva, dar în doar 8 ..... ești atât de încordat și totul se întâmplă atât de susținut și de rapid, că numai stare de mâncat nu ai. Cel puțin așa este la mine. Am văzut destui concurenți care se opreau pe margine, în afara punctelor de alimentare. Erau așteptați de rude sau prieteni cu tot felul de energizante, prosoape ude, biciclete de rezervă sau roți, apă proaspătă, un masaj mic și rapid  ..... probabil contează chestiile astea, nu știu, nu am avut niciodată parte de ele. Cu siguranță contează ca și element psihic, să știi că cineva drag e cu ochii pe tine și te susține. Da, știu, am mai spus-o și o repet: experiența Oradea a fost fascinantă, total deosebită de celelalte concursuri. S-a simțit o solidaritate între participanți, s-a simțit spiritul de echipă dintre voluntari, s-a simțit un extraordinar bun simț și spirit de leader venit dinspre Istvan, răspândit printre voluntari și căzut ca un voal de protecție asupra participanților și poate chiar și a însoțitorilor acestora.  Îmi doresc foarte mult să particip și anul viitor. Și deși pare aproape ”imoral”, am tupeul să mă gândesc că poate mă încumet la un full version, chiar cu riscul de a nu termina în cele 16 ore impuse. Să vedem, nu știu genunchii meu ce spun, că nu prea se pupă cu alergarea deloc și văd că mai mult de 4-6 km nu le place. Patruzecișidoi de km, după 180 de bicicletă ...... mi se pare cam la limita personală, având în vedere limita de timp. Noi să fim sănătoși și mai vedem ce și cum mai e până în iunie 2012!!
 Mulțumesc tuturor, cunoscuți și necunoscuți, celor care au făcut pozele, celor care au pus apa în pahare sau care au aruncat cu apă pe mine la turele de alergare, celor care au strigat când am ieșit din apă, celor care au aplaudat prin Parcul Demetriade, părinților lui Cristi Hanga care m-au hrănit din tot sufletul lor și vecinilor unde am dormit și am avut parte de două nopți ca în basme, la orăcăit de broaște și susur de ploaie măruntă, celor care stăteau pe la curbele traseului de bicicletă, atenționându-ne să o luăm ”acum la stânga! acum la dreapta!”, celor care au periat asfaltul cu o zi înainte, celor care ne-au păzit echipamentele deloc ieftine în noaptea de dinainte, și nu în ultimul rând mulțumesc Vieții.
Aici Istvan întrebându-l pe unul dintre concurenții de la full ironman (Istvan stânga, Florin Leonte dreapta), cum se simte și de ce are nevoie. Și așa a făcut cu majoritatea, asistându-i la tranzitul bike-run.   Aici Istvan și un alt voluntar, așezând lucrurile în ordine după ce un concurent făcuse tranzitul rapid bike/run.  Și sunt o grămadă de fotografii grăitoare cu toți acești oameni care s-au implicat în organizare.  
Dar voi încheia, în mod surprinzător, cu ”oala minune” pe care o revăd, după aproape 30 de ani. Culoarea caimacului și oala în sine mi-au răscolit întregul univers al copilăriei .....  mor de poftă să ”sparg patinoarul” acela lăptos și să beau ca un porcușor direct din oală!!! Mama lui Cristi, atenție :-)
Și aici o poză cu unul din voluntarii atât de tineri și implicați (doamne, parcă scriu ”ode”, sorry””), pe urmele unui full ironman epuizat. Robert Szarka pe numele lui, l-am reîntâlnit la Ironbike și ne salutăm pe FB :-)
ironman-oradea-2011 

