Dieses Blog durchsuchen

Mittwoch, 26. November 2014

O alergare ... altfel !

Există persoane care au talentul, abilitatea nativă de a ”scoate” dintr-o situație de căcat un lucru bun. Ceva de genul - cum zicea mama mea și mama ei :-) -: ”Să faci din rahat, bici! Ăsta e spiritul nemțesc de fapt și așa s-au ridicat ei din cenușă.” - da, sigur .... 
Ei bine, talentul ăsta la mine se manifestă destul de parțial. Nu prea mi-aduc aminte să se fi manifestat în situații cu adevărat relevante, care să fi contat ... dar poate m-a lăsat memoria. Ba mint cu nerușinare!!! Nu mai știu să mă exprim. Ba da, s-a manifestat în situații în care pe un taler era viața și pe un taler era moartea, dar în situații care să fi ținut de bani, carieră sau familie nu s-a manifestat, din păcate. Acolo ies mereu pe minus. Dar măcar nu se moare din asta.
Ei bine, în seara asta cred că am tras un loz bun, la finalul unei zile nașpa, a nu știu câta zi nașpa din ultimele două luni de zile.
După ce am trecut, la propriu, de primele seri de frică, venind pe bicicletă pe Donauinsel prin beznă, 10 km, m-am obișnuit acum într-atât de tare încât am devenit dependentă și aproape că nici nu mai folosesc lanterna. Am găsit un traseu pe unde nu mă mai intersectez cu alți bicicliști - insula are o lățime de aprox. 250 de m și e străbătută de multe drumuri paralele, deci loc destul - și nici cu alți nebunatici care să se piardă pe insula aceea semi-sălbatică în bezna timpurie a iernii, deci e OK să mă deplasez neiluminată, că nu are cine să se-mpiedice de mine.
Dimineață la 7 pedalam de zor spre job și admiram răsăritul deasupra fluviului. După ziua de ieri, când nu prea am fost echipată de ploaie, azi eram cu cizme din cauciuc, lungi până la genunchi, haină căptușită și impermeabilă, mănuși de iarnă - nah, cam avem între 2 și 4°C și supra-pantaloni impermeabili. Și un rucsăcel, în care îmi căram ceva țoale de schimb și un recipient cu supă (prânzul meu la purtător :-))
Umflasem roțile chiar înainte de plecare și pedalam. Plecasem cam cu 10 minute prea târziu de acasă - adică 06:50 - și știam că voi întârzia.
Mai aveam cam 6 km până la birou ..... când aud un sâsâit ..... puf, pană pe spate. Ptiu drace! Ventilul dus dracului, deci nu probleme cu camera sau cu anvelopa. A cedat ventilul, să-mi bag nervii-n cizme!!
Era ultima nebunie care-mi trebuia, să mai și întârzii atât de mult la job!
Ce să faci într-o situație de genul ăsta? Nu prea ai de ales, decât să mergi înainte. Tot înainte, asta e!
Mai mers, mai alergat .... am întârziat 45 de minute.
Vine seara, hai acasă. Cum?! Bicicletă nu, card sau bani ioc la mine, deci adios tren, metrou, autobuz. Nu-mi rămâneau decât propriile picioare.
Așa că ..... cu perspectiva celor 13 km în fața mea, m-am echipat sumar, cât de sumar am putut (fără canadiană, fără suprapantaloni) la cele 3°C de afară, mi-am tras ”minunatele” cizme din cauciuc și am pornit prin beznă.
Alergare de 13 km, pe asfalt, prin întuneric, în cizme de cauciuc cu talpă subțire.
Superb!
 După o zi nebună și destul de urâtă, te cobori deodată în beznă, singur. Nu știi dacă să oftezi sau dacă să te bucuri pentru ceea ce te așteaptă. Mă gândeam: Mă voi relaxa. Am nevoie de asta. Am nevoie să respir. Să gândesc. Să mă gândesc. Să inspir. Să decid. Să încerc să mă regăsesc. Alerg, merg, combin, nu contează. Contează să mă liniștesc și asta e o bună ocazie. 13 km nu e un drum scurt, face bine la creier. 
