Dieses Blog durchsuchen

Donnerstag, 31. Dezember 2015

2015 pe ducă .....

Să se ducă învârtindu-se, că m-a secat din toate direcțiile!
Se duc anii. Cu sau fără bilanț, ei se duc. Deși timpul nu există, el tot zboară. Până la urmă nici unul dintre noi nu existăm, dar tot lăsăm amprente pe peste tot. 
În ultimele luni de zile îmi fuge totul de sub mine. Nu mai am chef de mine, nu mai am timp de mine. În fiecare zi croșetez mental câte o improvizație și mă trezesc că au mai trecut 24 de ore în care nu am ”înaintat”.  Am impresia că exist fără să trăiesc, deși trăiesc într-o nouă existență și experiența de a trăi într-o familie reprezintă probabil cea mai bulversantă etapă a anului și singura pozitivă, care mă va și repune pe linia de plutire.
Crăciun în familie, Anul Nou în familie cu prieteni în vizită. Treabă peste tot: cumpărături peste cumpărături, surprize de la mine pentru alții și de la alții pentru mine, un brad simplu și frumos, cald în casă, frig afară. Și multă mâncare. Prea multă ..... dar făcută ”cu cap” și totul home made. Asta mă încântă. Pâinea o facem la cuptor din făină făcută în casă, carnea e de fapt tofu și cârnații sunt de fapt vegetali.
I-am făcut Manuelei un plan de antrenament. Sper să o motiveze. La 170 înălțime, cele 83 de kg sunt destul de neplăcute ..... am dubii că va reuși ceva, pentru că la 49 de ani inflexibilitatea de a-și schimba stilul de viață este maximă și scuza cu ”nu am timp” îi guvernează viața, dar acum are tot ce-i trebuie: plan de antrenament - nu de alergare, ci de mers. Cum nu am experiență cu planuri care au scop slăbitul i-am fixat eu un obiectiv: în trei luni de zile să poată parcurge 10 km cu un pace de 9'50" per km. Dacă reușește chestia asta .... e mare lucru și atunci putem continua.
Werner m-a întrebat dacă nu-i pot face și lui un plan ..... de mâncare. Sau mai degrabă de ”nemâncare”. El nu vrea să facă mișcare, deși a fost sportiv, sprinteur cu rezultate. Acum viața lui e: trezit la 4:30, plecat la 6 de-acasă, condus 10 km, urcat în tren pentru 150 km .... revine seara acasă după ora 21 în general. Nu mă bag, nu comentez .... fiecare le știe pe-ale lui. Dar dacă mă întrebi pe mine .... cu stilul ăsta de viață nu ai cum să fii fit și sănătos. Practic e cam turist în propria casă și oaspete în propria familie, ce să zic? Chiar dacă nu tot ceea ce avem la un moment dat este rezultatul propriilor alegeri, eu tot cred că avem în general viața pe care ne-o alegem singuri și schimbarea mai depinde și de noi. Dacă vrem schimbare, mai devreme sau mai târziu o vom avea.
Da ..... dimineață am deschis ochii pe la 7 și mă așteptam să simt pisoiul călărindu-mă prin pat .... dar pisoiul meu special nu mai este, a murit. Și odată cu el, o mare parte din sufletul și păsarea mea.
Ziua petrecută în Salzburg a fost un artificiu, am mai uitat de una-alta, m-a obosit. Dar tot la ale tale revii până la urmă și tot durerile tale te bat la cap, indiferent ce încerci să negi.
Am reușit să alerg luna asta cam 75 de km, un record enorm. Dar mă aflu mult sub nivelul mării și am impresia că nu-mi voi reveni niciodată și nu voi mai putea niciodată să mai alerg 12 km/h și să fac cine știe ce anduranță decentă.Tot ce pot să dau acum sunt 9 km/h, dar greoi. Asta e viața frate .... te-nvârte ca pe clătite și nimeni nu scapă.