Sonntag, 19. Juni 2011

IRONMAN ORADEA 2011


17 iunie 2011
Pot cataloga deplasarea la Oradea şi Ironman Oradea 2011 o experienţă inedită dintre cele mai plăcute! Începând cu Istvan, organizatorul, continuând cu Cristi Hanga şi familia sa şi terminând cu evenimentul în sine şi toată desfăşurarea de forţe pe care am văzut-o de ieri şi pe parcursul întregii zile de astăzi. Menţionând în mod special organizarea, punctualitatea, marcajul impecabil, atitudinea şi implicarea întregii echipe de organizare condusă de Istvan, menţionând comportamentul sportivilor, susţinerile reciproce. Traseul şi chiar şi o zi de concurs aproape ideale au fost, cum zicea Istvan aseară referindu-se la cei aproximativ 3 km de urcare ucigătoare din ultimii 9 km de bicicletă, „cireşul de pe tort”. Sunt deosebit de încântată că am terminat cu bine cursa, în ciuda unei biciclete care parcă avea „cuie în tălpi” şi pe care am simţit-o ca pe un mare handicap la acest gen de concurs de anduranţă şi viteză, şi sunt absolut fascinată de atmosfera şi oamenii pe care i-am întâlnit cu această ocazie. Un organizator al unui asemenea eveniment se mai leagă la cap în mod suplimentar şi se oferă să îmi primească prin curier bicicleta din Bucureşti, să mi-o pregătească pentru concurs, după care să mi-o preia din standul de finish, să mi-o pregătească pentru curier şi să mi-o returneze la Bucureşti! Să vii la capătul celălalt al ţării şi să fii primit în casă deschisă ca şi cum ai fi un membru al familiei. Nu am cuvinte, sunt foarte impresionată şi cu siguranţă nu se datorează adrenalinei.Familia Hanga din Oradea mi s-a lipit de suflet.
Am terminat concursul, potrivit cronometrului meu, în opt ore. 1900 m înot în lac natural la 1h05 min (deşi eu tot am convingerea că au fost 2000 de m), 90 km cycling în 4 h şi 21,5 km run în 2h40. Pentru un om care nu aleargă şi care nu face ciclism şosea şi a mers de 6 ori la bazin, îmi respect timpii foarte mult chiar, deşi ştiu exact unde aş fi putut avea timpi mai buni şi de ce nu au ieşit. Am apreciat că termin în 8 ore, ei bine în 8 ore am terminat, absolut fantastică aprecierea. La înot apreciasem un max. de 1 h, la bike 4 h şi la alergare 2 h 30.
În timp ce parcurgeam probele mă gândeam că nu e un concurs greu. La înnot, apa a fost foarte caldă, marcajul perfect. O apă foarte tulbure şi năpădită de vegetaţie, fiind un lac privat şi probabil neîngrijit în mod deosebit. M-au sugrumat câteva liane, dar nimic relevant sau periculos, benzile de înnot au fost curăţate foarte bine, apreciez eu. Faptul că nu îţi vedeai nici propria mână prin apă, nu ştiu de ce ţine anume, poate prea mult mâl, nu ştiu. Cele patru ture nu au trecut foarte uşor, dar a fost OK. Intrarea/ieşirea din apă foarte abruptă, dar s-a pus un covor lung, în capătul de sus era banda electronică pentru citirea chipurilor şi totul a decurs foarte bine.
Lucrurile fiecărui participant erau aranjate în cutii încăpătoare din carton, încă din seara precedentă. Cutiile aveau o etichetă tipărită foarte vizibilă, cu nr. de concurs şi numele fiecăruia şi în dreptul cutiei se afla şi bicicleta, atârnată de şa pe un stand metalic. Totul a fost păzit peste noapte de tinerii voluntari, extrem de inimoși și implicați. L-am întrebat pe unul dintre ei cum a fost cu somnul și a zis că nu a putut dormi din cauza orăcăitului permanent al broaștelor.
Revenind: Ieşeai din apă, te duceai la cutia ta, te schimbai, luai bicicleta, mergeai vreo 20 de m pe lângă ea, prin iarbă şi puţin pietriş, după care începea asfaltul în urcare, coborâre, curbă stânga, coborâre lungă şi apoi bifurcaţie: traseul full dreapta, traseul half stânga. Poate fi denumit un pic ucigător per ansamblu, fiind doar up and down, dar urcări d-astea numite „plat fals”, de câte 1-3 km, cu un „vârf al dealului” şi apoi coborâri la fel de lungi, în serpentine şi câteva curbe strânse. Ultimii 10 km mi s-au părut cei mai dificili, o urcare demenţial de lungă şi insistentă, totul sub sceptrul nemilos al soarelui – s-au înregistrat peste 35 de grade Celsius azi la prânz, o concurentă spunea de 40 chiar, la amiază! - iar coborârea pe care abia o aşteptam a fost un calvar din cauza vântului puternic. Traseul are foarte puţine porţiuni umbrite şi e bătut de vânturi la greu, a fost unul dintre obstacolele de care ne temeam toţi, mai ales localnicii, care cunosc zona foarte bine. La km 50 am fost depăşită de o concurentă care bănuiesc că a luat treapta a 3-a a podiumului. Am depăşit-o din nou după vreo 8 km şi s-a enervat probabil atât de tare, încât a dispărut iremediabil şi când am ajuns eu şi am început alergarea în parc, ea avea deja o tură parcursă. Evident că şi eu m-aş şi enervat în locul ei să văd că mă depăşeşte o bicicletă roşie absolut modestă, mai mult de trekking decât de curse, în timp ce eu călăresc o biklă de triatlon, profesionistă sau aproape profesionistă, nu mă pricep foarte tare la ele, este un domeniu prea nou pentru mine.
Tranziţia se făcea în Parcul Demetriade din Oradea, la 10 km distanţă de Lacul Paleu, unde a fost startul şi tranziţia înnot-bike. Totul frumos aranjat. Voluntarii care te aşteptau şi te îndrumau imediat, chiar te ajutau cu orice ai fi avut nevoie. Cutiile erau pe un teren sportiv închis, cu aspartan (??) pe jos, deci foarte curat şi convenabil. Proba de alergare consta în 18 ture de parc, 95% la umbra copacilor stufoşi, o idee excelentă. La varianta full, au fost de parcurs 36 de ture.
Am alergat fără pauză primii 12 km, am făcut 1h10 min. După care am început să iau pauze. O singură dată, cu vreo lună jumate înainte, mai alergasem două ture de Herăstrău dintr-o bucată, deci cam 12 km jumătate. În rest, niciodată mai mult de 13 (10 la Triatlonul din Vama Veche şi 13 la Duatlonul din Râşnov, cam ăsta este tot „antrenamentul” şi putinţa mea la capitolul alergare. Ca să nu mai spun că alergatul pe munte, pe pământ sau nisip diferă mult de alergatul pe asfalt, noroc că am adidaşi foarte buni, de parcă aş fi ştiut că anul acesta voi face asemenea concursuri. Deci nimic nu este întâmplător, nici măcar faptul că la vârsta mea mă apuc să-mi cumpăr, din senin, încălţăminte specială pentru alergare (!)
M-am resemnat în mod obiectiv cu poziţia 5 din 5 la categoria de fete şi am fost totuşi încântată să termin cu bine acest triatlon extins. Faptul că nu am visat niciodată să încerc măcar aşa ceva, în afară de faptul că nici nu ştiam prea bine ce-i ăla un Ironman şi că iată-mă-s aici, cu medalie de finisher, mă mulţumeşte foarte tare pe acest sezon. Acestea sunt doar scurte prime impresii din ziua concursului, acum la ora 19, la patru ore după ce am terminat, povestea detaliată urmează în câteva zile. Eu rememorez deja concursul, parcă l-aș mai face o dată, în timp ce ironiștii de la full dau încă ture de parc ....
Medalia asta de finisher are o valoare cel puțin dublă. Păcat că nu s-au gândit să noteze măcar anul, dacă nu data completă a competiției, pe medalie :-(, poate la anu :-)
ce moacă de om odihnit am, nu? chiar imediat după finish.
Deci cert este loc de mult mai bine, cu un pic de antrenament.
 the story in pictures - IRONMAN2011
poze de la Hoinarii