Se creionează în fața ta - sau mai bine zis, în fața imaginației tale, pentru că, din fericire, dacă cunoști traseul foarte bine, o aventură de genul acesta nu te mai sperie - un drum lung. Un drum lung de 10 km, cu ceva ondulații. După 10 km, urci și cotești dreapta să traversezi podul peste Dunăre. Ai ajuns la capătul nordic, ești în Niederösterreich - Austria Inferioară sau Austria de Jos, dacă ar fi să traducem - și de aici fie intri în Langenzersdorf, fie continui drumul de-a lungul Dunării - vestitul Donau Radweg care traversează mai multe țări -. După ce cotesc spre pod, mai am aprox. 3 km de alergat până acasă, prin localitate.
E o senzație deosebită, mai ales când ești un pic copleșit de non-bucurii. Există o zonă de vreo 300-400 de m, pe la km 8, care-mi produce încă un fel de emoții și pe care încerc să o traversez întotdeauna cât se poate de rapid. E într-o curbă, vizibilitate mai redusă, cu ceva crâng și plajă de nisip .... pe întuneric nu prea iubesc bucata aia de traseu.
În timp ce alergam - ah, și fără ceas, fără cronometru, fără telefon .... fără nimic!! spun asta pentru că în ultimul timp am devenit prea dependentă de măsurători - simțeam beneficiile alergării în VFF. Simțeam clar cum se întinde tendonul din spate, de la călcâi și cum se conturează mușchii gambei. Probabil voi avea ceva dureri musculare, dar nimic grav.
În rest .... a fost chiar bine.
 Pe la km 9 am văzut vreo 3 luminițe stridente alergând de colo-colo, erau trei căței scoși la plimbare. Ca întotdeauna, deși nu eram pe bicicletă, ci doar alergam, stăpânii și-au chemat câinii și aceștia au ascultat. Au toți aici o comandă de care nu m-am prins, dar care funcționează fantastic: omul comandă, e ca un murmur și un șuierat, cățelul vine la el, omul ține așa o mână deasupra ca și cum ar avea o bucățică de zahăr pe care se pregătește să i-o dea cățelului pentru că e atât de ascultător, iar cățelul nu mai este atent la biciclist sau la alergător, ci la mâna aceea ..... să fie al naibii, dar aproape toți fac așa!! 
Oamenii m-au salutat, am salutat .... și mi-am văzut liniștită de alergare.
Acestea sunt micile detalii după care tânjeam .... politețea. Acel ”dumneavoastră” ucis demult în România.
Am ajuns cu bine acasă, mi-am luat aparatul foto și am coborât să fac câteva poze, ca să pot documenta această mică aventură. Alergarea un pic altfel: 13 km în cizme de cauciuc :-)
Hai că le-am cam încercat pe toate: desculță, în VFF, în șosete (Germania, februarie 1994, la 5 dimineața, 12 km peste câmpuri, prin zăpadă), în bocanci, în sandale, acum în cizme. 

Sonntag, 23. November 2014

Anotimpurile călătoresc. Și noi ne ținem după ele.

Astenie de toamnă sau cum io zice, cert e un singur lucru deocamdată: de vreo două luni sunt varză. Murată!
Cu toată frumusețea anotimpului și beția implicită de culori, toamna mai aduce ceva: astenie! 
Te târăști, te chircești în pat și nu te-ai mai mișca de-acolo, diminețile sunt de coșmar, căci ceasul sună, afară e beznă și tu trebuie să-ți pui masca, să faci pe ”omul bine-dispus, vesel, fericit că are unde să vină la lucru la birou!” Horror! Seara e deja noapte, că de la patru jumate bezna se tiptilește cu o viteză supărătoare și se lipește pur-și-simplu de geamurile biroului, așa că la cinci, când cică pleci spre casă, te bagi ca zerzecul în smoală și gâfâi extenuat spre casă, fericit că te poți chirci din nou în patul tău, uneori fără nici un chef să mai mănânci ceva.
