Dieses Blog durchsuchen

Montag, 19. Juli 2010

Surmont MTB Challenge_Azuga

Surmont MTB Challenge se adreseaza ciclistilor pasionati de mountain bike cross country si ofera, in premiera, doua trasee de concurs cu un specific pur montan de ce ”în premieră”? Și Maratonul Banatului 2009 a avut două trasee cu specific montan, cursa de 30 și cea de 50. Cred că și una de 80, dar nu mai știu, că nu m-a interesat. Poate premieră în Bucegi ....
Ambele trasee au startul si sosirea la baza partiei Cazacu din Statiunea Azuga si au in comun parcurgerea unei parti a drumurilor forestiere de pe valea Azuga si a drumului spre Predeal.
Traseul principal Ritivoi - Garbova, lung de aproximativ 40 km, parcurge zone de drumuri forestiere, poteci montane si gol alpin.
Traseul scurt Statiunea Azuga - Limbasel se adreseaza ciclistilor pe mountain bike amatori si ofera o tura frumosa si lipsita de pericole deosebite, in peisajul si atmosfera salbatica a vailor Azuga si Limbasel. Traseul are o lungime de 25 km, o diferenta de nivel de 460 m si se desfasoara exclusiv pe drumuri forestiere, avand intoarcerea, in coborare, pe valea Limbaselui.
In timpul competitiei vor fi instalate 4 check point-uri, 2 puncte de alimentare primul insuficient alimentat, a.î. la 2 ore de la start nu mai avea decât apă în bidoane de 5 litri  si 2 puncte de prim ajutor nu am văzut niciunul. Asta nu înseamnă că nu au fost, dar eu nu am văzut nici un punct de prim ajutor, marcat ca atare, cât de cât....
Traseul va fi marcat cu panglica si sageti de orientare la intersectii si pe traseu

Traseul pricipal Ritivoi – Garbova

Are o lungime de aproximativ 40 km, o diferenta de nivel de 1290 m si parcurge, la inceput, drumul forestier aflat pe toata lungimea firului principal al vaii Azuga. Dupa aceasta portiune de drum forestier de 19 km in usoara urcare, numai buna pentru incalzire, urmeaza poteca, in urcare (sau push-bike) spre lacul Rosu si parcurgerea muchiei Ritivoi (marcaj turistic triunghi rosu), urmata de intoarcerea in valea Azuga, la punctul comun de alimentare 1 & 2  si urcarea pe drumul forestier spre Predeal, pana la intersectia cu drumul spre cabana Susai. De aici, traseul urmeaza poteca pana pe varful Clabucet (marcaj turistic cruce albastra), urmata de drumul pana la cabana Garbova (al doilea punct de alimentare) nu am văzut nici un punct de alimentare la Cabana Gârbova și eram vreo 6 oameni care ”trăgeau” cu greu la push bike și comentau cu spume. Traseul urca apoi pe marcaj turistic triunghi albastru spre varful Clabucetul Taurului, unde vireaza la stanga, ? mi-amintesc că a fost dreapta ? pe Drumul Tunului, in coborare sustinuta prin pădure – ar fi trebuit precizat -, pana in zona sosirii din Statiunea Azuga.
In timpul concursului, la kilometrul 30 se va organiza o proba speciala contra-timp, "King of the Mountain" pe urcarea din ultima parte a partiei Cocosu si pana pe varful Clabucet - înclinație în fața celor care au făcut această probă!! -. Inceputul si sfarsitul zonei de cronometrare vor fi marcate pe jos cu banda in ziua concursului, in functie de conditiile meteo. Vor fi cronometrati doar concurentii care parcurg aceasta portiune de traseu integral pe bicicleta.

 Am participat la feminin open 40 km - 5h12 min, locul 9/14, 4 abadonuri - mi s-a părut cea mai grea cursă la care am participat vreodată, includ aici și triatlonul de la Sf. Ana și Carpathian Adventure 2009 și Mediaș și Mc. Ciuc și Banat. Ploaia torențială a transformat pădurea pe lungul segment de coborâre într-o mlaștină fără sfârșit,  străpunsă de rădăcini la fiecare cm, în două locuri ne-am ajutat reciproc unii pe alții, a trebuit fie să dăm drumul la biclete pe râpă în jos, fie să fie cineva jos care să ne ia bicicletele, la alt moment traseul a fost  întrerupt de un pârâu format din cauza ploii și un concurent probabil fără experiență prin natură ne-a întors din drum și am pierdut acolo vreo 10 minute, că era râpă și nu puteai întoarce că alunecai cu tot cu biklă etc etc etc .... 
Tot ce am câștigat la urcare, ca și distanță parcursă și distanțare față de ceilalți, când am depășit vreo 10 oameni minim, am pierdut la coborâre, când am fost depășită de vreo 20. Așa că tot traseul a fost ca un fel de joc la un moment dat.

În rest ...... vine un moment în viață când preferi să nu comentezi despre calitatea evenimentului organizat. Te rezumi la natură și la condițiile meteo. Comentariul detaliat rămâne doar pentru cei apropiați, interesați de poveste și atât. 
Din păcate, în afară de numărul de pe bicicletă, organizatorii nu au oferit nici un obiect simbolic ca remember ..... :-(  probabil ne-am obișnuit prost în ultimii ani, de la celelalte concursuri. Acum e momentul să ne amintim că da, domne, în românia e chiar criză ..... Plus că e bine în viață să nu te atașezi de obiecte :-) Deci am scăpat de o grijă, că nu mai am loc de ele prin casă.
A fost un concurs unde chiar mi-aș fi dorit să văd indicator la fiecare 5 sau 10 km, cu ”mai aveți X km de parcurs, pedalare ușoară :-)” 

Conform rezultatelor afișate, am făcut un calcul și au reieșit următoarele pentru tura de 40 km mixt, toate categoriile:

224 participanți la start
  32 abandonuri
ocup locul 176. 
Nu am găsit o participantă mai mare ca vârstă decât mine la tura lungă, în schimb foarte mulți tipi la 40+ ani (29, din care 4 abandonuri).
startul, mai din spate filmat de un participant 

aici primul push bike, daca nu mă înșel. Canicular!

coborâre prin pădure 

creastă, rădăcinoase, caniculă, iarbă, plat, pădure etc 

coborâre, frânturi noroaie, încă nu plouase 

am tras din greu aici, prin pădure am descălecat 

aici la final mă bucurasem că părea să fie din nou forestier ..... prea scurt însă 

coborâre macadam, a fost fein aici, deși nu cred că am depășit 40/h 

valuri de noroi, înainte de a intra într-o zonă de pădure transformată în mlaștină. păzea, că bovinelor le ardea de împerekere pe cărare! 



anka, luni, 20 iulie 2010, 9 p.m.

Montag, 12. Juli 2010

spre locuințele lacustre ale Comanei

Duminică, 11 iulie 2010,
București – Comana – prin padure - lacustrele - back to București,
120 km, 10:40 – 21:00 (pauză per total 2,30 h)

Vineri seară nu prea aveam rost.  Mă mâncau tălpile de-o acțiune. Știam de triatlonul din Tg. Mureș și cu mare regret a trebuit să renunț la el, fiind mult prea departe și neputând să ajung în timp util, plus că  era o mare cheltuială și nici nu mai știam pe nimeni care să se îndrepte într-acolo. Așa că sâmbătă m-a pocnit ideea să văd și eu ce este cu această Pădure Comana, despre care citisem pe două bloguri (hoinarii și xplorio). Fotografiile locuințelor lacustre mă atrăgeau fantastic. Unii spuneau că ar fi doar 33 de km din București, alții pomeneau de 55 de km. Ei bine, de la Metro Militari până la intrarea în satul Comana, via Șoseaua Viilor – Giurgiului sunt exact 47 de km de pedalat.

Duminică abia m-am trezit pe la nouă jumate. Groooaaaaznic! Consideram ziua deja ratată. Dar am zis că 30 de km e un fleac și că merită încă să mă mișc. M-am uitat pe o hartă să văd pe unde naiba se iese spre Giurgiu din București, am mâncat două felii de pâine de casă cu unt și miere, am pus un litru jumate de apă la camel bag și la 10:40 dădeam prima pedală. Aveam la mine doar apă, un tricou cu mânecă lungă în caz de vreo furtună și ceva de ploaie. Nici un act de identitate, nici un ban. Ah, și aparatul mare de fotografiat. Plecasem de năucă, cum nu prea îmi este stilul.
Până am nimerit ieșirea din București am făcut o oră (13 km) și așa am cunoscut mai de-aproape un pic o zonă a Bucureștiului pe unde nu fusesem practic niciodată. Urâtă zonă, piața aceea a ”Progresului” m-a umplut de spaima mizeriei și țigăniei, Șoseaua Viilor nu se mai termina, apoi Șoseaua Giurgiului părea și mai infinită. Ieșirea din București arată absolut jalnic, pe dreapta un ”castelaș cu turnulețe” din tablă este probabil un simbol al zonei, nu știu.  Sau al bunăstării (?) Un turnuleț era căzut într-o rână, deci puterea simbolului un pic ”invalidă”.  Știam că trebuie să pedalez mecanic pe asfalt până la un indicator spre Adunații Copăceni (27 km de-acasă). De pe drumul principal se face un giratoriu generos, Giurgiu continuă drept înainte și la stânga intri spre Comana. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, dar aveam impresia că gata, am ajuns! Ei bine, mai aveam de pedalat vreo 15-16 km, tot pe asfalt, coborâre, plat și urcare, trecând prin Varlaam, Mogoșești – unde șoseaua principala se numește în mod socialist încă ”Șoseaua Victoriei” și este destul de lungă -, Grădiștea. Sate mici, uscate, nu am nici cea mai mică imaginație despre modul în care își câștigă existența oamenii de aici ……  urmezi șoseaua drept înainte până la un moment dat, când pe dreapta apare un indicator din lemn cu ”Parcul Natural Comana”, în română și engleză, cu marcaj pătrat roșu în chenar alb. Te afli la o semi-intersecție, și vezi și indicatorul spre dreapta către Mânăstirea Comana – 5 km -, deci e clar că iei la dreapta, nu continui înainte.  Se iese din sat și asfaltul – să nu uit să precizez că drumul nu este chiar o mare nenorocire, e destul de decent, cu denivelări și gropi, dar de 50 de ori mai bun decât drumul spre Lacul Sf. Ana, de exemplu!! – te poartă prin culoarul de plopi, destul de săltăreț și deteriorat, spre o altă intersecție unde se desparte în două: dreapta sau stânga? În față ai o troiță mică, bătută de soare. În stânga, pe câmp, la aproximativ 50 m distanță începe o cultură de floarea soarelui și combinația de verde și galben intens te fură de-a dreptul. În dreapta, tonurile sunt de altă natură. În spatele troiței un panou foarte mare, total decolorat, pe care se mai ghicesc contururile unor bujori imenși, pe care scria în vremuri uitate un ”Bine ați venit” și un ”Welcome”, sus ”Parcul Natural Comana”, dar nici o direcție. Paradis turistic, ce mai! Păcat ..... ce bani frumoși se puteau scoate din turismul românesc, dacă acolo sus, prin ministere, s-ar fi așezat niște oameni gospodari ..... (pauză de oftat, că io nu fumez și nu beau cafele!). Să revenim: Pe un copac în spatele panoului, pe stânga, este un indicator foarte clar cu ”sărbătoarea bujorului”, iar pe un alt indicator spre dreapta scrie ”Mânăstirea Delta Neajlovului”. 
Acum ….. eu am luat-o spre stânga și a fost direcția bună (și spre dreapta ar fi fost bună, dar probabil mult mai prelungită, o încerc cu proxima ocazie). Pe dreapta drumului întinderi de ștefie, de un maro-roșcat-închis foarte intens pe un fond de verde intens și verde ars transformat în culoarea fânului, era o imagine deosebită. Până la intrarea în Comana e vreun km și până acolo m-a mai oprit imaginea apelor Neajlovului și a celor trei gâște ce se piguleau în apă, tulburându-și imaginea oglindă. Peisaje de șes, după care nu m-am ”niciodată în vânt”, părându-mi-se negrăitoare și insipide, dar remarcabile prin singurătate, întindere și amestec de culori. Încep să cred că ador liniștea absolută a zgomotelor naturii …. și atât. Mă văd savurând viața într-o casă aproape de coasta oceanului, undeva aproape de înălțimi ….
În spatele meu se întindea ca un șarpe fără cap asfaltul cotropit de caniculă, eu stăteam pe un pod vechi și neîngrijit, pe dreapta și stânga apele cu vegetația Neajlovului și drept înainte se ghicea intrarea în sat. Era comuna Comana și era deja unu jumate. Până în centru am mai pedalat 4 minute și am trecut pe lângă Mânăstirea Comana. Se ajunge la o intersecție, pe stânga este o clădire renovată, vopsită în portocaliu încins, cu un părculeț frumos amenajat în față, drept înainte este un panou informativ, cu o hartă detaliată a Parcului Natural. Am văzut 3 autocare pline, care au luat drumul spre dreapta și dintr-un raționament personal le-am urmat. Nu am văzut nici un indicator care să arate direcția exactă pe unde ar trebui să o iei, dar conform hărții, acela era drumul. Și Mânăstirea Delta Neajlovului făcea parte din rezervație, o direcție demnă de urmat data viitoare, căci cu siguranță mai bat drumul până acolo în vara asta. Sau la toamnă.