Half-IronMan echipe:
1) Locul 1 – High 5 – Brasov
2) Locul 2 – C.S. Tibiscus – Timisoara
3) Locul 3 – Sintezis Team – Oradea
IronMan echipe :
1) Locul 1 – Tibiscus Orca – Timisoara/Cluj
2) Locul 2 – Orca – Cluj
3) Locul 3 – Sport Power Team – Odorheiul Secuiesc
Half-IronMan individual feminin :
1) Locul 1 – Dr. Harsanyi Zsuzsa – Budapesta ( timp total – 5:14:18 )
2) Locul 2 – Fodor Elena – Timisoara ( timp total – 6:19:17 )
3) Locul 3 – Bako Annamaria – Oradea ( 7:22:05 )
Half IronMan individual masculin :
1) Locul 1 – Alexandru Diaconu – Brasov ( timp total – 4:41:20 )
2) Locul 2 – Balint Zoltan – Budapesta ( timp total – 4:53:15
3)  Locul 3 – Ragobete Marius – Lugoj ( timp total – 4:58:52 )
IronMan individual :
1) Locul 1 – Vatai Miklos – Budapesta ( timp total – 9:30:28 )
2) Locul 2 – Baractaru Mihai Alin – Brasov ( timp total – 10:17:51 )
3) Locul 3 – Gomoescu Robert – Bucuresti ( timp total – 11:09:59 )
citește aici MY HALF IRONMAN FINISHER TITLE 
Și AICI, primul meu FULL IRONMAN, peste doi ani!

Montag, 13. Juni 2011

Fără Asfalt - 2011



11 iunie 2011
Fără Asfalt – a doua ediție a trialonului de Vamă Veche
800 m swim (26min43 sec), 10 km run (1h22min42 sec), 37 km bike (2h43min)