Greu frate, foarte greu! M-a lovit anul ăsta ceva de groază. Cu astenia de primăvară mă mai împrietenisem, relația noastră are deja ceva vechime, să fie mai mult de un cincinal. Astenia de toamnă .... nu prea serveam. Era așa o oboseală, o epuizare, dar nicidecum o sfârșeală cronică ca anul acesta. 
Bine, că și vremea joacă teatru, ceva de speriat! Ba 20 de grade, ba 5, ba iar 18, ba iar 7 și tot așa. Cum să mai rămâi zdravăn???
Nu știu cum le merge altora, dar la mine e jale cu J mare și bolduit!
Antrenamente de toamnă? Pentru sezonul viitor ?! Bey, tu vorbești serios? Da ce mi-s io, din fier cumva? Și dacă ce am 3 iron-fieruri d-alea la activ, crezi că m-am țăcănit chiar de tot și mă hrănesc doar cu mangan, ca să pot ”călca” mai cu spor?
Nuuuu frate .... numai, gata ..... nu mă mai joc, piuaaaaa!! La job .... dar refuz să discut despre d-astea, că e ca și cum m-aș băga în politică și ultimile două săptămâni de ”cu sufletul la gură pentru Johannis” mi-au fost de ajuns. A ieșit, a fost votat, o nație în isterie aproape l-a votat (mai era unul care a declanșat isterii pe la Apaca, prin anii 90 .... și a mai fost unul din anii 30, care tot așa a isterizat o populație-ntreagă, dar ăla a fost ciuma neagră a istoriei omenirii!!), acum totul e să fie lăsat în pace și să-ncerce să mai dreagă ceva în țara aia ... că cine-și imaginează că el, de unul singur, Klaus Johannis, va reuși pe parcursul a doar unul sau două mandate, să schimbe o mentalitate care se agață cu disperarea unei lipitori flămânde de creierul acelei nații .... să zicem că e ”wrong”!
Deci, mai în glumă, mai în serios, mă puse naiba să-mi fixez un obiectiv peste șase luni. Nașpa rău! 
Spre deosebire de sâmbăta trecută, sâmbăta asta măcar am petrecut-o mai mult pe-afară. O oră și ceva cu pisoiul .... ah, stai să vezi povești. Uite cum plecăm la plimbare azi, la 12:30:
 Patrupedul acesta iese la plimbări de peste zece ani. Nu mi-amintes să mă fi alergat vreodată, să mă fi fâțâit vreodată în sus și-n jos, de colo-dincolo, o oră-ntreagă, așa cum a făcut azi. A făcut exact cum mi-ar fi plăcut de mult timp să-l văd, vioi, curios, plimbăreț, că doar nu ieșim afară și stau în frig după fundul lui ca să-l admir cum stă pe loc, precum bivolul Ferdinand din desene animate, și stă să asculte cum crește firul ierbii!!
Bravos! La 5°C și ceață ne-am distrat de minune, ba ne-am salutat și cu doi căței super-bucuroși, care nu se mai dădeau duși ...
video
 Am stat o oră cu el, l-am filmat, l-am pozat, ziceai că am ieșit la ședință foto prin Caraibe, așa se fâțâia de colo-dincolo, cu coada-n sus, ondulată, în zig-zag, mergea spre vest, întorcea cu 180° și venea repede spre mine de ziceai că dau turcii sau șobolanii .... deci m-am distrat de minune.
Am revenit acasă - acolo unde domniei sale încă nu prea îi priește - și am plecat din nou. Din senin mi-a venit ideea să cumpăr o plantă, ceva, o chestie, să mai schimbăm o vorbă. Io cu ei, ei între ei când nu sunt eu acasă ... păi nu?