La distanță foarte mică, sub un kilometru, am văzut autocarele cotind cu dificultate spre dreapta. Se chinuiau să intre în curtea reședinței ascunsă în spatele unui zid înalt din cărămidă vopsită, ”Casa Comana”, unde accesul este permis doar pe baza unei rezervări anterioare. Nu mă interesa să văd ce se întâmplă așa că am intrat între primul și al doilea autocar, trecând mai departe pe drumul forestier acoperit cu pietriș alburiu. În momentul acela un individ, probabil cineva din partea localului respectiv, a aruncat cu un fel de strigătură și uitătură, cum că ”nu vezi că dă autocarul peste tine, unde te bagi??”, deși bălmăjeala lui nu avea nici o legătură cu starea lucrurilor, având în vedere încetineala cu care autocarele puteau face unghiul de 90 de grade. Eu nu aveam nici o treabă cu ele și nici ele cu mine.  Doar dacă individul a văzut în mine ”mâța neagră care taie calea” !!  Era probabil unica lui ocazie de a se simți cocoș în ogradă, nu contează cu cine. Dacă e turist, hai cu bâta pe turist! Beeeyyy, derbedeilor!!! Trăiască ospitaliatea locală! (Pauză de oftat, că io nu fumez și nu beau cafele!) Primul gând a fost că omul mă va opri să îmi ceară vreo taxă, dar n-a fost cazul. 
N-am zis nimic, am aruncat și eu cu uitătura după el și mi-am văzut de drum fără să opresc măcar.  Ca și cum nu înțelegeam limba română, de multe ori e cea mai bună strategie. Să fi turist în propria ta țară, asta da viață! 
Am urmat curba spre stânga intrând în crâng, pe partea stânga era o poartă de fier, verde, ”Pepiniera centrală Comana” și am oprit să mă minunez de zgomotul asurzitor a probabil milioane de insecte ce roiau prin pădure. Părea incredibil. Greieri și mai știu eu ce alte cuvântătoare minuscule creau valuri permanente de diferite intensități audio, era o orchestră dirijată probabil de niște curenți imperceptibili de aer, altfel nu îmi puteam explica cadența ritmată a intensităților unduitoare: mai puternic, mai șovăitor, apoi din nou foarte puternic, apoi scădea iar la scală joasă și tot așa. Am zăbovit vreo șapte minute să stau să îmi alint urechile.
video
Drumul pe forestier e scurt, după care se intră într-o pădure deasă, cu copaci mari și multe drumuri anexe. Pedalam acum pe pământ, ici și colo noroi și bălți, dar de regulă uscat, îmbibat doar de umezeala datorată nepătrunderii soarelui și a unui soi de îmbâcseală a aerului supraîncălzit. A apărut o săgeată roșie vopsită pe un copac din dreapta, dar nu se știe unde ducea și fiind pustiu, nu prea devreme pentru lălăit aiurea, știind că pădurea te înghite foarte ușor și ademenitor, am preferat să urmez ceea ce părea a fi drum principal.  Am dat din nou peste un indicator de lemn, în română și engleză, pe care scria ”Parcul Natural Comana – rezervația de ghimpe”, marcaj pătrat roșu în chenar alb. Dar nu am văzut nicăieri chenarul și acest tip de indicatoare nu te informează și asupra direcției de urmat, nu au nici o săgeată, nici un indiciu mai grăitor. Drumul principal, deschis, cu urme de 4x4 pe el, care se profilează ca niște cicatrici adânci, continua înainte, dar în stânga se deschidea alt drum, ceva mai îngust. Am zăbovit vreo 5 minute aici, făcând poze. Era foarte cald, pielea părea să transpire chiar și stând pe loc, sudoarea ieșea prin toți porii și o sumedenie de țânțari erau atrași de aceasă sevă corporală, așa că la un moment dat am simțit nevoia alarmantă să mă pun în mișcare, dorind să dispar din raza simțurilor lor. Căldura era apăsătoare, deși razele soarelui abia le ghiceai deasupra orizonturilor înalte ale pădurii. Am rămas consecventă și am pornit înainte, se anunța drum lung prin pădure, ondulat în sus și-n jos. Se scurseseră 20 de minute de când intrasem în comuna Comana și peste alte 4 minute de pedalat pe un drum ce părea fără capăt am ajuns la o intersecție generoasă, de unde descindeau vreo 4 direcții. Intersecția de drumuri era dominată de un copac cu crengi proeminente, înalte, ce creau o boltă bine conturată deasupra.
Nici un indicator și 5 direcții de urmat. Am continuat pe drumul drept și după alte 4 minute am dat de o mașină parcată pe stânga. Desigur că am urât mașina din tot sufletul - în primul rând pentru prezența ei în inima pădurii și pentru nepăsarea ostentativă a omului modernizat care refuză cu tupeu și insistență să își mai folosească aparatul locomotor - și nu înțelegeam cum cineva își ia pur și simplu dreptul de a bloca un drum accidentat, parcând aiurea pe el, fără să îi pese că altui șofer ce va dori să iasă îi va fi dificil să îl ocolească ..... putea lăsa mașina pe drumul de mai jos, dar asta ar fi însemnat să facă 10 pași în plus de la mașină la șezlong ..... și cum să facă dobitocul erei civilizate la volan așa ceva, în mijlocul pădurii? Dacă îi cădea vreo unghie?? Nu frate, pur și simplu nu ne naștem cu ”instrucțiuni de funcționare” în viața asta, fiecare își asumă drepturi supreme, e revoltător.
Sus într-o poieniță mică pe stânga descinseseră ocupanții mașinii, am văzut un individ în vârstă  și cu debit verbal foarte sănătos pe un scaun pliant, care vorbea cu cineva. Pe dreapta drumului se afla un panou mare, cu text în română și engleză: ”Pe acest loc se va ridica memorialul Vlad Țepeș, în apropierea zonei în care a fost ucis după lupta cu Basarab Laiotă (decembrie 1476) și a mormântului său din prima mănăstire de la Comana, ctitoria sa.”
Vedeam deja - oricât de incredibil mi se părea mie personal! - o a treia mașină venind din față, imediat în stânga se cobora într-un mic spațiu ca un crâng, acolo erau mai multe persoane, iar în față se vedea un gard de metal, verde. Toată lumea se oprise aici, cineva m-a întrebat despre un loc de pescuit, habar nu am avut să îi dau indicații, așa că am suit pe bicicletă și am pornit mai departe, dorind să mă îndepărtez de ochiul populat. Jos în dreapta se vedea vegetație luxuriantă, stuf foarte înalt, nu știam ce se ascunde mai departe, probabil vreun râu unde mergeau pescarii.
Drumul meu urca și făcea o curbă strânsă în rampă spre stânga, noroindu-se semnificativ și aici dând de urme adânci ale vreunui jeep insistent. Totuși urcarea pe pedale a fost facilă și am dat bice, deși n-aveam habar încotro. Am urcat vreo 8 minute, când am dat din nou de o intersecție bogată în ramificații și un alt indicator de lemn, cu același marcaj pe care eu nu l-am văzut nici măcar o dată aplicat și cu săgeți orientate în sus: ”Spre rezervația de ghimpe. Spre cabana ”Fântâna cu Nuc””. Am luat-o spre stânga, unde părea să fie drumul, urmărind un alt marcaj, cruce roșie pe pătrat alb, marcaj ce apărea consecvent pe copaci. Era pustiu, liniște, drumul foarte frumos de pedalat, a urmat o coborâre, doi bicicliști veneau din sens opus și au trecut fără nici un salut, a urmat o urcare, desigur, apoi din nou drum drept apoi venea o nouă coborâre proeminentă care te scotea apoi la același nivel printr-o urcare corespunzătoare. Pedalam din nou de 10 minute și când am ajuns în vale, schimbând foile ca să mă pregătesc de urcarea pieptișă văd în față, pe muchia dealului, mai mulți bicicliști cu încărcătură pe biciclete și echipați în toată regula. Oarecum intrau undeva spre dreapta, din ce îmi dădeam seama. Înainte să ajung în moțul dealului, unde rămăseseră să aștepte, probabil foarte curioși să vadă ce nebun merge singur pe coclaurile acelea, aud un ”E Anca ….. măăăăi…. nici aici nu scăpăm de tine!”. Eram ”om bun”, Daniel, Anca și încă 4 pe care nu îi mai văzusem. Unii erau de vineri pe drum, alții se alăturaseră sâmbătă, Daniel și Anca veniseră duminică, doar că plecaseră ”ca oamenii” din București, înainte de 7 dimineața, nu ca burghezii, la aproape 11!! M-am bucurat să mă întâlnesc cu ei și am rămas împreună pentru restul zilei, până în București. Vroiau să meargă undeva să mănânce, că erau morți de foame, Marian m-a invitat să merg cu ei, dacă doream, așa că am continuat drumul și, puțin dezamăgită că nu dădusem de locuințele lacustre, am renunțat la ideea în sine, care fusese oarecum motivația de a pedala în ziua respectivă. Desigur că prima motivație rămâne pedalatul în sine și ideea de drum lung, asta e clar.
După 15 minute eram deja ieșiți din pădure, intrasem din nou în comună și imediat după cimitir Anca a găsit un spațiu, în dreptul gardului unei gospodării, unde ne puteam desfășura pentru un prânz îndelungat, un loc foarte potrivit pentru a gusta alimente cu praful fin stârnit de mașinile care treceau în viteză pe-acolo. Noroc că nu erau multe, în decurs de o oră jumate să fi trecut 3-4 mașini, lăsând o trenă stufoasă de colb din cel mai fin. M-am dus împreună cu doi dintre băieți să cumpărăm bere, căci distanțele sunt atât de infime, încât în 10 minute eram deja înapoi. Berea rece rămâne premiul cel mai savurat într-o zi de efort fizic, I just love it!!
Mâncarea oamenilor era topită și resolidificată și iar topită, m-am rezumat la bere și covrigei. Marian știa drumul și a spus că ne duce să ne arate unde sunt acele locuințe lacustre și spre marea mea uimire erau exact în locul unde eu renunțasem să îmi bag nasul din cauza prezenței mașinilor, acolo unde stuful înalt nu dădea mare lucru de bănuit pentru necunoscătorii ca mine.  Anca a rămas să se odihnească pe niște trunchiuri tăiate și aranjate la marginea șoselei și noi ne-am îndreptat într-acolo, am lăsat bicicletele lângă un copac și am intrat cu grijă pe podețele putrezite ce-și făceau drum prin mătasea-broaștei și stufăriș. Trebuie mers cu mare atenție, nu cred că acest loc oarecum mistic va mai rezista încă un an, totul este putrezit (nemții ar face aici o tabără de restaurare, ar ieși ceva fantastic! Doar restaurare și conservare, nici o altă podoabă!) și chiar nu îți dorești să cazi în vegetația acea bacteriană. Eu văzusem în fotografii vreo 3 locuințe lacustre, dar ....
acum mai exista ruina unui singur astfel de adăpost, sub care e mai bine să nu te aventurezi, dacă dorești să rămâi neîmbibat de mătasea-broaștei și probabil cine știe ce șerpi și lipitori flămânde. Un peisaj ce poate fi descris și ca fiind dezolant, dar mie mi s-a părut fascinant și dacă aș fi avut nebunia peisajelor acvatice probabil aș fi intrat și în apă, căci la finalul scheletului pontonului se deschidea o mică deltă absolut fermecătoare!! Un loc remarcabil, cu siguranță bacovian, arhaic, primitiv, sălbatec, cu siguranță deprimant pe timp de ploaie, aș arunca o privire inside și într-o iarnă geroasă la o adică. Dacă ajungi aici singur, tentația de a cădea în melancolie și frustrare indusă de tumultul vieții actuale poate interveni periculos. Fiind într-un grup vioi, vorbăreț, plus pe poante, vizita a căpătat conotații pur turistice și a fost ca un tur rapid, dar imaginile văzute mă vor readuce sigur aici, locul merită ceva mai multă cheltuială de timp și gânduri. Mi-a plăcut, era prima mea întâlnire cu un astfel de loc, din câte îmi amintesc, eu fiind maniacă cu înălțimile, crestele, vârfurile și zonele înalte aride (cum sunt deșerturile îngropate în moos și cenușă vulcanică).
fotografie făcută din spatele Mânăstirii Comana, locul e senzațional, se poate citi, mânca ceva în liniște, pur și simplu uiți de toate doar uitându-te la culorile din jur ....
Cu o oprire de vreo jumătate de oră la Mânăstirea Comana, la șase jumate am pornit toți opt în șir indian spre București. După vreo 16 km s-a întâmplat o pană, unul din băieți luând din plin cu roata un șurub ascuțit, nou-nouț! Ajutat de ceilalți, accidentul s-a remediat rapid, Anca având la ea o cameră de rezervă. Obiectul intrus a lăsat o urmă dureroasă chiar și în cauciuc, dar drumul a decurs apoi cu bine. Ne-am mai oprit la o pauză de pepene roșu și am halit toți câte o felie din doi pepeni decent de calzi. La opt jumate seara intram în București și ne adunam pentru ultima oară să ne stabilim rutele, cine cu cine încotro, fiecare spre casa lui. Ultimii 5-6 km i-am parcurs cu 27-30 km/h, eu și Daniel, el a cotit pe Moinești și la ora 9 seara mă băgam într-o baie spumoasă, cu cola&bere blondă.