A fost frumos, noros, vântos, rece și aglomerat. A fost cu podium și cu multe întâlniri cu oameni cunoscuți în aceste contexte. M-am bucurat din plin de eveniment și nu regret că am renunțat la MMM (Maratonul Medieval Mediaș) :-))
Neliniștea de dinainte, noaptea semi-dormită, apoi adrenalina efortului și a bucuriei sau, uneori, a tristeții, și apoi, finally, liniștea și relaxarea combinate cu un alt fel de entuziasm interior care apar la 2-3 zile după eveniment, toate acestea sunt elemente care fac parte din acțiunea în sine. Cu ceva vreme în urmă îmi spunea cineva ca nu înțelege de ce, în condițiile în care banii nu sunt atuul meu forte, prefer să cheltuiesc anumite sume pe o deplasare în Himalaya sau în Anzi, în loc să ”mă bucur” altfel de banii aceia și să-mi pun casa la punct sau mai știu eu ce. I-am explicat că deplasarea respectivă are niște elemente din care rezultă aproape jumătate de an de extaz, ceea ce contează foarte mult pentru mine: din momentul în care am luat decizia și am început să pun deoparte lucrurile necesare, cu 1 sau 3 luni înainte de plecare, acțiunea în sine și apoi următoarele 2-3 luni de după revenire, când despachetezi, clasifici poze, scrii sau rescrii jurnalele de călătorie, retrăiești totul la maximum. Asta înseamnă pasiunea. Asta înseamnă viață.
Abia așteptam triatlonul acesta. Pentru că mi-a fost simpatic de la prima întâlnire. Așa că am plecat lejer din București, cu bikla pe mașină, vineri pe la 10. Io și pe șosea merg mai melculeț, nu ies din zona de confort de viteză (decât foarte rar), care e pe undeva pe la 110 km/h. Așa că am făcut taman patru ore până-n Vamă. Multe schimbări la drum, nu mai fusesem de un an, mai să nu recunosc potecile de după ieșirea de pe autostradă. Ah, autostrada a fost o plăcere nudă, adică ioc mașini și o vreme foarte frumoasă.
Cum aveam buget minim, eram înarmată cu tot ce trebuia pentru a campa pe plajă. Nu stătusem niciodată, din 1999, la gazdă, plăcerea mea de a veni la mare constă în dormitul pe buza apei și savuratul răsaritului, liniștea aia de dimineață ....... amintiri absolut memorabile. Totuși acum se anunțase ploaie serioasă și ceva vijelie și nu prea aveam chef să alerg după corturi distruse de vânt. Plus că experiența cu tâlhăritul, de acum doi ani, iar mi-a mai tăiat din elan. Așa că a trebuit să-mi moderez pasiunea pentru ideea de ”ocean” și am zis hai să-ncerc să văd cum o fi cu o gazdă. Am depășit intrare asfaltată spre balamucul turistic, am trecut de zebră și am oprit la prima poartă unde scria că ar exista camere de închiriat. Am găsit liber la tanti Petruța, cu 40 de lei pe noapte. Dacă cerea mai mult, mă duceam cu cortul, clar. Dar la 40 eram pregătită, îmi spusese Bogdan Antohe că ei tot așa găsiseră.
M-am instalat într-o cameră cu studio, aerisită, liniștită, după care m-am dus pe plajă, în recunoaștere. Zona de tranzit era în plină amenajare, 3-4 băieți montau rastelele din lemn. Când le-am văzut atât de lungi, primul gând a fost: ”Cine crede că aceste scânduri vor și ține greutatea bicicletelor? Și de ce atât de sus?!?!?!” Dar nu sunt organizator, nu mă bag în ciorba nimănui. Plus de asta, rămânând acolo și dând o mână de ajutor la marcarea standurilor, au existat mici discuții pe această temă și la un moment dat aud o certitudine de netăgăduit: ”Sunt inginer, ce naiba! O să reziste, am calculat greutățile!” Ok, în gândul meu le-am dorit să fie cât mai puțini concurenți cu biciclete de 15 kg. Rastele de anul trecut fuseseră relevant mai stabile și lungimea dintre delimitări sărea în ochi.

Era frumos în draci locul acela încă nepopulat, cerul albastru și plin de nori, apa mării, nisipul, liniștea ........ liniștea de jur împrejur, doar 2-3 corturi. Am luat ruleta și am început să măsor cei 70 de cm alocați fiecărui concurent. Mă distra treaba, mie îmi plac chestiile astea meșteșugărești. Nici nu știu cum a trecut timpul. Era cald, dar nu caniculă. Soarele strălucea foarte puternic, cerul era un joc al norilor. La un moment dat apare și Dudu și face ochii mari cât o țestoasă: ”De ce atât de sus?!?!?! Cine v-a zis să le bateți atât de sus???” Explicația era cum că anul trecut existaseră plângeri că fuseseră prea jos și nu se putea scoate bicicleta rapid de sub rastel. Da-da, dar .... atât de sus???? Să stea bicicletele suspendate cu 10-15 cm??? N-o să reziste scândurile! Cert este că bicicleta mea, care fusese luată ca model pentru testare, stătea spânzurată în bătaia vântului și îmi imaginam 5-10 biciclete la o adică lovindu-se între ele, dacă chiar se adeverea prognoza meteo. Oricum, s-a decis demontarea și remontarea scândurilor respective cu vreo 10 cm mai jos, astfel încât roata din față a bicicletei să se sprijine pe sol. Suna mai bine, arăta mai sigur. Deci eu mi-am văzut în continuare de măsurare și marcare cu carioca roșie, iar băieții s-au apucat de reorganizat rastelele. Era deja trecut de ora 3, deci timpul era destul de scurt.