Ultimii bani pe anul ăsta - finally mi-am comandat ochelari, că nu mă mai descurc și tot amân de jumate de an decizia asta. Dar e grav fără ochelari .... 700 de euro pentru o pereche de bifocari heliomați ..... nu mă pune să comentez, că m-apucă răul. Austria e o țară scumpă și problematica e aceeași: veniturile stagnează de ani de zile, în timp ce prețurile cresc. Alimentele te seacă, chiria te ruinează. Dacă vrei să pleci din RO exclusiv pentru motive pecuniare și nu ești vreun geniu IT, poți să uiți Austria! D-aia am zis io mereu: ”Depinde frate ce te mână de la spate, pe unde te mănâncă de vrei să pleci!”
Anul ăsta neglijez pe toată lumea, așa că nu am urări pentru nimeni. Dacă nu ești capabil să te bagi pe tine în seamă și să mai speri ceva de bine, e clar că nu ai cum să te ocupi de ceilalți. 
Bilanț sportiv? 
O las baltă, că mare lucru de povestit nu e. Am fost mai mult ca arbitru de colo-colo - Linz, Viena, Zell am See, St. Pölten, în rest anul s-a caracterizat prin multe și grave căzături, răni multiple și dureroase, mai am niște înțepături adânci de prin primăvară și niște cheaguri enorme de sânge nedispersat prin țesutul adipos, zgârieturi ..... deci un an cu multe vânătăi și dureri.
Așa, în linii mari, printre episoadele de groază, 
am pedalat 5.175 km, 
am alergat 1.045 km, 
am mers 275 km, 
m-am dat cu rolele 27 de km și 
am înotat 30,680 km. 
Am condus cam 3.500 km (față de 6.000 în 2014) și 
am dormit enorm, deși nopțile albe nu au fost puține, din varii motive.
Concluzionând, 2015 a fost un an de pierderi complexe. Am pierdut - la propriu și la figurat - chestii ireversibile și de neînlocuit.
Am câștigat experiențe la nivel de oameni și de viață.
Am câștigat o familie și mi-am întărit o prietenie, renunțând în același timp la relații cu oameni asupra cărora m-am înșelat, crezând o anumită perioadă de timp că mi-ar fi prieteni. Și am dat la o parte demagogii (cei care ”fac multe pentru tine”, dar doar din vorbe și mai ales atunci când nu ai nevoie, căci atunci când ai realmente nevoie, ei sunt ocupați să dea din gură prin alte părți).
Anul ăsta m-a ajutat să-mi reconfirm vechea mea definiție a PRIETENIEI și cu excepția unei singure persoane, în România nu a existat nimeni care să se încadreze realmente în această definiție. 
Am o mână de oameni acolo la care mă gândesc de multe ori (nu-s mai mult de zece suflete), mă gândesc cu drag și cu nostalgie, dar nimic de profunzime, căci de unde tot dai fără să ai reacții, moare sentimentul. Lumea e ocupată.
2015 a fost în același timp un an în care am luat enorm. Mulți ani la rând am dat (altora) din puținul meu, sub diverse forme. Am dat material, pretinzând emoțional și nu am primit. Mulți ani. Simțeam că dau în gol la un moment dat. 
A se face diferența între ”am primit” și ”am luat”, e important!
Am primit și am luat ajutor de la oameni picați din neant în viața mea la momentul când aveam nevoie de acel ajutor ca de aer. Apoi majoritatea s-au reîntors în neantul de unde veniseră. Chestia asta mi se întâmplă de cel puțin zece ani în viață și am multe povești. Sunt un anumit gen de ”îngeri trimiși”.
Îngerii care staționează ..... eh, acolo e altă poveste. Aceia sunt foarte rari în viață. Aș spune că sunt unici, deci și foarte puțini. Sunt genul de îngeri care vin. Fac o diferență între ”sunt trimiși” și ”vin”, deși nu o pot explica acum, dar o pot simți.