A   fost   o   zi    e c s c e l e n t ă ! !

Dienstag, 6. Juli 2010

Exterra Triathlon-RELATARE EVENT

St. Ana Lake Exterra Triathlon
impresii de participant finalist


Sâmbătă, 3 iulie 2010, s-a desfășurat în zona Lacului Sf. Ana din apropierea stațiunii Băile Tușnad primul triatlon montan din România (http://www.xsalt.ro), la care au participat atât sportivi de performanță, cât și amatori, iubitori de mișcare și natură. Probele au constat în 700 m înot, 23 km mountain bike și 6,2 km alergare.
Categoriile de participanți au fost:
- feminin - 10 concurente la individual, cu vârste cuprinse între 29 și 42 (interesant! mai tinerele doamne nu se prea prezintă la categoria asta .... oare de ce?)
- masculin - 63 de concurenți la individual, cu vârste cuprinse între 15 și 49 de ani (cred că și peste, dar nu am informația exactă încă).
- ștafetă - 25 de echipe formate din câte 3 membri
- familial - aici nu îmi este clară categoria și nu găsesc informații.

La înscriere a existat și o departajare pentru participanții de tip corporate, fapt ilustrat printr-o taxă de participare mai mică, dar lipsind cu desăvârșire și la partea de premiere, contrar celor asumate pe site-ul competiției. (”Cursa este divizata pe categorii de sex, varsta si organizatorul isi ia libertatea, pe langa clasamentele obisnuite unui astfel de concurs, sa faca un clasament separat pentru angajati corporate.”).
Taxele de participare au fost, pe categorii, următoarele:
- 20 euro/persoana la individual
- 15 euro/persoana la stafeta si corporate, precum si pentru membrii cluburilor sportive
- 10 euro/familie.

Organizatorul principal a fost Extreme Sport Club din Băile Tușnad, sprijinit de Asociația Aktivity din Băile Tușnad și de o serie de sponsori, precum: Paprika Latino (http://www.paprikalatino.com), Consiliul Județean Harghita (http://www.hargitamegye.ro), 2Actives (http://www.2actives.ro), Hotel Fortuna (http://www.hotelfortuna.ro), Gatorade (www.gatorade.ro), Apemin Tușnad (http://www.apemintusnad.com/ro), OTP Bank (http://www.otpbank.ro/ro).

Având în vedere că majoritatea participanților sunt amatori, obiectivul principal declarat al evenimentului a fost promovarea sportului de masă în aer liber, într-un mod organizat.

Concursul a debutat cu o întârziere de aproximativ 45 de minute cu proba de înot. Din cauza pericolului de accidentare la picioare, s-a renunțat la startul de tip australian, care înseamnă pornirea pe uscat și alergarea către apă, toți concurenții aliniindu-se în apă și așteptând fluierul arbitrului. Cei 700 m de parcurs implicau traversarea pe lățime a lacului Sf. Ana, aflat la o altitudine de 950 de m și cu o temperatură de aproximativ 20-23 de grade. Primul care a ieșit din apă a parcurs distanța în 7 minute și 31 de secunde, iar ultimul a avut nevoie de 23 de minute și 41 de secunde.
După ieșirea din lac, fiecare concurent, având un cip de cronometrare, trebuia să treacă peste pragul albastru montat pentru înregistrarea timpilor de concurs și să intre în zona de tranziție, unde se afla restul echipamentului pentru următoarele probe.

A doua probă a fost cea de mountain bike și în cronometrarea timpului de parcurgere a acesteia era inclus și timpul de tranziție în care concurentul se schimba de costumul de înot și se echipa pentru biking. Din cauza ploilor abundente și a furtunilor din zilele precedente, segmentul de mountain bike, cu o diferență de nivel de cca. 400 de m, se anunța cu precădere noroios și în mare parte tehnic, parcurgând în mare măsură porțiuni de pădure, foarte lungi rampe de urcare și pante abrupte de coborâre. Un bun sfat dat la ședința tehnică dinaintea startului a fost acela de a lăsa active suspensiile chiar și la urcări și, cu dezavantajul de a pierde probabil minute, am ascultat acest sfat din motive de siguranță. Din cei 23 de km ai probei, aproximativ 5 km s-au derulat pe asfalt. Porțiunile de noroi s-au deosebit de alte circuite competiționale (cum ar fi cele din Miercurea Ciuc, Mediaș, Gărâna, București) printr-o calitate diferită a noroiului, precum și prin cantitatea acestuia, existând la un moment dat un segment de 4-5 ”valuri” verticale de noroi care îți treceau de nivelul gleznei. Avantajul calității noroiului a fost acela că nu se lipea nici de tălpi, nici de cauciucuri, astfel încât pe o distanță de probabil 12-15 km de noroaie nu mi s-a blocat roata nici măcar o dată (cine a participat la Prima Evadare din 10 mai din București sau la Maratonul Medieval Mediaș din 19 iunie știe exact la ce mă refer, acolo având parte de un fel de lut lipicios și greu de îndepărtat, care se acumula în tăvălugi imenși pe bocanci și pe roți și furci). Pe traseu nu am întâlnit vietăți, dar am auzit la un moment dat un mormăit de urs, zona fiind declarată ca ”periculoasă” tocmai din acest considerent. Și trebuie să recunosc că m-a însoțit uneori o neliniște destul de puternică ☺.
Traseul a fost foarte bine marcat (cu siguranță cel mai important aspect al unei competiții de viteză) și trebuia să urmărești benzi albe și alb/albastre. Pe traseu au existat 2 puncte de alimentare: la km 15 și 20.
Cel mai bun timp la mountain bike a fost de o oră și 18 minute (individual masculin), iar cel mai îndelungat timp a însemnat, pe cele 3 categorii premiate: 3 ore 24 minute (individual masculin), 3 ore 35 minute (individual feminin) și 3 ore 51 de minute la ștafetă.

Ultima probă a constat în alergarea celor 6,2 km – cu o diferență de nivel de 175 m -, iar timpul de cronometrare al acesteia includea și timpul de tranziție petrecut pentru schimbarea echipamentului de mountain bike. Și acest traseu a fost deosebit de bine marcat, de data aceasta cu bandă alb/roșie. Primii aproximativ 2 km au fost urcare aproape brutală prin pădure până la Cabana Lacul Sf. Ana, de unde se intra pe terenul accidentat care parcurgea campingul plin de corturi și petrecăreți de week-end, reintrând apoi în pădure, cu urcușuri și coborâșuri prin frunziș, ajungându-se apoi la nivelul lacului și urmând malul acestuia de jur împrejur până la finișul final. Aici ți se lua imediat cipul de cronometrare și erai așteptat cu o medalie de participant, pe care unul dintre voluntarii din partea organizatorilor ți-o atârna frumos de gât (din păcate, lipsea fotograful, așa cum au lipsit fotografi din puncte-cheie ale traseelor).

Locul 1 la individual feminin a parcurs probele in 2 ore și 41 de minute, datorându-și victoria în mod vizibil probei de bicicletă (o oră și 45 de minute), pe un clasament general individual ocupând locul 21. La individual masculin timpul total a fost de o oră și 59 de minute, iar la ștafetă de 2 ore și 3 minute. Conform rezultatelor afișate pe site-ul concursului, au existat două abandonuri, câte unul la fiecare categorie de individual.

M-am clasat pe locul 6 la individual feminin (din 10 concurente) și pe locul 62 pe un clasament general la individual mixt (clasament nepublicat însă de organizatori). Cel mai mult am pierdut, în mod surprinzător, la proba de bicicletă, fiind de altfel singurul sport pe care îl mai practic cât de cât constant. La înot am ieșit după 17 minute, iar alergarea s-a situat undeva la 54 de minute (inclusiv timpul de tranziție de min. 7 minute, după calculele mele), surprinzător de bine, având în vedere terenul și faptul că nu îmi place să alerg.

Am avut parte de o vreme excelentă, ceea ce a contat imens, chiar dacă vineri natura se dezlănțuise pe la ora 16-17.


A fost al doilea triatlon din viața mea, primul triatlon montan de altfel, primul fiind cu o săptămână înainte, pe litoral. Diferența dintre cele două evenimente este foarte mare și orice comparație este inutilă.
Și a fost al treilea concurs din ultimele 3 săptămâni.

Anka – 06.07.2010

Sonntag, 4. Juli 2010

Exterra Triathlon St.Ana Lake-MY STORY


aici se poate citi varianta ”la rece”, neutra

Triatlonul Exterra de la Lacul Sfânta Ana, Băile Tușnad
700 m înot,
23 km mountain bike,
 6,2 km alergare
03 iulie 2010

Nu mai apuc să scriu despre evenimente, ultimele 3 week-enduri am fost tot pe drumuri, participand la ele. Să încerc să comentez impresii în stilul necaracteristic, să vedem ce iese:

Nu am găsit pe nimeni să vină la Lacul Sf. Ana, dar nu am renunțat. Joi seara am fost la Decathlon și mi-am luat niște chestii foarte utile la un triatlon: costum de neopren, ciupici de neopren, huse pentru pantofii de ciclism (chiar dacă, după cum se anunța traseul, urma să iau bocancii la proba de bike și bine am făcut!!), costum de baie întreg, ceas cu cronometru și rezistent la apă (ce chestie, am ajuns să vreau să știu cât timp consum într-un concurs … !). O groază de bani am lăsat iar la Decathlon, făceam două plinuri jumate la mașină cu banii ăia!

Am plecat vineri la ora 10 și am ales ruta lungă, fiindu-mi mare lehamite să străbat Iuliu Maniu și Crângași-ul pentru a o lua spre DN1 și Valea Prahovei. Deci mă aștepta un drum de aproape 300 km, dar aveam timp și rezervorul era plin.

Pe la ora 4 p.m. am ajuns în Bixad și a început potopul. Drumul către Lacul Sf. Ana era aparent asfaltat și în urcare, exact ce nu îmi place mie. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, dar m-am aventurat pe drum și la prima intersecție în rampă am oprit, căci nu îmi dădeam seama care e șuvoiul corect pentru lac, curgeau adevărate râuri de un maroniu intens spre vale și cu puțină imaginație te și vedeai luat de ape cu tot cu mașină și bikla de deasupra. Turna cu bulbuci, dar am coborât din mașină să merg către doi localnici care se blocaseră într-o poartă, să văd dacă domniile lor mai înțeleg și străina limbă românească a României și să încerc să capăt prețioasa indicație: dreapta în sus sau stânga în sus? Am avut noroc, cei doi septagenari chiar mi-au înțeles întrebarea și mi-au indicat șuvoiul dinspre dreapta, după care ei au și tulit-o în jos, spre sat, prin ploaie. Mă și gândeam la noroaiele de pe traseu, în loc să mă gândesc cum voi ajunge până sus, mai aveam vreo 17 km și ploua de rupea și nu era nimeni în jur.