După ce am terminat, deși mă prăpădeam de sete și de foame, m-am dus în cameră să-mi iau costumul de baie și neoprenul, ferm decisă să mă avânt în larg. În definitiv, de aceea și venisem mult mai devreme, să fac măcar o tură de bazin. Încercasem marea cu degetul la spusele lui Ovidiu, care avea ceva vechime acolo pe plajă, un alt participant la triatlon. Era rece. De fapt nu era rece. Era foarte rece! La cum o simțisem, mă îndoiam că neoprenul va conta foarte mult, dar trebuia să încerc.
Am venit io țupa-țupa neoprenată și dă-i de intră în mare cu tupeu, știi, așa ca în expresia aia ”da ce intri frate cu bocancii în viața mea?!” UuuuupsSSS! Tu glumești! Brrrrrrrrrrrrrrrr...... incredibil.

Eu în copilărie am făcut înot, eram la Dinamo în grupa de țânci a antrenorului Drăgușin. Eram singurul țânc din grupă căruia nu i se învinețeau buzele la antrenamente și am făcut antrenamente și la zero grade temperatura apei. Și nu am avut niciodată probleme. Dar acu .... am simțit cum urcă stomacul și se chirchește în capul pieptului, răsuflarea zice ”pas” și cerebelul zice ”la loc comanda! Da urgent!!” Nici măcar 3 metri nu am putut ieși în larg. Haoleu, ce supriză! Să abandonez la înnot??? M-am plimbat, m-am dus vreo 500 de metri stânga, spre bărcile pescarilor, am mai intrat acolo în apă, până la genunchi, iar m-am scărpinat, iar m-am uitat la soare, la cer, la apă, la nisip, la mine ...... nașpa bre!
Așa că am renunțat la ”tura de bazin sărat”, mi-am luat bikla și m-am dus să mă schimb, să mănânc ceva și să revin apoi pentru preluarea chitului de participare, era deja ora 6.
Faptul că nu s-au mai făcut înscrieri la fața locului i-a ajutat foarte tare pe organizatori. A fost relaxat față de anul trecut, s-a simțit diferența, cu toate că numărul de participanți a fost mult peste dublu. Mi-am luat chitul în liniște, seturile erau pregătite, se semna declarația și tabelul de primire a pachetului și gata. Foarte frumos.
Tricoul e pe verde închis anul acesta. Anul trecut a fost pe negru. Culori care nu au legătură cu litoralul și cu ceea ce inspiră marea, în general. Un albastru azuriu sau turcoaz ar fi frumos. Îmi plac că sunt din acelea tip polo, cu guler. Am comandat M, ar fi trebuit să iau S, niciodată nu nimeresc, pentru că măsurile nu mai corespund, din păcate.
Am mai vorbit cu diverși cunoscuți, la ora 21 ne-am adunat însă aproape toți pentru ședința tehnică. Se făcuse nouă și vreo 10, când Dudu a propus să mai așteptăm jumate de oră și după cei care se aflau încă pe drum. Eram cocoțată în turnul acela galben al salvamarilor și bătea un vânt rece, jumate de oră părea enorm. Majoritatea dintre ei nu au fost de acord, s-au agreat însă zece minute de așteptare în plus. Că or fi fost ele 15-20, cine a mai stat să numere?
Acum, sincer vorbind, având în vedere chaosul de dimineață, ședința tehnică din seara precedentă devine inutilă. Problema cea mai discutată a fost cea legată de proba de înnot. Fiind apa foarte rece, organizatorii căutau soluții. Ba să nu se mai facă triunghiul, ba să se înnoate paralel cu malul, tura lungă la dreapta, tura scurtă și ștafeta la stânga (asta era o idee bună, că eram prea mulți în apă). O chestie s-a concluzionat sigur: tură scurtă de 750 m va deveni și mai scurtă, de doar 400 m, iar tura lungă de 1500 m va deveni de 800 m. Prea rece apa, prea riscant. Se căutau soluții pentru a se aduce costume de neopren, dar e complicat. Totul este foarte complicat în România. Adică mai complicat decât în alte țări. S-a decis și faptul că se acceptă să nu se facă proba de înnot, fără descalificare. Se va încărca însă timpul: o oră la tura scurtă, respectiv două ore la tura lungă. Timpi exagerați, dacă mă întrebi pe mine. Dar o penalizare tot trebuia găsită, dacă ceilalți se încumetă totuși să înnoate, nu?
M-am retras la nani. Regretam că renunțasem la ideea cu cortul pe plajă, dar aveam așa un ghiont care îmi spunea ceva așa și pe dincolo. Și care a avut dreptate, pentru că la orele două ale dimineții am fost trezită de răpăitul sever al ploii. Și a plouat până pe la 8 jumate dimineața!! Eh, cum era să fiu în cort, zgribulită, să mă schimb înghesuit pe frigul ăla, să am și grija bicicletei și a lucrurilor? Ca să nu mai spun că am auzit ulterior că au fost ceva tâlhării la corturi și la mașini, în zona concursuui......
M-am trezit frumos la 7,30, mi-am făcut o ciocolată fierbinte cu fulgi de cereale, am reușit să mănânc jumătate de sardină cu pască și la 8:20 am pornit spre start. Burnița încă. Înnorat la greu, vânt, cam rece, dar mie-mi plăcea. Preferam umbra asta a-tot-cuprinzătoare decât un soare d-ăla dogoritor și cretin. Eh, dacă ar fi fost un pic mai cald, mă puteam declara mulțumită 100%.