Planuri pentru 2016?
Mai vedem ..... mâine trebuie să-mi scriu scrisoarea pentru 2016 și atunci poate voi reuși să conturez dorințele și obiectivele pentru 2016. Evident că am, nu am murit încă!
Salut cu drag publicul cititor și mă bucur să știu că se citește, se comentează și se învață poate :-) 
P.S.
Da, știu .... sunt în urmă cu ceva materiale .... sunt pe blog sub formă de draft, incomplete .... mai vedem. 
Până când nu mă regăsesc și nu mai tânjesc după mine, până când nu revin la dorurile banale, e greu de crezut că mai pot scrie ceva interesant. Mi-e în continuare dor de mine și de multe alte lucruri și activități. Din cauza asta aproape că nu mai am forța să-mi fie dor de munți, sport și antrenamente, lecturi, scrieri și călătorii. E un gol imens în viața de moment, dar nu am renunțat să sper că mă voi regăsi cu tot ceea ce mă caracterizează. 

Până atunci vă doresc să aveți grijă de îngerii voștri!

Dienstag, 29. Dezember 2015

SALZBURG: Sphaera din Kapitelplatz

  
 Mozart, artă, aur ..... și culoare

 ”Kapitelplatz” din Salzburg este dominată de vreo 8 ani de zile de această ”lucrare de artă” sub forma unei bile aurite de două tone cu un diametru de cinci metri. Bila este fabricată din fibră întărită de sticlă și este fixată pe un stativ din fier forjat care cântărește 3,5 tone. Deasupra se află o statuie de 9 m înălțime și 300 kg înfățișând un bărbat de culoare îmbrăcat în pantaloni negri și cămașă albă.
   Fiind a șasea piesă dintr-un proiect cultural local ce se întinde pe o perioadă de zece ani, lucrarea lui Stephane Balkenhol a fost ”dată publicității” în data de 26 iulie 2007 și va rămâne aici până cel mai devreme 25 iulie 2017.
   Există anumite discuții cum că toate lucrările proiectului, împrăștiate prin Salzburg, vor lua calea turneelor mondiale după cei zece ani. Dacă da sau nu .... rămâne de văzut. 
„Sphaera" Festung Hohensalzburg - Salzburg 2015
P.S.
Încă nu am găsit în internet un comentariu legat de simbolistica acestei lucrări. Globul auriu desigur că simbolizează ”Globul lui Mozart”, simbolul cel mai cunoscut și cel mai puternic comercializat aici și în mare parte din Austria, dar ce semnificație are omul de culoare de deasupra sferei ...... încă nu aș putea spune ...... și nu mă aventurez în supoziții.
Cu siguranță o alegere neobișnuită - e tot ce pot gândi de la momentul primei întâlniri.
Mai în glumă mai în serios: Obama deasupra Globului Pământesc și de aici extrapolările pot porni. 
Deși mai degrabă rasa galbenă plutește în aer, nu vi se pare? Cel puțin în Salzburg chineza pare să fie oarecum prima limbă locală de circulație turistică ...... așa cum Zell am See a fost la propriu ”cucerit” de arabi (bogați), chinezii s-au răspândit în Salzburg. În numele globalizării ne bucurăm de multe chestii .....

Donnerstag, 24. Dezember 2015

Ybbsitz: dăștept, conservativ, original, contemporan și străvechi

În timp ce alte țări cu un uriaș potențial meșteșugăresc ar fi putut să-și transforme teritoriile în reale magnete de turiști și, implicit, de bani ai acestora și de un bun renume mondial, generând venituri sănătoase pentru proprii locuitori - dar nu au făcut-o, ba dimpotrivă, Austria se pare că excelează nu doar în conservarea vechilor meșteșuguri și rețete, dar și în promovarea acestora sub cele mai variate forme. Austria este departe de a fi ”perfectă”, și aici zace mult gunoi sub preș, ca peste tot în lume, totuși combină minunat secolul XXI cu secole dinaintea străbunicilor noștri.
****
Ybbsitz este o comunitate austriacă străveche de 3.516 locuitori (ian.2015) situată în Austria Inferioară la o altitudine de 414 m în zona prealpină, având o suprafață de 104 kmp.
O localizare neobișnuită pentru un cimitir.Când se lasă noaptea, tot ce vezi sunt luminițele roșii de la candele și imaginea este foarte idilică. By Anka Berger/20.12.2015
În antichitate, zona a fost parte componentă a Provinciei Noricum. Denumirea de Ybbsitz apare documentată pentru întâia oară în anul 1107 și are origine slavă, ca multe alte comunități din zonă, ceea ce duce la ideea că aici inițial au locuit slavi.
Se presupune că în secolul XII s-a construit aici o parohie în jurul căreia a început să se dezvolte comunitatea.
Trenul tras de o locomotivă cu abur nu mai există de puțini ani din păcate :-(, așa că am sosit aici cu mașina
Bogăția în minereuri de fier și fond forestier, apropierea de Dunăre ca mijloc fluvial de transport au atras atenția asupra ținutului ca având potențial de atragere a unor venituri însemnate, astfel că în 1480 Împăratul Friedrich III a acordat locului calitatea de comunitate de marcă (Marktgemeinde).

În prezent, Ybbsitz reprezintă un centru metalurgic important care îi conferă un ambient cu totul aparte, pe lungimea a trei km întinzându-se străvechile clădiri unde fierarii își desfășurau meșteșugul. Pe lângă acest punct turistic de atracție - așa cum e, de pildă, fabrica de sticlă de pe Insula Murano, de lângă Veneția, unde poți vedea cum se fabrică minunata sticlă colorată de Murano -, zona reprezintă un loc ideal pentru drumeții, ciclism montan, recreere și răsfăț culinar, existând încă segmente de natură neatinsă de om, păduri și întinse suprafețe agricole.
Ybbsitz este membră în ”Cercul European al Orașelor cu Fier” - o Uniune Europeană care reunește orașele a căror istorie este strâns legată de extracția minereurilor de fier și a prelucrării metalelor. Scopul acestei organizații este de a promova complexitatea meșteșugului prelucrării metalelor și de a deschide oportunități comunităților membre prin includerea lor în circuitul turistic internațional. 