Primii 7-9 km sunt un coșmar de infrastructură și probabil va trebui să las mașina la o verificare a roților și bielelor, căci într-adevăr, este un drum care a fost cândva asfaltat, dar acum este o dantelă nereușită, nefolositoare și inestetică de gropi, cratere, crătișoare, gropușoare, șanțuri și plombe expirate. Interesant de condus, dar nu cu mașina proprie și desigur că nu cu un Peugeot, una dintre mașinile cu cea mai joasă gardă. Totuși Peugeot-ul meu nu m-a trădat nici de această dată și a tors ca o mâță fericită până sus J.

Am ajuns pe la 5 p.m. sus, exact cum îi spusesem și lui Zsolt, tipul din echipa de voluntari cu care am corespondat pentru mici detalii legate de înscriere și participare.  Pot spune chiar că m-a încurajat să vin, chiar dacă la fața locului mi-am dat seama de marile lacune de comunicare și informare …. care da!, chiar fac diferența la astfel de evenimente (cei care au participat și în afara României, cu siguranță pot confirma aceste chestii care țin de ”detaliu”).

Când ajungi sus, ești oprit și ești întrebat dacă mergi cu mașina jos la lac. Am spus că nu, am venit pentru triatlon. Tipul nu prea știa ce și cum, stătea în fața mea și eu nu pricepeam care-i baiul. L-am sunat pe Zsolt și i l-am dat la telefon pe cel care era cu încasatul taxei și care se comporta ca și cum îi era frică să nu fug undeva fără să achit! Au vorbit ei pe ungurește 2 minute și mi-a spus că e OK, pot merge jos, că sunt organizatorii și acolo pot pune cortul, mă așteaptă cineva. Am mers cei 1,5 km până la o altă parcare de jos, luptându-mă cu aceiași tentativă reminiscentă de asfalt. Am fost iar oprită, de un alt individ. Că ce caut aici? Păi cum, mi s-a spus de sus că aici sunt organizatorii și pot veni liniștită pentru campare. ”Nici vorbă, aici nu se campează și nu e nimeni aici!” În momentul acela m-a sunat Zsolt și când a auzit povestea probabil și-a dat una după ceafă. Tipul de la prima barieră, deși vorbise în limba lui maternă, înțelesese totul aiurea, nu aveam ce căuta jos, nu am unde să pun cortul, organizatorii veneau abia a doua zi dimineață, urșii cotrobăie prin zonă …. Deci sus again! Fă din nou slalom cu stomacul în gât și urcă acel km jumate prin craterele drumului. La prima barieră apare un alt tip, care se scuză pentru neînțelegere. Da, puteam parca în campingul care se vedea în dreapta (pe stânga, cum vii din Bixad), căci nu e nici o tabără de bază pe nici unde, abia sâmbătă se organizează, pe partea de vis-à-vis de camping. Nu pot pune cortul acolo de una singură, din cauza urșilor. Așa că am făcut dreapta și am intrat spre locul unde erau zeci de corturi și zeci de tineri vorbitori de maghiară care nu aveau nici o legătură cu triatlonul de a doua zi. Am oprit după vreo 20 de m, căci drumul era noroios și accidentat, nu mă încumetam cu mașina pe el și era chiar neplăcut să străbați de una singură toată colonia aceea, printre adolescenți cu berea la bot, cu muzică din toate părțile, amețiți de alcool, de atmosfera de meci comentat tot în ungurește la un televizor de la bar și de o vuvuzelă asurzitoare. Era scenariul de coșmar pentru cineva care vine să participe la un concurs sportiv, era ca și cum mă duceam la vânătoare, dar toată lumea pescuia ….. Am mers pe jos până în spatele campingului, mă gândeam că dacă mai văd pe undeva bicicliști să mă aciuiesc pe lângă ei. Nici vorbă de vreo bicicletă, așa că m-am întors descumpănită la mașină, foarte nedumerită de ceea ce voi face. Chiar îmi displăcea total locul, iar la intrare se și construia o scenă, deci se anunța tămbălău de week-end! Văd pe clădirea din față că scrie ”Cabana Lacul Sf. Ana”, un băiat îmbrăcat ospătar …. ”Aveți și locuri de cazare?”. ”Desigur!” ”Aș vrea un loc de cazare, pot să mă uit?” O clădire ceaușistă în semi-paralizie, mirosea a urină, dar jos în restaurant mesele erau aranjate și așteptau oaspeți la masă, cu fețe de masă cu pătrățele alb-roșu și tot tacâmul. Pe jos ud, doar plouase și se pare că pe undeva intră apa și în interior. Am urcat la etajul cu cele 4 camere și mi-a arătat camera nr. 3, cu două paturi  unite, în stânga o sobă din teracotă, cu lemne, în dreapta un cuier străvechi, pe care se afla o scrumieră simplă și două săpunele Palmolive (la ce foloseau ...... dacă nici măcar apă nu aveai în incintă și nici prin apropiere? Era o fântână peste drum, în vale, cam la jumate de km distanță, din ce am văzut a doua zi. Dar dă bine pe CV, săpun Palmolive ...... vai de steaua noastră, ne omoară ”ambalajul” în care este învelit totul din jur, numai imagine, fără conținut!!!). Aveau grup sanitar, dar ….. nu aveau apă curentă și nici electricitate!! Tariful era de 25 lei/noapte, de vreo 3 ori l-am auzit. Le era teamă că plec, eram singurul lor oaspete și cine știe de când nu mai cazaseră pe cineva.  Nu aveam nici o posibilitate să mă spăl pe mâini sau pe dinți, practic erau condiții sanitare de cort, doar că aveai vasul de toaletă în incintă și la intrare era un butoi mare din plastic și o căldărușă. Așa se curăța toaleta după folosirea ei, condiții de refugiu….. cum văzusem, spre marea mea uimire, în Anzii Cordilieri. Singura diferență ”de detaliu” constă în faptul că la refugiul de la 4.800 m altitudine poți ajunge doar cu propriile picioare. Cum au reușit oamenii ”unei țări bananiere” ceva ce oamenii unei țări europene nu reușesc, rămâne o dilemă pentru mine.
Desigur că mi ”s-a explicat” că ”pe vremuri aveam aici și curent electric, și apă ….”, dar …… nu mai am nevoie de alte explicații post-traumatice.
Puteam aduce bicicleta sus, dar nu în cameră. Am zis OK, deși nu prea eram încântată de perspectivă, chiar dacă o legam. A mai apărut un băiat costumat la fel și m-am pomenit imediat cu o chitanță, de parcă și acestor băieți le era teamă că mă voi caza și voi pleca fără să achit ….. să te simți tratat ca un borfaș în propria ta țară, de niște concetățeni care se descurcă greu cu limba română și care vorbesc în fața ta în ungurește, e cel puțin hilar și lipsit de orice politețe, dar nu contează, trecem peste toate nimicurile.
Zsolt a sunat din nou, era în Tușnad și pornea spre lac, chestii organizatorice. I-am spus că mă cazasem la cabană și era totul OK, el sunase să mă anunțe, dacă nu deranja, să ne și cunoaștem. Așa că până mi-am făcut ceva să mănânc (am folosit apă dintr-o sticlă pregătită pentru apa de parbriz, din păcate nu aveam rezervă de apă la mine) și până mi-am rearanjat lucrurile pentru a doua zi, a fost tocmai bine, când mă pregăteam să ies cu bicicleta, să cobor puțin la lac, Zsolt ajunsese. Am stat vreo 10 minute de vorbă, era și el descumpănit de organizare, nici el nu a știut să spună de ce era startul abia la ora 12 sau de ce nu se organizase de vineri un loc de camping pentru concurenți undeva aproape de locul concursului (majoritatea se cazaseră se pare la Hotel Fortuna, adică peste 100 lei/noapte/cameră, ceea ce în cazul meu ieșea din discuție, iar foarte mulți urmau să sosească a doua zi dimineața din Timișoara, Brașov sau chiar Ungaria). Practic, un fel de tabără de bază a concursului se afla la 25 km distanță de lac (!!!): ședința tehnică de vineri seara, masa de după concurs, premierea, afișarea rezultatelor. Totul se desfășura acolo, era ca și cum erai manipulat să te cazezi la ei și să aduci cu tine consumul aferent, dacă aveai cumva dorința să participi la eveniment în întregul lui (2 nopți de cazare și mesele respective, nu?).  Ce-i drept eu întrebasem și la hotel dacă nu au spațiu să pun cortul și un tip foarte amabil m-a sunat când eram prin Sf. Gheorge și mi-a spus că da, loc este, doar că sunt urși și nu mă sfătuiește. M-a trimis la campingul de la lac, unde taxa ar fi de 3 lei/noapte.
Am coborât la lac, erau câțiva tineri care se scăldau, din apă ieșeau aburi, în rest era pustiu și totul părea mirific de liniștit.  Era frumos, dar trist într-un anumit fel. (…)
Pe la 8 eram din nou în cameră și tot mă gândeam cum transport tot echipamentul de concurs cei 2 km, căci nu mai luasem rucsacul mare de 40 de l și aveam adidașii mari de alergare, prosopul de baie, costumul de neopren, de ploaie, recipientul cu apă, era destul bagaj pentru 3 probe.

Mi-am luat bicicleta în cameră până la urmă, am încuiat și am adormit pe la 9 cred.  Era un pic crippy să fiu singură pe-acolo, am procedat precum struțul, ascunzându-ma de gândurile și amintirile care erau legate de zona Băilor Tușnad (…).

Sâmbătă m-am trezit la 8, am împachetat tot și am golit camera. Cei doi ospătari îmi spuseseră că se închide locația sâmbătă seară, căci nu au clienți și trebuie să fie jos în Tușnad la ora 20, așa că nu avea rost să las camera ocupată cu lucruri (deși aș fi vrut, dar bleagă cum sunt de la natură, m-am gândit întâi la binele celuialt!!). Apoi m-am dus să mă înscriu. Atunci am văzut că peste drum era un spațiu generos pentru autoturisme (eu cu al meu nu aș fi îndrăznit să încerc să urc, era totul pământ și teren accidentat) și corturi!! Erau vreo 6-8 corturi instalate (acolo unde eu în seara precedentă fusesem sfătuită nici să nu încerc, de fapt nici nu mi s-ar fi dat voie probabil), peste tot biciclete, mașini …. ce mai, reala atmosferă de concurs, cum îmi place mie! Înscrierea a durat vreo 10 minute și mă uitam la totala ineficiență a celor prezenți. Știu că sună a critică, dar ...... eram acolo, stăteam la rând și din 5 oameni doi stăteau cu mâinile în șold, unul vorbea cu un concurent, în timp ce el era singurul ”om cu marker” care ar fi trebuit să ne scrie numărul pe cască și pe epidermă  …. dar el stătea liniștit de vorbă de câteva minute bune, coada era de 4 oameni. Oameni răbdători și toleranți sportivii ….  Cineva încasa banii, altcineva îți dădea kitul de participare, altcineva te marca cu numărul pe brațe și pe picioare, scriind numărul și pe casca din kitul de concurs. M-am înscris la corporate/individual, deci am achitat 60 lei. Nu a trebuit să justific ”corporate”-ul, ceea ce mi se părea puțin ciudat și categoria în sine mi se părea absolut nejustificată până la urmă, din moment ce la premiere tot nu conta ..... deși organizatorul declarase pe propriul site următoarea chestie: ”Cursa este divizata pe categorii de sex, varsta si organizatorul isi ia libertatea, pe langa clasamentele obisnuite unui astfel de concurs, sa faca un clasament separat pentru angajati corporate.” De ce simți nevoia să menționezi această informație pe site oare, dacă tot nu se va respecta? Doar ca să sune cât mai cool? Frumos ambalajul, bravos. Cu conținutul stăm mai prost, dar e la nivel național, nici o supărare.
Kitul de participare se compune din:
1 sticlă energizand Gatorade (500 ml),
1 sticla apa plata Tușnad (500 ml),
1 power bar (nu știu ce e în interior, nu l-am irosit),
1 tichet masă și 2 tichete bere (la Hotel Fortuna, evident!),
1 număr plastifiat pentru bicicletă și 4 șorici,
1 număr plastifiat pentru alergare și un elastic, pe care trebuia să îl legi corespunzător,
1 tricou alb, inscripționat aferent evenimentului,
1 cască înot,
”cipsul” de cronometrare, pe care trebuia să îl predai la ultimul finish, fiind închiriat,
1 rucsăcel promo Gatorade în care se aflau toate. Chiar foarte frumos și generos, aplauze! Fără ironie!