Când am ajuns la start, majoritatea erau deja parcați. Totul ud, oamenii unii zgribuliți, unii cu capul înfundat în neopren, era un tip chiar cu niște mănuși enorme din neopren, alții doar în slip, cu pieptul și burdihanul mare scoase la înaintare, să facă în ciudă vântului rece de dimineață. Nebunie, dubii, temeri. Rastelele pentru biciclete erau căzute. (Ce surpriză :-)!) Cedaseră sub greutatea bicicletelor. Scuza auzita a fost: ”Din cauza ploii, s-a înmuiat lemnul și nu au mai ținut cuiele.” A fost nebunie mare cu rastelele. Eu cel puțin mă așteptam, dar cei care nu se așteptau la asta, au tunat și fulgerat cu înjurături acolo prin zona de tranziție. La cât de ridicată a fost taxa de participare (100 RON), ai pretenția ca totul să fie șnur ca și aspect organizatoric și de infrastructură, dacă putem vorbi aici de o infrastructură de concurs. Pretențiile mele au scăzut relevant, așa că acum merg la concursuri cu apa în spinare și cu batoane prin buzunare. La Comana nu am oprit la nici un punct de alimentare, la Râșnov am oprit doar la unul și acum am oprit doar la cel de la alergare, să iau apă. În rest, deși plătesc și eu taxa, nu mă mai interesează ce se oferă și ce nu, pentru că îmi fac nervi degeaba. Ca și concurent, nu de scuze am nevoie. Ci de fapte la fața locului, la momentul când am nevoie. Nu după aceea. Ai așteptări, ai parte de deziluzii. Nu ai așteptări, te bucuri de orice găsești la fața locului. Dacă ăsta este raționamentul care se aplică aici, atunci încercăm să ne adaptăm. Uite acum, de exemplu, au pus glucoză la punctul de alimentare pe alergare. Iubesc glucoza, este excelentă în concurs, nu înțeleg de ce ceilalți organizatori nu o oferă!
Chaos total la start. Ca și anul trecut. Doar că anul acesta a lipsit porta-voce, deci și mai haotic totul. Din cauza frigului, a vântului, totul a fost mai agitat. Faptul că în zona de start au fost prezenți și non-concurenți mi s-a părut total neinspirat, o totală lipsă de disciplină cu care armata mea de piticuți nu se împacă după 16 ani de România! Eram prea mulți amestecați, în fond eram peste 250 la start, dacă nu mă înșel. Dudu a vorbit fără porta-voce, erau modificări ale schimbărilor la proba de înnot. Deci ce se discutase în seara precedentă plecase cu pluta pe Marea Neagră. Apa era cu vreo două grade mai caldă însă, vai, ce minunăție!! Mă durea exact în pix, eram la start și habar nu aveam dacă voi putea înainta măcar 10 m. Varianta cu ”hai să nu fac proba de înnot” îmi displăcea total, eu vroiam să fac toate probele. Să văd cum stau, ce mai pot, să savurez satisfacția de final.  Asta mă bucură pe mine la ora actuală. Nu doar participarea, ci și încheierea în timp util a tuturor probelor.
Decizia a fost: start la buluc, toată lumea înoată spre dreapta până la baliză, apoi triunghi spre larg, retur la mal. Tura lungă iese din apă, după primii 400 de m înotați, trece prin poarta de start și reintră în apă și mai face o tură. Ooorriibiiil, dar nu aveam de ales. Partea neplăcută a fost că startul s-a întârziat, ca și anul trecut, cu vreo trei sferturi de oră. Mult. Eram deja plini de frig.Văzuți de sus, probabil că eram precum o colonie de pinguini, amețiți și gălăgioși prin cenușiul dimineții. Eu m-am plasat mai la mijlocul gloatei și nici măcar nu am auzit startul, pur și simplu am văzut cum îmi dispar oamenii din față, deci clar alergau spre țărm. Începuse concursul!
Cum să descriu eu proba de înnot? Udă. Friguroasă. A contat foarte mult faptul că am avut dopuri de silicon în urechi. Casca a contat și ea, deși din silicon foarte subțire. Dar a contat. Valuri foarte joase, dar tot mi-am inundat plămânii de trei ori cu trei guri enorme de apă sărată. Ghionturi și multă nesimțire derivată probabil din disperare. Pentru mine, proba de înnot a fost neplăcută din cauza unor masculi feroce care erau disperați probabil să mă depășească cu orice preț, așa că mi-am luat la ghionturi și dureri fără număr. Am făcut ambele ture, am ieșit un pic anchilozată și am ajuns la echipament. Faptul că nimeni nu părea să monitorizeze concurenții la proba de înot dă un sentiment frustrant, dar poate e doar o părere că s-ar pierde cronometrările reale din vedere. Dar în apă nu monitorizează nimeni, cel puțin la prima tură foarte mulți au tăiat prima întoarcere, neajungând măcar la balizele care trebuiau ocolite prin dreapta. Am pierdut mult timp la tranziție, cu siguranță 15 minute, timp pierdut care apare în proba de alergare și se simte din greu la clasament. Degetele mâinilor îmi erau înghețate și nu mă puteam lega la șireturi, nu-mi puteam trage fermoarul de la bluză. Am rugat pe cineva să tragă de el. Am pornit alergarea, cei 10 km pe sus, pe faleză, deasupra golfului spre 2 Mai. Noroios, dar acceptabil. Adidașii mei cei albi și noi, cumpărați special pentru alergare. Se ajungea la baza militară, era check-point și punct de alimentare chiar acolo lângă șosea, se revenea pe același drum până la o coborâre abruptă pe plajă și se alerga retur spre Vama Veche, se trecea din nou prin poarta de start și se mai făcea o tură de 5 km. 
11.393 de pași, 1h17 minute.