”Podul Trăirilor” (Erlebnisbrücke) - 1996 - este un exemplu de complexitate și simț artistic pe care fierarii de aici l-au generat și conservat de-a lungul secolelor.
 ***
Am ajuns în acest loc charmant duminica trecută, toată familia dorind să petreacă câteva ore în originala ”Piațetă de Crăciun” (Weihnachtsmarkt), denumită de altfel ”Schmiedeweihnachtsmarkt” - adică ceva de genul ”Piațeta de Crăciun a Fierarilor”.
 În această perioadă a anului - luna decembrie - Ybbsitz devine atractiv și de-a dreptul romantic.
Apa râului este cristalină și lasă să se admire fără greutate numărul mare de păstrăvi aproape uriași.
Casele sunt mari și ..... foarte vechi, dar nu aș putea spune că inspiră sărăcie și mizerie, chiar dacă nu sunt neapărat nou renovate.
clădire din 1907 - anul în care s-a născut bunica mea
Acum se întâlnesc aici fierari din Austria și din alte țări și centrul orașului este transformat într-un spectacol de lungă durată, fiecare echipă de meșteșugari arătându-și talentul. 

Intrarea costă 2 euro și primești o brățărică albastră ca dovadă că ai achitat.
Ce mi s-a părut interesant printre altele a fost să văd tineri fierari, semn că meșteșugul nu e în colaps ....
Plus de asta, copiii mișună pe peste tot și încearcă și ei să simtă despre ce este vorba, ceea ce mi se pare important ca și verigă educațională!
Îi vezi peste tot trăgând de părinți să vadă, să meargă, să încerce, să audă, să asculte, să pipăie, să ridice și tot așa ..... e bucurie peste tot și evident că locul capătă un flair aparte și inspiră o direcție sănătoasă.
va urma



Scrisoare către George

Scrisoare către George
Martie 1999 
   Am scrisoarea ta de vineri, 12 martie, în fața mea. Am citit-o și am recitit-o de câteva ori, neștiind ce și cât anume din ea să iau ca fiind adevărat. Târziu m-am gândit că poate aș mai avea și eu unele lucruri de spus, deși nu știu de ce aș face-o. Am renunțat de mult să mai încerc să comunic cu tine, văzând că totul e inutil și am renunțat de și mai mult timp să comunic cu tine în scris, căci maniera asta mi s-a părut întotdeauna cea mai profundă pentru exprimarea unor gânduri și sentimente, dar  tu ai ignorat-o mereu, făcându-mă să ajung la concluzia că ești doar un tip calculat sau imatur, insensibil sau crud. Am trecut multe cu vederea, gândindu-mă că în viața ta ocrotită de ambianța unei familii în care părinții au pus totul la dispoziție, tu nu ai avut efectiv cum să te lovești de unele greutăți de supraviețuire care să te maturizeze mai din timp. Iar la mine procesul de maturizare a fost prematur, la 10-12 ani aproape că aveam singură grijă de mine, de casă și apoi chiar și de mama. 
   Știu, știu că este o scrisoarea foarte incoerentă și aparent nu are legătură cu ceea ce te interesează pe tine în momentul de față, dar ar fi bine să reziști și s-o citești până la ultima literă.
   Vor apare reproșuri, dar nu o lua în nume de rău, nu o fac cu răutate. Adevărul este că toată situația mi se pare nebunească și pare a fi ca o răscruce în viața mea.
   Există persoane și lucruri noi în universul meu și îmi pare rău că nu pot discuta cu tine despre toate câte am în minte, pur și simplu nu se poate. Eu ajunsesem să iau dezinteresul tău pentru relația noastră ca un fapt real, au fost zile în care eram furioasă și consideram că am avut ghinion să te cunosc, să mă îndrăgostesc, să încep o relație cu tine, să accept să fim împreună după ce-mi spseseși clar că ”deh, asta e, ai pierdut în fața alteia!”.
   Treceau zilele, seara uneori când ajungeam târziu acasă și pășeam în golul holului mi-ar fi plăcut să apari de undeva. Apoi, seară de seară am ajuns să uit și chiar am ajuns să descui ușa, să văd că holul era tot gol și să-mi spun: ”Ce bine că nu e aici!”. Și uite-așa treceau zilele și am învățat să te uit, ce-i drept ajutată de împrejurări. Totul a decurs de fapt mai repede decât m-aș fi așteptat vreodată, dar stăteam și mă gândeam că tu aid at tot sprijinul pentru a ușura despărțirea, mă antrenaseși luni de zile să mă deprind cu absența ta. 
   În săptămâne dintre Crăciun și Anul Nou nu ai apărut, apoi te-am sunat eu pe 31 decembrie. Ciudat, nu crezi? Apoi în februarie tot eu te-am căutat în duminica aceea de 14. Apoi a intervenit problema cu bunicul tău. După cum decurgea ”relația” noastră și după cum te știam, nu bănuiam că de la înmormântare vei veni la mine și când te-am văzut că apari pe neanunțate ….. nu știu, dar faptul că tu erai cel care simțise impulsul de a veni la mine mi se părea tardiv, eram déjà mult prea înstrăinați unul față de celălalt.  
   Ai simțit că ar fi potrivit să înapoiezi cheile apartamentului și pot spune că simțeai în direcția corectă. În fond, la ce-ți mai foloseau, din moment ce nu mai veniseși de atâta vreme?! Apoi, deodată, când nu le mai avea, veneai să mă cauți și nu mă găseai. Când veneam acasă și-mi dădeam seama că mă căutaseși îmi părea rău pentru tine, dar atât.
   Ar fi o schimbare teribil de radicală în viața mea să remarc că am devenit imună la sentimente.
   Cineva care mă cunoaște bine mi-a spus odată că ar vrea să fie ca mine, să aibă capacitaea de a trăi cel mai mic amănunt al vieții cu atâta intensitate cum o fac eu.