Văzând corturi și atâta animație, aflând că unii stăteau până duminică, mi-am montat și eu cortul, gest inutil până la urmă. Dar dacă ar fi plouat la final, măcar aveam unde să mă adăpostesc, să mă schimb și să mă odihnesc. Am mâncat rapid o sardină macrou cu covrigei uscați și la 11.45 porneam spre lac, cu bagajul în spate, puțin greu și foarte incomod. Când am ajuns jos în parcarea de la a doua barieră am făcut ochii mari: parcarea era plina cu mașini din care se scoteau echipamente și biciclete. Super tare faza! Eu mă chinuisem un km jumate, după concurs trebuia să îl urc și nimeni nu anunțase că ne puteam lăsa mașinile atât de aproape de locul de start …… la zona de tranziție chiar l-am întâlnit pe Zsolt și i-am spus că ar fi fost foarte frumos dacă s-ar fi anunțat acest lucru pentru toată lumea, fază la care el a rămas surprins, căci el știa că parcarea acolo era interzisă concurenților!! Era practic o parcare pentru turiști, căci aceștia plăteau taxa la prima barieră pentru a putea veni cu mașinile până jos. Din ce am observat, se pare că am fost singura individuală venită chiar singură, astfel încât a fost dificil (puțin spus!) să nu am cu cine împărți tot felul de greutăți inerente. Startul era la vreo sută metri distanță de parcare, dar zona de tranziție, unde se lăsa echipamentul, era pe partea cealaltă a lacului. Tot acolo era și finișul. Proba de înot era prima și implica practic traversarea lacului pe lățime. Aici aveam două mici probleme:
a.     Trebuia să mergi desculț de la zona de tranziție până la locul de start, prin iarbă, noroi, pietre, pădure. OK, seamănă a adventure.
b.     Trebuia să merg fără ochelarii de vedere, căci nu aveam unde să-i las ….. Ca urmare, trebuia să localizez foarte bine marcajul din apă, ca să mă pot orienta corect. Puțin ciudat, dar probabil varianta asta le-a fost cea mai la îndemână organizatorilor.
M-am deplasat deci cu tot echipamentul la zona de tranziție, mi-am pus neoprenul peste costumul de baie, am intrat și eu în apă și bine am făcut, căci prima senzație pe care o ai atunci când porți neopren e un pic neașteptată. Deși bănuiam din momentul în care l-am cumpărat, neoprenul trebuie să fie perfect mulat. Al meu e un pic lejer, ceea ce nu e bine deloc, dar nu e nici o catastrofă. L-am ales pe acesta fiind singurul la un preț accesibil. E măsura L și un M nu mă încăpea, nu trecea de aripioare :-) și nu a avut cine să îmi spună dacă e cazul să forțez un pic intrarea în el și nici măcar nu pusesem vreodată mâna pe un astfel de costum. Ciupicii-mănușă, tot din neopren, și ei era de preferat să îmi fie mai mici, căci pe măsură ce înoți pot lua apă și îi simți ca niște balonașe la picioare, ceea ce e total incomod. Cu toate aceste inconveniente și fără să lupt, în ideea de a mai avea energie pentru celelalte două probe, proba de înot se pare că am parcurs-o în 17 minute (mira-m-aș, dar așa zice ”cipsul” :-) și tehnica cică nu minte, doar oamenii o fac!). Dezavantajul pentru mine este că nu pot înota drept decât dacă am culoar trasat, să pot urmări bilele pe sub apă.  Pentru a putea merge spre punctul stabilit în apă, singura variantă rămâne bras-ul, care este și cea mai lentă formă de înaintare în apă.

Despre progam și punctualitate
Ora anunțată
Ora reală
ședința tehnică de vineri, Hotel Flora Fortuna
18
19,45
ședința tehnica de sâmbătă dimineața
10
 12,35 !
Startul concursului
12
12,50
Festivitatea de premiere, Hotel Fortuna
19
 20,30 !

Se vedea clar că la acest triatlon concurau ”oameni grei”, cu antrenament, fibră, ambiție și viteză. Alex este campion (național, cred) la înot și a parcurs cei 750 de m de la triatlonul ”Fără Asfalt” din 2 Mai / 26 iunie 2010 în 7 minute, chestie care s-a întâmplat și aici. Uitându-mă la concurenți mi-am dat seama că dacă voi termina probele în 4 ore mă voi putea considera un fel de câștigătoare, căci prevedeam probleme la bike, iar la înot știam cât de lentă sunt. Aș fi vrut să știu câte fete pe individual erau, dar până la urmă nu avea nici o importanță.
La 12 era stabilit startul, dar la ora aceea eram atât de debusolați mulți dintre noi și se măcănea în grupuri-grupuri, nu știam unde e finishul, care sunt direcțiile de deplasare. Nici măcar nu ne anunța cineva că ședința tehnică de la ora 10 întârzie, nu exista nici un fel de comunicare cu cei peste 100 de participanți prezenți ..... (în 2001 mă nimerisem în Austria și așteptam trenul pe peron, eram în Innsbruck. Căzuse rețeaua de computere și trenul condus electric nu mai venea. Ce cale de comunicare credeți că au găsit austriecii? Au venit 2 angajați ai căilor ferate pe peron și ne spuneau frumos, fiecăruia, să ne mutăm la alt peron, de unde vom putea lua un tren înlocuitor către destinația noastră .... deci se poate, frate!!! Și asta era acu vreo zece ani. Da, dar pe altă planetă, desigur!! Și aici e cazul să luați o pauză și să citiți aici)
Abia se adusese poarta gonflabilă (sponsor berea Timișoreana) și se lucra la montarea acesteia, cred că era 12,35 când a sosit și microfonul și ni s-au prezentat regulile, marcajele, detalii despre trasee (la bike se anunța ca fiind foarte tehnic, ni se dădeau recomandări să nu ne avântăm la coborâri în ideea de a recupera timpul pierdut la push bike, noroaie imense, iarbă udă, pietre ascunse etc. O recomandare binevenită a fost de genul: ”lăsați full suspension-ul activat chiar și la urcări!”. La alergare ni se prezentau primii 2 km de urcare abruptă prin pădure cu o înclinație de minim 15 grade, după care urma turul lacului).

Ne-am deplasat desculți (eu aveam acei ciupici din neopren, ce buni au fost!!, iar unii erau încălțați, existând cineva din afară sau concurentul de la alergare care ar fi putut să le recupereze încălțămintea) prin amintitele noroaie și drumuri de pădure până la locul de start. Fiind o intrare cu ceva pietre, nu se permitea varianta de ”start australian”, care înseamnă alergarea de pe uscat în apă, ci toți concurenții trebuiau să fie liniștiți în apă și se pornea la fluierul arbitrului. Cum nu aveam ochelarii de vedere, nu știu dacă exista vreun salvamar pe segmentul de înot, presupun că da. Mi s-a părut lung și la final am fost surprinsă să citesc că parcursesem cei 700 de m în doar 17 minute.
Am fost 98 la start și conform rezultatelor eram pe locul 81 la înot.
(Nu am date exacte, dar numărând persoanele și echipele afișate pe listele din clasament, rezultă că au fost per total aproximativ 145 de participanti - 63 individual băieți, 10 individual fete și 25 echipe de ștafetă a 3 concurenți, câte unul pentru fiecare probă. De aici rezultă un total individual mixt de 73 oameni și, dacă mă iau după timpi, am fost pe locul 62 pe general și pe locul 6 la individual fete. În limitele decenței.).
Am trecut peste covorul albastru, mi s-a înregistrat timpul și m-am dus la moșmondit să mă schimb pentru biklă. Dă jos neoprenul, pune husele de bocanci, șosetele, pantalonii de bike, bocancii, acoperă bine cu husele împotriva noroiului, pune casca, mănușile, acoperă bagajul rămas ca să nu se facă ciuciulete în caz de ploaie, pune rucsacul cu apa și jacheta de ploaie, ochelarii de vedere/soare, scoate bikla din rastel și fugi. 23 de km era o distanță infimă și în timpul de cronometrare intra și acest timp de tranziție, așa că am înregistrat 2 ore și 50 de minute pe proba de bike. A fost mult push bike prin pădure, mai puțin pe câmp, per total a fost mult urcuș unde eu depășeam concurenți. Am depășit pe urcușuri cam 10 oameni, dar pe coborâri m-au luat vreo 4 cred. A fost un segment de coborâre prin pădure absolut spectaculos, nu cu noroi, ci cu valuri-valuri de noroaie, dar nu aveam aparatul să fac poze, mă gândeam că tentația ar fi fost prea puternică. A fost o revelație să fac cunoștință cu o altă calitate de noroi, mai mult nisipoasă, astfel încât nu se lipea nici de tălpi, nici de roți, nu mi s-a blocat roata nici măcar o dată, pur și simplu nu se atașa de nimic, deși intram până la gleznă prin anumite locuri. Foarte diferit de Mediaș sau de Banat. Husele de bocanci au făcut minuni, au apărat și au și respins mizeria, la final le-am curățat foarte rapid în apă.
Traseul de bike mi-a plăcut foarte mult, deși prea tehnic pentru ceea ce știu eu să fac și pentru ceea ce am eu curajul să fac. Coborârile din pădure m-au speriat, dar pe cele din locurile deschise le-am făcut pe bicicletă, cu mare precauție. Nu am luat nici o trântă. Au urmat vreo 3 km de asfalt cred, în urcare. Aici am depășit un grup de 5 tipi, fete nu am întâlnit pe traseu. La final aveam să văd că celelalte 5 erau la distanțe foarte mari înaintea mea.

Am făcut foarte mult pe bike, cam două ore jumate. Partea de asfalt mi se părea interminabilă și nu îmi venea să cred că avem asfalt până la lac. Am întâlnit două perechi de polițiști pe segmentul de asfalt și i-am întrebat: ”Cât mai avem asfalt?” și toți au dat invariabil același răspuns greșit: ”Până la final!”. Tocmai era pantă de coborâre și mă bucuram de viteză, când văd om care face semn stânga, deci intram din nou pe teren accidentat, puțin câmp și apoi pădure.
Punctele de alimentare nu erau postate la distanțele precizate, respectiv primul punct a fost la km 15, nu 13, al doilea punct a fost la km 20, nu 18.
La punctele de alimentare, cel puțin la ultimul, nu s-a acordat atenție felului de prezentare, așa că m-am abținut de la bananele tăiate și puse pe o tavă, decojite, bătute de soare și aproape maronii de atâta stat, cu muște pe deasupra, câh! Glucoză nu era, ci ciocolată, și aceea având un aspect neapetisant. Am luat doar lichide, respectiv apă și Gatorade. Un pic prost, căci mi-era foarte-foarte foame pe la km 10 de bicicletă. Dar am supraviețuit cu succes și pentru un eventual viitor concurs.

Am pontat finișul de bike și am trecut iar la moșmondit: pune bikla în rastel, dă jos husele de bocanci, bocancii, șosetele, pantalonii, pune pantalonii de alergat, șosetele și ghetele de alergare, șapca, acoperă iar totul în caz de ploaie și fugi. Urcușul a fost chiar lung și cam abrupt, cum ni se spusese, dar foarte bine marcat, prin pădure, și ceva coborâre spre lac, un singur punct de alimentare cred că la km 2 și cam atât. Am alergat cei 6,2 km anunțati în vreo 45 de minute, cu tot cu timpul de tranziție pe tabel apar cu 54 de minute.