Cred că la ora 12 am pornit cu bicicleta. Aici să vezi distracție. Am mers mulți kilometri pe drum de pământ, lutos. Dar încă nu mă împotmoleam, se mai zvântase traseul. Dar era vântul din față. Pe drum drept, cu tot efortul, nu am putut să scot mai mult de 12 km/h, ceea ce era super-lent!! Dar nu am putut, pur și simplu. La primul check-point nici nu m-am oprit, erau mai mulți opriți, obosiți, scobeau bicicletele și dădeau jos baligi imense de lut dobrogean. Aici am depășit vreo 10 cred. Am avut doar patru coborâri de pe bicicletă, am oprit de vreo două ori să scot și eu baligile alea imense și grele, de două ori am luat bicicleta pe umăr, dar în linii mari am mers mai bine decât m-aș fi așteptat. Mă uitam, ca și un oarecare punct de reper, că am un timp mai bun la biklă decât echipa de ștafetă fete de pe locul I :-), ceea ce este o surpriză. La intrarea în canion s-a repetat povestea de anul trecut, nu am văzut nici un marcaj, am luat-o prin bălării, ca să trebuiască apoi să cobor super-abrupt până jos. Este enervant când ”te grăbești” și îți lipsește marcajul și omul ăla care să te îndrume. Ajung la primul check-point de la ieșirea din canion, erau 3 oameni acolo. Unul, îmbrăcat într-o salopetă albastră de muncitor, cu mâinile în buzunare (îl voi numi salopetist). Zic băieților: ”Iar ați vărzui-to cu marcajul. Discuția cu intrarea în canion a fost și anul trecut. De ce nu ați pus un om acolo? Nu este marcaj, un grup de vreo 8 inși am luat-o prin bălării.” La care salopetistul zice cu mult tupeu d-ăla de cavernă: ”Da' cine-i de vină că nu vă uitați și nu vedeți marcajele?!” Super atitudine, nu știu cine este, dar clar era din alt film!! Mă mir că nu avea niște semințe la el să le și scuipe în timp ce-și dădea cu părerea, că doar era omul în câmp, nu! În schimb, un băiat care părea să facă parte din echipa de organizare, cu tricou roșu, a spus mulțumesc pentru că i-am semnalat lipsa. Poate cei din spatele meu să fi beneficiat de vrei îmbunătățire.
Traseul puțin schimbat față de anul trecut, dar frumos în draci. Mi-a plăcut la nebunie și am depășit mulți de la tura scurtă. Am fost și eu depășită pe niște coborâri, că așa-i la mine. Eu depășesc pe urcări, dar sunt depășită pe coborâri.
Ultimii opt km au fost șosea și a fost o idee excelentă. Am mers cu 45 km/h la coborâri și am depășit vreo 6 oameni. Decizia de a nu ne mai băga prin lut a fost cu siguranță salutată de toți bicicliștii din concurs, bravo!
Rampa de coborâre la finish am parcus-o cu bikla pe umăr, era prea abruptă și nu mai vreau accidente. După patru ore jumate terminam triatlonul. Obosită un pic. Era în continuare înnorat. Aici a venit Rodica Bălașa la mine și mi-a ținut companie, ea își aștepta ștafeta și era îngrijorată că nu mai apare biciclista lor din echipă.
Se pare că nu au fost accidente și incidente pe parcursul concursului, ceea ce în sine este o mare realizare și pentru organizatori.
Festivitatea de premiere a întârziat și ea foarte mult - programată inițial la ora 19, a fost mutată la ora 20 și a început aproape la ora 21 -, undeva au fost probleme cu chipurile, bănuiesc. Dacă au existat concurenți care nu au făcut proba de înnot, dar au trecut mai devreme finish-ul, evident că aici trebuia o mare atenție la calcule și bănuiesc că de aici sunt probleme de afișare a rezultatelor finale. E greu să ții cont cine a făcut înnotul sau cât anume din probă a făcut, să nu-l descalifici, și să te apuci de calculat timpi și încadrare în clasament.
La tura lungă am fost doar două fete din 48 de bărbați, deci un premiu oricum îmi era acordat. Aștept cu nerăbdare să văd ce loc am ocupat la general. Faptul că au făcut și la fete tura lungă distincția pe categorii de vârstă mi se pare, în contextul acesta – de doar două concurente – puțin haios, chiar dacă diferența de vârstă e de aproape 20 de ani. Sunt convinsă că anul viitor vor mai fi și alte concurente la tura lungă.
Mi-aș fi dorit tare mult să câștig și io o bicicletă, dar acestea au fost acordate doar pentru locul I la categoria 20-29 de ani. Nu am io baftă de bicicletă moca, fir-ar să fie!!
Probabil revin cu completări, acesta este un rezumat scris pe fugă și viteză.
13.06., 2 p.m. - s-au afișat rezultatele. Apar pe locul 37 la tura lungă, din 48 participanți. Tranzitul ăla, fir-ar să fie, m-a coborât cu vreo zece locuri, dar face parte din concurs. 4h33 min.
Plus un record personal: să fii în Vama Veche două zile și două nopți și să nu cheltuiești nimic pe nimic. Ce înseamnă austeritatea asta, domne! Am cheltuit 80 de lei pe cazare, dar de papa am avut ”din traistă”. Trist, dar se poate trăi și-așa. Am primit la premiu și 300 de lei, deci mi-am scos transportul gratis, ceea ce este mai mult decât mulțumitor, aș putea să mai fac un concurs în plus sezonul ăsta :-) Cam asta înseamnă să-ți urmezi o pasiune. La unii se adună banii singuri, fără mare efort. Și nu știu ce să facă cu ei. Iar alții își iau de la gură pentru a mai putea bifa ceva ce înseamnă viață pentru ei. 