Dienstag, 22. Dezember 2015

O altă zi de primăvară în decembrie ... și echipament de noapte

Zona austriacă prealpină ce ține de Austria Inferioară oferă, printre altele, spectaculoase apusuri de soare.
Se apropie și anul acesta de sfârșit, deși pentru mine personal s-a terminat și m-a terminat deja de ceva timp. Ultimele zile se scurg cu viteza apei din cascadă și repeziciunea cu care te plesnește fiecare moment trecut al fiecărei zile se lasă cu amețeli.
Dacă ar fi să mai pot crede în ceva după acest an .... aș crede în revanșa anilor următori. Mi-am făcut deja mental bilanțul pe ultimele 12 luni, din obișnuință, dar nu mă simt în stare să-l și aștern pe hârtie.
Este ca și cum aș scrie doar despre tragedii ..... despre care nu pot scrie din cauza plânsului. Va trece și faza asta, ca oricare altă fază din viața noastră. Un lucru este cert: nu mă voi putea niciodată uita înapoi la acest an cu vreo urmă de zâmbet.
Îmi scria ieri cineva: ”și un pisoi de-al meu a murit duminică .... (....) nici când mi-a murit tatăl nu am plâns așa ca acum.....”
Să fiu sinceră, citind asta am căpătat curaj să pot recunoaște că nici când mi-a murit mama, singurul meu părinte, nu am plâns și nu am suferit ca acum, când .....
Mama a murit în urmă cu zece ani. Eram împietrită și nu am putut plânge. Acum plâng și nu mă mai opresc și tot ce fac este să nu fac nimic ..... decât să plâng și să uit toate celelalte motive care m-au făcut să plâng și să urlu anul ăsta.
După trei zile de ținut cufundat în bezna cenușie a ceții dense specifică zonei, astăzi s-a eliberat din nou cerul și strigătul lui a ajuns și la mine.
Am plecat târziu însă, pe la două jumate. Am așteptat poștașul cu cadoul pe care mi l-am făcut la final de an .....
 Cum aici se întunecă deja de la ora 4 p.m. și drumurile sunt foarte înguste, cu serpentine, suișuri și coborâșuri, siguranța pe șosele nu mai este un moft, ci o chestie de supraviețuire. Și nu de moarte e vorba, și de moarte în chinuri sau de vreun accident care nu te lasă nici să mori, dar nici să mai trăiești!
Salopeta asta de iarnă ..... e o bijuterie, recunosc! Desigur că este ”sensibilă” la murdărie, dar murdăria ține de profesia în sine. Murdărim, spălăm, uscăm și pedalăm mai departe.
123 de euro costă minunea asta și cei de la wiggle o au pe stoc. La 173 cm ai mei am luat mărimea L short și îmi pică ca turnat.
P.S. Astăzi, deci o săptămână mai târziu, văd că au mai scăzut 15 euro la preț!! Au și pe roșu, dacă v-ați săturat pe pantaloni negri!!
Și asta e a doua piesă de rezistență. De mănuși nu am mai avut bani, dar le-am pus pe listă. Ăștia sunt supra-pantaloni pentru zile ploioase. Calitate excepțională. 28 euro.
 Am pedalat puțin, m-am ”dus la oraș”, în Amstetten, căutam ceva pentru seara de Crăciun. Ideea de bază era să mă preumblu prin orășel, dar .... n-am avut chef. Am găsit la intrare, într-un magazin, ceea ce aveam nevoie pentru completarea cadourilor și cum deja se amurgea, nici măcar nu am mai intrat în oraș. 
Mi-am dat seama cu bucurie că nu-mi lipsește vânzoleala citadină și chiar vroiam să mă-ntorc acasă, la liniștea rurală. Cu o zi de 12°C la final de decembrie parcă nu e sentimentul ăla de Crăciun, când normal îți amintești că-ți îngheață nasul și aerul răsuflat prin nări, îți scârțâie zăpada de sub tălpi .... nici urmă de iarnă ..... 
Așa că, cu rucsacul plin în spate, am pedalat retur și m-am bucurat să ajung acasă pe un asfințit superb ...... și liniște ...... o liniște curată, aerisită, vie ....
Am făcut un tur al grădinii pentru o serie de fotografii, surprinzând cerul albastru mânjit cu roșu și m-am retras apoi în camera mea unde nu mă mai așteaptă blănosul meu ....
Un univers devenit gol și trist, după două săptămâni de groază și durere ..... nici măcar Crăciunul nu-l poate înveseli. Intru în cameră cu rucsacul și nimeni nu miaună, nimeni nu vine să inspecteze obiectele noi aduse de-afară ..... un gol dureros și greu de acceptat. Foarte greu de acceptat ..... nu mai toarce, nu se mai fâțâie, nu-mi mai blochează tastatura, nu mai stă așa bleg cu ochii rugători în ochii mei, să-l las în brațe să se cuibărească ..... greu frate, tare greu de acceptat că nu mai e ..... pur și simplu nu mai e .... e gol