Conform ceasului meu am ajuns la finalul triatlonului după 4 ore și 5 minute, nu eram foarte obosită, vremea fusese extraordinară, doar câteva picături la un moment dat.  Imediat a venit cineva dintre organizatori și mi-a luat chipul de la gleznă, altcineva mi-a pus o medalie de participant de gât (frumoasă, dar păcat că nu scrie nimic pe ea, deși am văzut în poze și alt fel de medalii distribuite) și cam atât. Mulți erau plecați,  nu mă aștepta nimeni, câțiva m-au felicitat pentru că da, terminasem toate probele la individual. Deodată nu am mai avut chef de fotografii, deși aveam aparatul la mine. Am intrat în lac să mă spăl de noroi, dar nu am avut chef să spăl bicicleta sau celelalte lucruri, deși aș fi putut să o fac. Să mergi singur la un astfel de eveniment este atât de neplăcut, încât îți cam piere orice chef. Mi-am strâns calabalâcul la plezneală și am plecat spre mașină, m-am schimbat acolo, la mașină, nu știam ce să fac, pe platforma de corturi rămăseseră doar câteva, dar oamenii se știau între ei, toți împachetau, strângeau, majoritatea se duceau la Hotel Fortuna, nu eram decisă dacă după aceea să revin ca să dorm o noapte în cort, inițial m-am dus la cort să verific că totul e OK, m-am dus spre mașină, după 30 de pași m-am oprit, m-am întors în jur, am simțit că ”sunt a nimănui”, m-am dus din nou la cort, l-am strâns, m-am dus la mașină și am plecat spre Hotel Fortuna pe drumul acela de coșmar.
Când am ajuns la Hotel Fortuna, la ora 7 p.m., parcarea era plină. Am lăsat mașina jos undeva și am urcat să văd cum e cu bonul de masă și cele două bonuri de bere. Vroiam să rămân la premiere, sincer vorbind. Am mâncat, am băut un pahar cu bere și am coborât la mașină să îmi iau o jachetă, era un pic rece. Am rămas plină de uimire când am văzut pe mașina mea setul de chei de la casă ….. le scosesem înainte să plec spre Tușnad, având nevoie de forfecuța atașată, le uitasem acolo și plecasem. Este o adevărată minune că nu au căzut pe drum pe parcursul celor 23 de km agitați pe serpentine și prin tot felul de hopuri ….. pur și simplu mi s-a creat un gol în stomac când mi-am dat seama ….

La ora 8 fără zece abia se amenaja podiumul. Eu băusem o bere, teoretic eram pregătită să înoptez în mașină. S-au afișat rezultatele, mi-am luat informația pe care o așteptam și brusc m-am decis să plec spre București.  Era 20:08.
Peste jumate de oră mă aliniam la rândul de mașini din Miclafău, avusese loc un accident rutier. Am stat acolo o oră jumate, timp în care, printre altele, mă uitam tâmp la niște ființe umane (vorbeau ungurește, erau neaoși din Românica) care devorau cu sârg semințe de bostan, aruncând cu nonșalanță cojile pe asfaltul șoselei ...... no further comments, e obositor să mai arunci cu opinii, au devenit toate doar niște normalități.
La un moment dat a trecut în alergare Zsolt, un alt Zsolt, pe care l-am cunoscut cu ocazia recunoașterii traseului de Prima Evadare și pe care l-am tot revăzut pe la celelalte concursuri (…). Tocmai eram prinsă într-un dialog cu un nene din mașina din față, care îmi povestea de fetița lui care face gimnastică la Onești. Zsolt se întorcea tot alergând și am schimbat câteva cuvinte, era cu multe mașini în urmă și se decisese să găsească o rută ocolitoare. Nu am îndrăznit să îi cer să mă aștepte, că aș fi venit și eu, așa că am rămas în continuare pe drumul apucat de mine (...). Ruta ocolitoare era paralelă cu drumul, dar nu era asfaltată și singură la drum nu mă încumetam, cu o mașină atât de joasă ca a mea, pericolul să te împotmolești prin noroaie în amurg fiind prea mare. Eram obosită, inundată de tristețe, puțin îngrijorată din cauză că nu mai condusesem niciodată noaptea, am lua-o pe Valea Prahovei și totul a decurs bine și la ora 2,30 a.m. debarcam acasă, luând doar bicicleta cu mine. Restul bagajelor avea să fie luat în seamă a doua zi.

A fost un eveniment frumos, incitant, mi-a plăcut traseul foarte mult, deși nu îmi place să recunosc, sunt tristă din cauza timpului scos dar ….. în fond sunt un om neantrenat care concurează cu generațiile din urmă. Și păcat că nu sunt poze de pe traseu, organizatorii nu au avut fotografi în punctele cheie, iar din ce am văzut afișat de Ioana Nedelcu, ultimilor concurenți nu li s-a mai acordat atenție, nu apar în fotografii .... e ca în viață (...) o întreagă filosofie ce nu face obiectul temei de față.
Sunt mulțumită că am terminat cu bine toate probele și alte planuri nu mai am. Rămâne încă nestabilită participarea la Carpathian Adventure. Joi, băieții din Cluj sperau încă să facem echipă, doar că unul s-a însurat sâmbătă și era ocupat. Mă ocup săptămâna asta să văd ce informații mai sunt pe site, căci se apropie termenul limită de înscriere și eu chiar vreau să particip!!!