Sonntag, 12. Juni 2011

maratoane, maratoanee


A trecut un al treilea concurs pe vara asta și tot nu apuc sa ”dau raportul”. Sesiune de examene la facultate + sesiune de concursuri sportive este o combinație teoretic frumoasă, dar practic un gen de ”misiune imposibilă”. Săptămâna viitoare am examen marți la deontologie, miercuri la investigație jurnalistică, joi la presă scrisă și jurnalism online. Și tot  joi am trenul de 19:30 spre Oradea, primul meu concurs de anduranță mai mare: 1900 m înot, 90 km bike asfalt și 22,5 km run. Dacă termin probele astea în timpul util acordat conform regulamentului, ohooooo, va fi ceva tare pentru recordul meu personal la nivel de triatloane. Nu mă interesează locul, ci să fiu finisher!!

Deci joi voi ruga profesorul să-mi dea voie să ies mai devreme de ora 19 din sală și voi alerga spre gară, să prind trenul de noapte, ultimul tren spre Oradea. După data de 20 mă voi ocupa să scriu, din amintiri răcite, poveștile despre cele 3 concursuri care vor fi restante: duatlon Râșnov, triatlon Vama Veche și half ironman Oradea. Dar acum chiar trebuie să mă mobilizez și să-mi rectific tema de la investigație. Avantajul mare este că ieri, după concurs, mi-am putut spăla, curăța și usca în liniște tot echipamentul noroit prin Limanu, Hagieni și alte coclauri. Mă pișcă buricele degetelor să pornesc o comentare, dar chiar nu îmi permite timpul.

I'm WATCHing YOU!! :-)