un-pisoi-si-o-poveste-foarte-trista
Austria .... too late .... for me

Austria too late .... for me

De un an de zile mint. Brusc am ajuns la concluzia asta, deși nu m-am gândit până acum că fac așa ceva.
Din octombrie 2014 s-a declanșat un an de teroare în viața mea. Fără să realizez exact sau poate doar din dorința de a nu accepta o cădere atât de neașteptată, în urmă cu exact un an de zile am pășit într-un coșmar care pare să nu se mai termine.
Milioane de ”de ce”-uri mi-au încețoșat nopțile albe și zilele întunecate.

Am căzut și m-am ridicat.
M-am împiedicat și am reușit să mă țin într-un echilibru artificial.
Apoi am început să realizez că de fapt nu sunt atât de proastă încât să mă tot împiedic cu stângul în dreptul și am început să văd că din diverse direcții veneau alții care puneau obstacole în drum. Obstacole subtile, d-alea care te seacă din inimă spre suflet. Și care te ruinează pe toate planurile.

Se spune că atragi în viața ta persoanele și personalitățile de care te temi cel mai mult. Te temi să nu cumva să începi un nou job unde să ai un șef coleric sau incorect. Exact de aia ai parte.

Te temi în adâncurile gândurilor tale că deși ai ajuns unde visai, s-ar putea să nu faci față și să cazi cu curu de pământ și să doară al dracului de rău, pentru că, cu cât ai ”urcat” mai sus, cu atât distanța până jos e mai mare. Dacă nu reușești să îți stăpânești temerile, te vor stăpâni ele pe tine și așa se face că în viața ta apar lucrurile de care te temi.

De unde vin temerile? De unde vin anumite gânduri, așa, din negura Universului?! 

Anul acesta mi s-au ”îndeplinit” majoritatea temerilor. De aceea știu cum funcționează principiul. Nimic nu merge cu ”trebuie”, dacă nu vine 100% din interior, curat, senin, fără strop de îndoială și de temere.

Lucrurile care ni se întâmplă, pozitive sau negative, se întâmplă dintr-o secundă de ”wow!”
De exemplu în mai eram pe un traseu de ciclism cu o grupă mai mare de fete și la un moment dat urcam noi anevoie pe câmpuri printre ferme, tractoare, vaci. Minunat! Ca turist, minunat! Pedalam în paralel cu o fată și ne-a pălit așa un miros de balegă și iarbă și cum treceam pe lângă o fermă am zis: ”Wow!!! Ce fein e!!!! Uite așa mi-ar place să trăiesc, cum o fi?!”
Partea interesantă a episodului este că peste patrz luni jumate eram deja în propriul meu ”wow!”.
Trăiesc rural acum, aproape izolat, nici telefonul mobil nu funcționează aici în casă, trebuie să ies pe câmp ca să prind ceva conexiune. Ceea ce .... nu e tocmai ”wow! Ce fein e!!!!”

Secunda aceea de ”wow!” a devenit realitatea mea actuală, dar cum eu la momentul exclamării nu am gândit și restul contextului, condițiile implicite ale mutării și transformării mele din city girl în rural girl au depășit cu mult puterea mea pozitivă de imaginație. Așa că iată-mă la un aproape final de an de coșmar într-un nou șoc.