Donnerstag, 1. Juli 2010

1st Triathlon: Fara Asfalt, 2 Mai-Vama Veche

”Fără Asfalt” – 2 Mai/Vama Veche/Limanu/Hagieni 
26 iunie 2010
Na, că am participat și la primul triathlon din viața mea! Sau mă rog, mini-mini-triathlon, dar fiind la individual, tot se pune ☺, chiar și ca record personal. Aștept să se afișeze listele, să văd câți participanți individuali per total au fost, câte fete, pe ce loc la general mă plasez. În linii mari, îmi știu și timpii pentru fiecare probă: cam 35 min pentru cei 750 m înot, 55 min pentru cei 6,5 km alergare, 1,40h pentru cei 35 km mountain bike și vreo 15 min am pierdut la cele două secvențe de schimbare între probe (schimbarea echipamentului).
În primul rând, am avut o vreme ideală: nu ploaie, nu caniculă, cald, dar înnorat în mare parte. Ce-ți poți dori mai mult pe timp de concurs???
Am ieșit vineri din București pe A2 la 14,30, cu Bogdan Antohe și prietena lui, Oana. Pe cei doi îi lăsam în 2 Mai și la ora 6 p.m. eram și eu în Vama Veche, la pensiunea în devenire Marga-Reta, unde mă așteptau Marian Ivan, Roxana și încă un prieten de-al lor, ulterior venind Bogdan, Daniel și încă o pereche cu un cățel micuț și plin de energie, foarte simpatic de altfel. Aici au avut loc niște schimbări de ultimă oră în repartizarea pe camere și deși eu inițial am dorit să stau gratuit, la cort, am zis OK, dacă rămâne vreun loc liber la 30 ron/noapte, atunci rămân și eu pe varianta de cazare cu grupul. Din păcate, am reieșit cel mai scump, a trebuit să plătesc la final 40 ron/noapte, dar așa este când nu știi să îți respecți singur ce ai stabilit și când ai impresia că …… dar mai bine mă opresc aici cu comentariile. Consider că mi-am plătit siguranța echipamentului și partea de socializare, căci în viața mea se pare că absolut totul trebuie plătit în bani. Filosofie greoaie aici, prefer să o ignor, tocmai pentru a nu transforma acest episod în ceva alambicat și despicat în nu știu câte fire.
După ce mi-am lăsat lucrurile, am ieșit toți patru să mâncăm ceva, la taverna din golf, unde în urmă cu vreo 10 ani eu și Neli ne puneam nestingherite cortul, privind panorama de dedesubt. Trist și de neînțeles a fost faptul că nu aveau hamsii cu mămăligă și usturoi, mămăligă nu serveau deloc. Am luat o bere și nu mai știu ce pește, fără garnitură. Dacă nici la o tavernă pescărească nu te poți bucura de produsele mării aflată la 100 m distanță ….. trebuie să îți reamintești că ești în România. Gazda ne-a explicat că oricum nimeni nu servește hamsii proaspete pe litoralul românesc, sunt prea greu de curățat (citiți articolul despre ”România este o țară frumoasă, dar …..” sau despre ”nu călcați iarba”. Sau dacă servește, acelea sunt cumpărate din hipermarketuri și decongelate, dar necurățate pe interior …. Așa este românul: are aurul la nas, dar îi este greu să îl cearnă de nisip. Are peștele la 200 de m distanță, dar îi este greu să îl curețe și să îl prepare pentru cei dispuși să dea bani pentru a-l consuma ….. oricât de incredibil pare, este înfiorător de real. Într-o țară săracă, sărăcită, distrusă, furată, escrocată ….. munca a devenit neprețuită, pentru că nimeni nu dă nici un ban pe ea. Totuși se învârt mari sume de bani pe peste tot …. A fost aproape șocant să văd Vama Veke transformată în stațiune, asfaltată și cu piatră-mozaic, alee de intrare cu un singur sens de mers, mașini parcate la rând pe dreapta, nenumărate pensiuni și restaurante ……. Incredibil, îngrozitor, înfiorător. Pistă de bicicletă, asfaltată, între Vama Veke și 2 Mai …. Pistă de bicicletă în Vama Veke, pe care însă merg mașini, fără nici o jenă, sunt în stare să intre peste tine dacă nu te dai la o parte …. Aceași zguduire de nisip sub picioare din cauza muzicii care urlă non-stop …. Iadul pe pământ la Marea Neagră românească!
În zona tavernei nu era lume, nu erau încă nici corturi, nici muzică, era pașnic, puțin răcoare. Două-trei bărci și năvoadele pescarilor. Se merita de stat la cort, dacă te-ai fi putut simți în siguranță. Din păcate, nu luasem aparatul de fotografiat cu mine.
După ce am mâncat, ne-am luat biklele și ne-am dus în 2 Mai, să ne înscriem, ocazie cu care am folosit pista de biciclete amenajată paralel cu șoseaua. Chiar la început când intri pe pistă, trebuie să fii atent primii 100 de m, căci chiar pe mijloc sunt postați stîlpii de iluminat, ce parcă ar fi ieșit precum ghioceii după căderea zăpezii …. Mie personal mi se pare un pic cretin să construiești așa ceva, dar cu siguranță drumul nu a fost asfaltat inițial pentru biciclete, ci pentru oamenii care pendulează între cele două localități, astfel încât să nu mai fie nevoiți să își riște viața pe șosea, pe unde circulă toți vitezomanii de sezon, băuți sau drogați, care au impresia că la naștere părinții le-au cumpărat partea aceea de țară!
În 2 Mai am ajuns pe înserat, lume multă, mașini multe, biciclete, câteva corturi. Mulți cunoscuți, și mai mulți necunoscuți. Am primit chitul de participare: un tricou cu guler, negru, cu emblema concursului, numărul pentru proba de alergare (o bucățică simplă din pânză, tivită, cu un 43 desenat și cu un cerc din elastic, să ți-l poți trage simplu peste cap și să nu cadă), numărul pentru bicicletă (laminat, dar foarte simplu, doar 43 tipărit și atât, nici un alt însemn sau indicație care să facă referire la eveniment măcar, la locație, probă, orice!), o cutie mică cu ice tea, 2 șorici de prins numărul pe bicicletă și atât. Nu hartă, nu nimic altceva.
Atmosfera feină, cum e de obicei la evenimente de genul ăsta. Fotografi, reîntâlniri, povestiri, exact ”gașca de cocktail”, unde toată lumea socializează cu toată lumea, dar totul se întâmplă la un nivel atât de aparent transparent, delicat, fragil, superficial, încât nici măcar la întrebarea ”ce mai faci?” nu are rost să începi să răspunzi, căci cel care te-a întrebat fie va sări cu ochii peste umărul tău, salutând pe altcineva sau uitându-se la fundul cuiva, fie va răspunde la telefon și răspunsul tău va rămâne atîrnat pe undeva prin sarea aerului, fie va întoarce capul …. Deși nu pare, totul are un anumit ritm, o anumită viteză tacită, dacă nu aparții de un grup bine închegat, ești singur într-o mare mulțime de oameni. E ceva care îți dă sentimentul de apartenență, de care avem toți nevoie, la care tânjim toți, dar în același timp este totul de suprafață, cel puțin așa mi se pare mie din interior. Din afară, impresia este alta. Statutul de insider este, la un nivel profund, foarte scump.
Oameni tineri, majoritatea băieți statuari, sportivi, bine făcuți, apetisanți, dar și figuri care nu inspiră prea multă acțiune și nici un pic de sex appeal. E bine să nu judeci pe nimeni după cum se prezintă, evenimentele de genul acesta pot fi pline de surprize, dacă ne referim la performanțe. Erau prezenți puțini dintre ”greii” din domeniu, oameni care trăiesc pentru și prin sport, media de vârsă aș aprecia-o la un sub 30, fizic vorbind vedeai și fibră exclusiv, dar și grăsime, vedeai suplețe, dar și rotunjime. Lipseau multe nume sonore din mountain bike, lipsea Banatul și Ardealul, aș putea spune. Dar erau prezenți câștigători de olimpiade (înot), de IronMan, de IronBike, de alte maratoane. Prezența lor ”ridică nivelul” evenimentului – mi s-a spus. Da, a fost o idee cu care am fost de acord probabil din spirit de apartenență, dar inițial nu o gândisem așa. Dar așa este și e bine până la urmă, cu condiția să fie loc pentru toată lumea. Loc este, dar de ce ar concura un olimpic cu un amator, care știe doar să se bălăcească sau nu s-a mai suit pe bicicletă de ani întregi? Pur și simplu nu înțeleg de ce nu se fac acest tip de departajări. Primul a ieșit din apă după 7 minute, ultimul am înțeles că a zăbovit pe-acolo o oră și ceva …. La o adică, nu înțeleg nici măcar bucuria celui de pe podium, care se dovedește a fi cel mai puternic dintr-o mulțime de concurenți mediocri și slabi, mi se pare chiar un pic pervers să te simți victorios cu adevărat.
Înscrierea a fost foarte simplă, am semnat o declarație pe proprie răspundere, pe care, sincer vorbind, nici nu am citit-o, ce rost avea?
Ședința tehnică a început mai târziu de ora 21, cum fusese anunțată și se pare că punctualitatea a fost o verigă slabă a evenimentului și pentru a doua zi. Dar toată lumea a arătat foarte multă indulgență. La concursurile de mtb pur dacă trec câteva minute de ora de start, încep aplauzele concurenților care nu prea au venă să mai stea așa încordați la start. Aici totul a fost în ritm african …. ”pole, pole”, cum se zice tot drumul spre Kilimanjaro (”încet, încet”).
Explicațiile dinaintea startului
Era nebunie destul de mare. Au fost doi băieți ”vinovați” de acest prim triatlon din 2 Mai, Dudu și Tudor. Dudu cu siguranță nu le are cu vorbitul în public, dar a făcut față cu brio. A explicat cât a putut el mai bine, alambicând puțin totul, recomandându-ne să nu încercăm să tăiem prin iarba înaltă la proba de mtb, fiind zonă de șerpi, respectiv vipere, moment în care chiar s-a creat atmosferă prin public. La final a luat microfonul Tudor și a fost o revelație să îl auzi vorbind: cu aplomb, sigur, elegant, parcă citea cu sufletul, chiar mi-a plăcut. La Dudu s-a simțit din toți porii emoția, oboseala și stresul, nu aș fi vrut să fiu în locul lui. Mi-aduc aminte ce emoții am avut eu când am vorbit întâia oară la un microfon, în fața a vreo sută de oameni, locație de lux ….. îmi tremurau și tocurile de la cizme!
   Să fi fost trecut de 11 p.m. când am pedalat retur spre cazarea noastră din Vama Veche și strigătele repetate pe drum au fost: ”apă!”, ”noroi!”, ”atenție stâlpi!!”, ”melci!”, ”nu călcați melcii!!”, ”hei, melci!!”. Melci mari, cărnoși ieșiseră la plimbare. Era și un puiuț la un moment dat. Se târau nepăsători, riscându-și viața, mi-erau dragi, căci îmi aduceau aminte de copilărie, de serile tomnatice și ploioase când îmi aducea mama, pe o frunză mare, câte un melc imens, pe care îl lăsam pe masă și mă lăsam acompaniată de prezența lui mută, în timp ce continuam să mânuiesc creioane colorate pe cărți care așteptau să fie mâzgălite frumos de mine, puștoaica cuminte și băiețoasă care eram. Și afară ploua cu stropi mari și mama asigura o anumită liniște a vieții ……
   Ne-am retras fiecare la culcare, eu aveam totul pregătit pentru a doua zi. Într-un rucsac de schi de vreo 40 l pusesem apă și sortasem echipamentele pentru cele trei probe, în pungi separate, plus un prosop mare, portocaliu, să am cu ce să mă șterg. Pentru proba de înot încropisem ceva, aș fi dat orice pentru un costum de baie întreg! Ca de obicei, aveam cel mai mare bagaj. Pentru alergare pusesem adidași, pentru mtb aveam să folosesc pantofii de SPD și a fost o idee foarte bună să am perechi separate la probe. Pe la 3 dimineața am avut nevoie la toaletă și deși rămăsese stabilit ca băieții să nu încuie camera, eu neavând toaletă la mine, m-am trezit că nu pot trece spre baie. Așa că ieși noaptea în curte și caută o soluție. Și chiar am găsit toaletă în curte, spre marea mea surpriză, chiar mult mai funcționabilă decât cea din interior.
   Dimineață pe la 7 eram în picioare. Aveam o sardină și ceva graham, băieții s-au pregătit cu Isostar și alte nebunii, eu nici măcar nu mă gândisem la energizante. Aveam doar apă la mine, probele erau scurte, cu puncte de alimentare. La 8 și un pic am pornit din nou spre 2 Mai, atenți la coloniile matinale de melci. Ăștia erau alții decât cei din seara precedentă, parcă erau mai vioi ☺!
Am fost punctuali la start, dar ceilalți concurenți fuseseră muuult mai pre-punctuali decât noi sau își atârnaseră bicicletele din seara precedentă deja! Aproape că nu mai găseam loc și trebuiau să stea într-o anumită ordine, încăpeau 5 pe segment, intercalate frumos între ele. Minunată ideea cu suportul acela din lemn pe care se puteau alinia vreo 200 de biciclete probabil. Jos în față îți lăsai restul echipamentului la care te întorceai după fiecare finish. Zona de tranziție era păzită de niște body guarzi care se minunau că ar putea exista participanți îndeajuns de nebuni pentru a parcurge toate 3 probele la individual. Și eu mă minunam pe bune de minunarea lor, că arătau ca niște stânci băieții……
Startul era stabilit pentru ora 9, dar haosul era atât de mare, încât presimțeam o întârziere relevantă. Am intrat în apă, să văd cât de udă este. Nu era cine știe ce rece, udă era sigur, dar nici caldă nu era. Intrarea era cam dezastruoasă, băieții ăștia cu organizarea nu aspiraseră deloc, fir-ar să fie! Malul era acoperit de grămezi mari și scârboase de alge, intrarea în apă era împodobită cu pietre, deci trebuia să fii foarte atent. Mi se părea distanță mare până la check-point-ul din larg, adică o barcă unde se aflau doi voluntari. Trebuia să ajungem acolo prin stânga, să o ocolim, să ne spunem numărul și să ieșim prin dreapta retur spre mal.
Am descoperit mișcare prin trupele de concurenți și am văzut că se începuse marcarea numerelor pe brațe și pe picioare. Nu avea nici o logică, din moment ce și brațele și picioarele erau sub apă …… Ar fi trebuit pus numărul pe obraz sau pe umeri …. dar m-am conformat. Nu prea avea cine să marcheze sau nu existau markere, căci se formase coadă. Dacă aș fi bănuit, aș fi adus de-acasă, să-i ajut….. La un moment dat chiar s-a strigat la megafon: ”Cine are un marker, că ale noastre nu mai merg și nu mai avem să inscripționăm oamenii?” Moment de zâmbit.
Bogdan ar fi vrut să bea apă și a rugat-o pe Roxana să meargă să întrebe organizatorii dacă nu ne dau apă înainte de start. 
La 15 m distanță erau baxuri cu sticle mici de apă, stăteau în soare, așteptau probabil să fie transportate pe la punctele de alimentare de pe traseu. Ne-am dus totuși să întrebăm și am dat de un tip care a dat neputincios din umeri: ”nu vă pot ajuta, managerul cu apa nu e aici și eu nu știu, mă ocup de altceva, aici fiecare are felia lui….”. Moment de zâmbit, eu nici nu mă așteptasem la vreun succes de altfel. Dacă ar fi fost de distribuit, ne-ar fi distribuit-o. Dar suna totul atât de profesionist, în timp ce startul ar fi trebuit să fi fost deja de vreo jumate de oră și abia se umfla poarta gomflabilă, roșie, unde trebuia să ne adunăm pentru începerea concursului …. 
Dudu tot discuta cu un altul, nu le era clar pe unde o ia cel care iese din apă, cum ajunge la bicicletă să se schimbe, pe unde o ia ca să înceapă proba de alergare fără să îș încurce pe celălalt care ieșea din apă și tot așa ….. Haos mare, totul semăna a experiment. Cred că au avut echipă restrânsă de voluntari și, desigur, experiență zero, ceea ce în România este scuza supremă, indiferent ce se organizează. Nu contează că se organizează concursuri de vreo 10 ani, mereu există un ”prim concurs” unde organizatorii nu se pot gândi la toate aspectele.
Am făcut în liniște fotografii, am intrat din nou în apă, pozând concurenții de pe mal, adunați între timp sub startul cel mare, roșu, gonflabil. Era soare, cald, nu ne convenea că timpul se scurgea și venea căldura și să alergi pe caniculă nu e tocmai o dorință. Probele chiar fuseseră inversate din acest considerent, adică după înot se făcea alergarea și la final bicicleta.
Pe la nouă jumate ne-a adunat Dudu și cu o portavoce ne-a explicat pe unde se înoată, punându-l pe Alex Diaconu, să facă o demonstrație. Era ca la proști. Ca atunci când te afli într-o țară a cărei limbă nu o pricepi și apelezi la gestică și mimică ca să comunici mesajul. Deci Alex a arătat practic ieșirea din apă, direcția spre cele trei bazine gonflabile unde puteai să te cureți pe picioare, deși apoi până la bicicletă tot desculț ajungeai, a mimat tranziția, direcția de alergare, sosirea din alergare, iar culoarul de intrare la bicicletă, ieșirea pe segmentul de mtb și finișul. Lipsa indicatoarelor trebuia să fie compensată prin această demonstrație ce devenise alambicată tocmai din cauza amplorii care i se acordardase, totul căpăta valoare de labirint.
Pe la 9,40 s-a dat startul, alergându-se și năvălindu-se la intrarea în mare, deși era un pic aiurea din cauza pietrelor din apă. Am rămas mai la urmă, să nu-i împiedic pe vitezomani și nici ei pe mine, cu aruncatul apei. Am ajuns greoi la check-point, mi-am strigat numărul, am ocolit barca și am luat-o retur. Mi s-a părut lung, în fond nu mai înotasem de vreo 3, de când făcusem recuperarea după fisura de claviculă. Mi s-a părut incredibil că tipul dinaintea mea își uitase numărul și a trebuit să se oprească și să se uite pe braț pentru a-l putea rosti individului din barcă ….
Am ieșit printre ultimii din apă, cred că am pierdut jumate de oră la prima probă. Am simțit o durere  în talpa dreaptă, dar am plecat mai depare. M-am moșmondit mult la tranziție și am luat-o la alergare spre taverna pescărească din Vama Veche. Intrare accidentată la început și de fapt până în Vama Veche a fost nevoie de mare atenție, fiind teren presărat cu stânci, pietre, lespezi, lut care se lipea de tălpile adidașilor și puteai aluneca foarte lesne. Chiar am căzut cât mi-s de lungă la un moment dat, dar nimic grav, am continuat imediat. La tavernă am luat un pahar cu apă de la punctul de alimentare, unicul de pe traseul de alergare și am urcat printre mesele cu câțiva turiști, continuând până la baza militară pe poteca de deasupra țărmului, de unde în urmă cu câțiva ani făceam poze la perechi destul de nebunatice pentru scene indecente ☺
Am luat-o apoi pe lângă baza militară, am parcurs câteva zeci de metri pe asfalt și am reintrat prin câmp la dreapta. Coborârea era jalnică, pe lângă tomberoane mari de gunoaie, printre mașini, dar totul mergea bine, mă simțeam bine.
A urmat iar tranzitul moșmondit, simțeam ceva și mai dureros în talpa dreaptă, mă lovisem de un cataroi la ieșirea din apă. La un moment l-am auzit pe Bogdan Antohe cu un ”hai Anca”, semn că prea întârziam mult în zona de tranziție. În ultima clipă am decis să plec fără apă la mine, deci pentru prima oară eram pe traseu fără nici un bagaj. Oricât de cald era, 33 de km era o distanță scurtă, fără diferențe de nivel, cu două puncte de alimentare, deci părea floare la ureche, ceea ce a și fost. 
Traseul frumos, combinat cu asfalt, un pic de noroi, nu am întâlnit nici țestoase, nici șerpi, au fost două locuri unde am coborât de pe bicicletă, alt loc unde am oprit pentru că nu aveam loc de o mică cireadă de vaci absolut superbe, apoi pe șosea am oprit să salvez un pisoi de 5 zile care nu știu cum ajunsese acolo și urla de mama focului, așa că am oprit în mijloc, am luat bibeloul de puf, în spatele meu oprise un autocar care l-ar fi făcut asfalt peste 2 secunde, l-am dus în iarbă pe partea opusă a drumului - acum m-a depășit un alt ciclist - și am plecat mai departe urcând serpentina topită de caniculă.
De 3 ori pe traseul de mountain bike am bâjbâit, ultima oară împreună cu un alt concurent. Am avut noroc că nu am pierdut traseul, căci marcajul a fost prost și oameni din staff-ul de organizare nu am întâlnit nici măcar în intersecțiile nemarcate.
Pe la unu fără un sfert terminam și eu, fără eforturi deosebite. Fusese mult mai lejer decât îmi imaginasem. Și am obosit cu scrisul …. M-am bucurat că am terminat, mi-am inspectat talpa cu durere și am descoperit trei tăieturi de mai mare frumusețea, ceva sânge, dar nimic grav, cel mult 2 zile de disconfort.
M-am trezit pe a doua treaptă a podiumului la tură scurtă fete, am savurat momentul din plin și am zis în gândul meu: ”locul 2 din 9, ce bine că celelalte fete au fost mai lente ca mine ☺.”.
Recunosc că mi-a plăcut ideea de podium și m-am prostit un pic pe-acolo, dar ce mai contează? Te fură momentul, omul e ființă slabă. Am primit niște produse cosmetice despre care habar nu am ce reprezintă, niște carduri limitate în timp, de discounturi la produse cosmetice și accesorii de bicicletă (deci nu voi ajunge să folosesc nici unul din ele, expirând destul de curând) și, poate cel mai folositor obiect din pungă a fost o pereche de ochelari de înot .... semn că ar trebui să mai particip la un triatlon, nu? 
O mică retrospectivă despre ”cum m-am antrenat” pentru acest concurs:
Ideea de ”a mă antrena” mi-a venit pur și simplu din rușinea de a nu abandona! Îmi displace abandonul și în cei 8 ani de sport de performanță din copilărie am învățat că nu contează dacă ieși pe ultimul loc, atâta timp cît nu abandonezi. Și nu am abandonat niciodată până la PE2010.
Antrenorul nostru era ungur, Zoltan Vamoș pe numele lui, campion național la proba de 1.500 m prin anii ’60. Deși potențialul meu pentru 1.500 era vizibil, el mă chinuia pentru proba de 3.000, astfel încât nu am făcut niciodată performanță. Nici măcar după ce am devenit vice-campioană națională la 1.500 în ’81 tot nu m-a lăsat să fac ceea ce mi se potrivea. În ’82 toamna am părăsit definitiv stadionul Dinamo și de atunci nu m-am mai antrenat, nu am mai alergat, totul a devenit o amintire fără fotografii.
Pe 13 iunie a.c., la 11 p.m. ieșeam la primii pași de alergare. Pe o căldură nocturnă îngrozitoare am tropăit încetișor 2 km. A doua tentativă, mult mai reușită, a fost pe 23 iunie, patru ture complete de Cișmigiu, adică 6 km în 45 de minute, pe răcoare, pe o ploaie modestă. A treia tentativă a fost vineri, pe 24 iunie, la 2,30 p.m. intram în Herăstrău cu gânduri mari, să fac o tură completă în 40 de minute. Nu am reușit sub nici o formă, am făcut o oră și 10 minute, 95% mers. Pur și simplu organismul refuza să alerge. Și mă și plictiseam. Cam atât. Patetic.
Antrenament de înot ieșea din discuție, nu ai unde. Cei doi ani de înot de performanță din frageda copilărie nu făcuseră decât să mă călească și să-mi lățească umerii, nu am făcut niciodată performanță în apă. Am fost un sportiv extrem de disciplinat și ascultător, la zbenguială eram prima, dar viteză nu am avut niciodată la nimic. Din bazinul de înot am fost pur și simplu cerută pe stadion și cam așa am schimbat apa cu zgura.
Iar cu bicicleta …. Cei 20 de km zilnici prin oraș sunt mai mult decât nimic.
Pe scurt, mai mult pentru organizatori (îmi place că au cerut feed-back!!), chestii remarcate de mine:
Felicitari per total! Lista cu "propuneri de imbunatatire" urmeaza. Minus la marcaj (!!), plus la punctele de alimentare, minus la start (nu ati putut respecta ora stabilita), plus la bunavointa si straduinta, minus la comunicare in general, plus la premiile date in conditii de criza, minus la taxa ridicată de participare, minus la “design-ul” numerelor de concurs (urâte foc, pe bune! Doar că, desigur, şi-au făcut treaba).
1. PLUS: buna comunicarea on-line dinaintea evenimentului, în sensul că mi s-a răspuns punctual la orice întrebare am avut (legat de siguranţa echipamentului, de posibilităţi de cazare, de schimbare opţiune participare),
2. PLUS: deşi intitulat “fără asfalt”, segmentul de mtb a avut vreo 8 km (?) de asfalt (poate îmi spuneţi voi exact câţi km, pt că nu am fost foarte atentă în timpul cursei). Mie personal mi-a convenit combinaţia, sincer vorbind.
3. MINUS pentru debandada dinaintea startului şi pentru faptul că startul a fost întârziat foarte mult (9,40 din câte mi s-a spus, nu aveam ceasul la mână, pentru că mă pregăteam să intru în apă la prima probă). Şi aici menţionez şi faptul că nici organizatorilor nu părea să le fie clar la ora 9 dimineaţa, care este exact traseul fiecărui participant în secţiunile de tranziţie dintre probe şi de aici tot felul de discuţii şi explicaţii şi glume de genul “e un concurs pentru retardaţi cumva?”. S-a simţit foarte tare emoţia lui Dudu din tot ce a ţinut de comunicarea cu publicul. Nu e o critică, este doar o observaţie de la faţa locului. A fost super bine pentru o primă ediţie.
4. MINUS pentru “halul” în care au arătat numerele de concurs. Pe numărul de biklă ne-am fi dorit mulţi să scrie măcar titlul concursului, locaţia şi data desfăşurării, sau măcar ceva de genul “triathlon fără asphalt” etc. Orice! Numărul pentru alergare – aceeaşi observaţie. Trebuie să îi dai concurentului şi un pic de mândrie să poarte numărul respectiv ☺.
5. PLUS pentru faptul că echipamentele din zona de tranziţie au fost în siguranţă!!
6. MINUS pentru faptul că înaintea startului nu am putut primi o gură de apă. Puţin discutabil aici, unii oferă apă la start, alţii nu.
7. MINUS pentru faptul că nu a fost curăţată de alge porţiunea de intrare în apă. Erau ca nişte dealuri acolo, scârboase …. Poate multora le plac, dar multora nu le plac. Eu am intrat prin ele doar pentru că eram la concurs, în mod normal îmi displac fantastic.