Când nu ne merge ”ideal” sau ”just perfect” începem să avem ”doruri”. Îi scriam azi prietenei mele - nu, nu ”unei prietene”, pentru că am una singură, să fie sănătoasă!! - despre ce mi-e dor. O listă seacă, dar dureroasă în esență. Mi-e dor de câteva chestii de care nu prea m-am mai atins anul acesta și teama că mă despart total de ele mă cuprinde precum ceața dimineața pe aici pe coclaurile deluroase care-mi blochează mie conexiunea telefonică mobilă. La finalul listei scriam: ”Mi-e dor de mine.”

Am slăbit. Pisoiul s-a îngrășat.

Nu am reușit încă să-mi organizez casa. Nici măcar nu am despachetat toate cutiile de la mutat, sunt încă o groază de chestii care nu se știe prin ce cutie zac și eu am nevoie de ele. Am făcut pană la bicicletă, nu știu pe unde-mi sunt ustensilele. 

Pielea mi s-a uscat, mâinile s-au înăsprit, degetele s-au deformat de muncă, al treilea mare mutat în doar 18 luni m-a dărâmat. Crema mea cu aloe și propolis ... e pe undeva.

Se spune că astăzi ești ceea ce ai gândit ieri. Și că mâine vei fi ceea ce gândești astăzi. Este o teorie interesantă, doar că dacă nu o înțelegi în profunzimea ei, principiile ți se par false și nu vei știi niciodată să o aplici în așa fel încât să fie în favoarea ta.

Ca să câștigi la loto trebuie măcar să joci. Dar câștigul nu e garantat. Pentru că nu înțelegem principiile, de aceea nu câștigăm la loto, chiar dacă jucăm. Nu e îndeajuns să cumperi lozul și să-ți dorești să câștigi. Cheia este în cum îți dorești. Și despre asta există toptane de literatură scrisă de alții deja.

Se spune că ”banul la ban trage și puricele la purice.” Cam așa este, doar că mereu te întrebi: ”oul sau găina, care a fost primul?” Oamenii cu foarte mulți bani capătă un alt aplomb în viață. O altă aură. În esență, nu banul îi face așa, ci faptul că ei sunt așa, atrage bani. Și lucrurile se combină mai departe. 

Se spune că ”banul strică caracterul.” Mai degrabă banul mult scoate la iveală caracterul urât, dar nu-l schimbă în urât. 

Oamenii cu bani mulți au altă ușurință în a oferi uneori gesturi de ajutor. Dispun altfel de timpul lor și de resursele lor. Un ajutor pe care ei îl dau cuiva pe ei practic nu-i costă mare lucru, dar ei sunt conștienți de valoarea imensă pe care ajutorul dat o are pentru cel ajutat. Și de aici începe poziția lor de ”superioritate” prin care cel ajutat rămâne îndatorat, iar cel care a ajutat devine mai popular, mai căutat, mai lăudat .... mai bogat. După care fragila relație moare .....

Există oameni fără bani care sunt de fapt milionari. Nu la momentul în care îi întâlnești tu neapărat. Prin atitudine, ei sunt deja milionari, chiar dacă momentan spală vase într-un restaurant.  

Faptul că scriu acum în română nu e întâmplător.
18 luni de Austria ...... o experiență cu multe paradoxuri.
O experiență cu multe văi și mulți munți. Cu serpentine. Să fie pasul făcut în urmă cu 18 luni drumul către ruină?
Nici măcar nu am curajul să povestesc de ce, ar contraveni strategiei propuse.

Mi-e dor să scriu. Ce scriu aici nu e scrisul meu, nu are suflet, nu mă reprezintă.
Mi-e dor să sport.
Mi-e dor de armonie. 
E noapte, bate vântul puțin, aud cum se tot lovește de perete placa rotundă din piatră adusă din Nepal .... e liniște absolută și totuși mie mi-e dor de o anumită liniște în viața mea.
Prea mult haos și prea multă zarvă în ultimele 12 luni de zile. E deja a 13-a de fapt.

Am pierdut noțiunea zilelor din săptămână. De foarte multe ori pierd noțiunea orelor, nu mai port ceas. Nu că ar fi ceva rău, dar în contextul actual nu e ceva bun.

Încep să înțeleg de ce se întorc românii în România ..... 
Încep să înțeleg de ce greul din România e mai ușor pentru români decât greul de oriunde altundeva ..... 

Faptul că taman EU scriu aceste rânduri va șoca pe destui. 
Dar vom vedea ..... totul e relativ.

Da, mereu am zis: ”Există un prea târziu!!
Pentru mine, Austria a venit prea târziu.
30.10.2015, Nußöd
Update 22.12.2015 - Neuhofen a.d.Ybbs
Se împlinesc aproape două luni de când am scris acest material.
Două luni exasperante care au adăugat dureri, tristeți, deznădejdi, lacrimi și decizii dintre cele mai grele.
Ne-am mutat din nou.
Ne-am lovit de birocrația austriacă până nu am mai știut de noi, atât de tare ne-a amețit.
Am șters oameni de pe listă.
Și am cunoscut îngeri ......
Am făcut un pas mare din punct de vedere legal și administrativ, în sfârșit am mașină cu nr. austriac și deja mă simt altfel la volan. Ce a înseamnat acest proces ..... voi scrie la un moment dat, pentru că povestea este pe cât de incredibilă, pe atât de sinistră prin implicațiile sale.
Am plecat din Nußöd aproape pe furiș. M-am mutat la 1,7 km mai departe și mă simt ca-n familie. Primul meu Crăciun cu sentimentul de familie mă face să îmi ling rănile cu mai puțină tristețe. 
Pisoiul a murit și odată cu el o parte din sufletul meu. Mă scald într-un gol imens și mă-nnec în lacrimi de câteva ori pe zi și pe noapte, fără a mă putea obișnui cu lipsa lui și cu ultimele zile petrecute parțial împreună.
Sentimentele care mă copleșesc sunt atât de răvășitoare că mă tem de ele ...... sper că voi accepta la un moment dat că și acest lucru nu a fost degeaba. Dar deocamdată am doar furie, tristețe și tone de neputință în fața unor evenimente care au venit peste mine precum o avalanșă, fără să mă pot feri.
Îmi doresc să pot spune că ”NU, Austria nu a venit prea târziu pentru mine!”
Și-mi mai doresc să pot spera în revanșa anilor următori, pentru că anul acesta a fost prea negru.          

Samstag, 19. Dezember 2015

Sonntagsberg .....

Trec zilele și orele, cu ceață și cu soare ..... un ținut care poate fi deprimant la culme, dar cu siguranță nu el e de vină ...
Trec zilele și orele și am pană de scris. Și totuși umblu pe ici, pe colo, câte un pic, cu viteza melcului.
Trec zilele și orele altfel de câteva zile .... nici măcar nu caut bucuria descoperirii ..... când m-am mutat aici ardeam la propriu de nerăbdare să călăresc dealurile astea și să văd de pe moțul lor Alpii, cu crestele lor stâncoase .....
I-am văzut zilele trecute când am hălăduit cu bicicleta în neștire, pedalând printre lacrimi ..... și probabil a fost prima oară când nu am tresărit văzându-i ..... i-am văzut, am făcut o poză și am plecat. Cu tristețe și durere.
Postez de dragul fotografiilor .... n-am nici un chef să documentez materialul și știu că am rămas în urmă cu multe nescrise, nespuse, începute și neterminate.
Biserica de pe Sonntagsberg este loc de pelerinaj. Informații destule sunt pe net .... n-am chef să mai fiu corectă în articolele despre locurile pe care le descopăr.....
Pentru că sunt obosită. Pur și simplu.
Postez doar de dragul fotografiilor de data asta ..... și mă bucur că nu am nici o altă obligație față de nimeni.
Am plecat prea târziu de-acasă pe o rută necunoscută și fără o destinație anume. Nu neapărat.
Și am ajuns totuși, după lungi cățărări și coborâri, pe ”Muntele Duminicii” - deși traducerea sună ca naiba ... Sonntagsberg.
Frumos .... verde .... decembrie .... cam ceață, PFUII ..... mi s-a părut că se mișcă pisoiul prin cameră .... să fiu a naibii!!!

Nu era nimeni prin zonă, era 15:15 .... deci trebuia să mă grăbesc spre casă, că aveam 15 km de ”condus” și nu prea eram echipată de întuneric.
Așa că am tulit-o destul de rapid retur, fără să intru în măreața clădire.
Eu nu intru în biserici din motive religioase, cred că este destul de clar aspectul. Intru doar să văd în ce a mai investit omenirea de-a lungul secolelor .... bani grei pe seama săracilor și amărâților .....
 Coborârile lungi și destul de abrupte mi-au creat probleme. Mi-au amintit că degetele mele sunt încă destul de ruinate și nu au puterea necesară să frâneze, așa că .... oricât de caraghios pare, la coborâri am mai mers și pe lângă bicicletă!
Nu știam eu de ce mereu mi-au plăcut mai mult .... urcările .....!

***
Prima clădire pe acest munte a fost la 1440, când s-a construit o capelă. În 1490 s-a construit o biserică în stil gotic.
Etc. etc. ..... 

I'm WATCHing YOU!! :-)