8. MINUS pentru faptul că nu aţi putut elibera cumva toată porţiunea aceea de faleză care avea legătură cu concursul. Astfel încât atunci când am coborât cu bikla şi aveam viteză şi chiar îmi doream un finish aşa prelungit, a trebuit să frânez imediat, pentru că pe alee erau două maşini care vroiau să iasă. Nu ştiu ce presupunea să puteţi bloca zona, dar nu a fost OK. Ca şi cu maşina de gunoi care a intrat înainte de start şi a blocat totul pe-acolo.
9. MINUS la lipsa de fotografi pe traseu, inclusiv din bărcile de la proba de înot. Ar fi fost mişto să aveţi un fotograf în fiecare barcă, să facă poze când ajungem şi ne spuneam numărul ☺
10. Întrebare: De ce a fost necesară scrierea numărului pe picioare?!?!?!? Nu am putut înţelege chestia asta. Pe umăr mai înteleg, dar pe braţ şi pe picioare nu înteleg, doar se aflau sub apă ….
11. PLUS la punctele de alimentare: bine alimentate, oamenii de acolo entuziaşti, chiar a fost nice. Şi distanţa dintre puncte mi s-a părut foarte bună şi a fost prima oară într-un concurs când nu mi-am luat nici o sursă de apă pe segmentul de mtb.

12. La mtb, la ieşirea pe şosea după punctul al 2-lea de alimentare – parcă a lipsit cineva care să supravegheze traficul şi ieșirea concurenţilor pe asfalt.

13. MINUS MARE la marcajul pe segmentul de MTB!! Deşi eu se pare că nu m-am rătăcit, totuşi am avut 3 intersecţii unde habar nu aveam în ce direcţie trebuie să continui şi nu era nici un suflet de om prin zonă. Pur şi simplu am avut probabil baftă că am nimerit traseul. La un moment dat, dacă treceai de secunda de atenţie, puteai să o iei pe marcajul de dus şi te pomeneai că intri din nou pe traseu …..
14. PLUS la premiere şi la premii în an de criză! Faptul că aţi premiat şi categoriile speciale mi s-a părut foarte frumos. Păcat că aţi premiat doar băieţii peste 45, la fetele peste 40 nu v-aţi gândit ☹, nu e frumos …
15. Diplomele de participare puteau fi scrise, mă gândesc eu, cel târziu după start, ca să nu se stea la coadă şi să fie scrise pe loc, acolo. Putea veni oricine din publicul de la terasă să ia diplomă de participare, că i s-ar fi dat una fără nici o problemă. De pe diplome iar lipsesc nişte informaţii care ar fi fost de dorit: data desfăşurării (OK, apare anul), locul desfăşurării, probele cu km. Pentru cei care au urcat pe podium, ideal ar fi fost să apară şi timpii intermediari. Sau pe diploma de la individual acolo “la categoria” să fi apărut: “individual – tură scurtă: 750 m înot, 6,5 km alergare, 33 km mtb”. Dau exemplu doar.
16. PLUS pentru faptul că aţi oferit acele bonuri valorice, e chiar frumos gestul.
17. PLUS şi pentru ideea de “party after” – deşi, din câte am înţeles, a cam lipsit spiritual de party. Probabil un DJ voluntar ar face minuni ☺, era chiar o locaţie fantastică pentru un beach party, cu condiţia să ai zona rezervată pentru noaptea respectivă.
Cam atât din ce am observat eu personal, fără să includ aici şi alte comentarii auzite de la participanţi rătăciţi pe traseul de mtb de exemplu sau faptul că nu aţi ştiut, la premiere, că au fost 3 echipe de fete la ştafetă, nu doar două. Ar trebui fiecare să îşi spună cuvântul şi voi să trageţi concluziile. Pe o scală de la 1 la 10, eu dau nota 8 cu indulgenţă şi alte elemente de semnalat nu îmi vin acum în minte. Am participat de plăcere, am vrut să văd cum se simte un triathlon din interior, am vrut să văd dacă chiar pot duce toate cele 3 probele la bun sfârşit şi fără să aspir la podium, mica victorie de care am avut parte mi-a făcut mare plăcere.

Aştept cu plăcere ediţia a II-a.
Aştept cu nerăbdare clasamentul, mă interesează timpii intermediari pe probe. (mulți au lipsit și ulterior organizatorii au făcut cunoscut faptul că ”o doamnă țigancă” le-a furat o pungă cu cronometre și timpi notați).
Faptul că am fost pe locul 2 la individual fete este o motivaţie suplimentară să particip şi la alte concursuri de acest gen ☺ şi să îmi îmbunătăţesc timpii de tranziţie în primul rând, căci acolo m-am moşmondit la propriu şi am pierdut probabil 15-20 de min per total.

Bucureşti, 28 iunie 2010

I'm WATCHing YOU!! :-)