Mama-mia, și ce plantă am luat .... că mai greu mi-a fost să o aduc pe ea acasă decât tot mutatul la un loc!
Un bonsai. Un bonsai mare, într-un vas frumos, un aranjament frumos și greu ... da greu frate .... de-am făcut febră musculară la brațe cei 400 de m până acasă!
 L-am pozat frumos și am pășit amândoi cu dreptul în noul cămin .... și iaca veni și inspectorul de serviciu, să-și dea cu părerea:
Bonsai nu este de fapt copăcelul, ci ”procesul artistic și științific” (citiți, că e foarte interesant pe Wikipedia, dar nu în română, că e ceva simbolic ce e scris acolo!) prin care japonezii au ”diminuat” anumite plante, modificându-le și reducându-le la dimensiuni ”de apartament”, evident dându-le și tot felul de forme considerate a fi estetice.  Intervenția omului în mama-natură .... dar să nu intrăm iar în discuții filosofice, că am astenie deja.
Se făcuse deja ora patru, nu mâncasem de la zece - și atunci, destul de frugal -, am luat o linguriță de semințe chia, ceai și m-am tras cu forța să-ncerc totuși și azi o alergare.
Ieri, după orele de birou, biciclisem vreo 50 de km și simțisem cât de impotentă am devenit fizic, că după 20 de km vroiam deja să mă opresc și după 30 gâfâiam de ziceai că am urcat cel puțin Turnul Pisa în alergare, cronometrată! Apoi ieșisem la o alergare de 5 km și ieși așa un fel de struțo-cămilă 7 km alergat/mers.
După 2,5 km am intrat pe Donau Insel și dă-i alergare .... vai de steaua ei, între 5:50 și 6:12 pe km!!
O chestie feină pe Donau Insel, e marcaj la fiecare 100 m, deci poți neică să faci intervale până uiți să mai respiri!! Da, bine zis: ”poți”, dar nu e cazul și nu te mai hlizi atâta, că-ți vine rândul, stai pe-aproape ... anul ăsta, anul viitor ... o să vezi cum te plesnește și o să vii să refaci lectura! Poate arunci și cu vreun comment la final, ce-ar fi?!
Nici picior de drac, se mai auzeau niște croncănituri, în rest pustiu.
La revenire, când am intrat pe podul de la capătul insulei, să mă apropii de intrarea în localitate - pe sub alt pod e aia -, am aprins frontala și .... iaca ce văzui: 
Să-mi cadă bașca ... erau frumos legați, fixați acolo .... proaspeți, frumoși .... cine știe ce poveste mai au și ei!!
După o oră și șase minuțele am intrat în casă și, evident, sete, foame ....
și nani ar trebui, dar tare mi-e greu să mă duc la culcare. Mi se-ncurcă genele de somn, dar nu mă-nduuuur ..... eu sunt om de noapte, suflet călător, creativ, fantomatic .... de ce mă pedepsești tu pe mine să lucrez ziua într-un birou, în loc să mă lași în ritmul meu biologic și să-mi dai o ocupație potrivită. Sunt precum o cârtiță ziua!! Iar noaptea mă culc obligat-forțat doar pentru că știu că a doua și la 6 treb să stau drepți. Coșmar!
Am găsit un site drăguț, cu plante ... poate mă recalific .... mi-ar place să lucrez cu animale. Și cu plante.
Duminică m-am scos din casă și la aprox. 5°C am pornit-o pe cursieră spre Tulln, de-a lungul Dunării. 33 de km încolo și 33 retur. Fein, mi-a priit. Așa da, cu condiția să nu pornesc mai târziu de 9-9:30 de-acasă.
Frig, vânt puternic pe ruta de retur, puțină lume, încă câțiva nebuni care clar ieșiseră la antrenament cu SPD-uri. Un peisaj de toamnă târzie, fără soare, cerul acoperit complet, rațe și lebede pe fluviu, încă ceva verde al ierbii. Uscat, bine, m-a mai optimizat un pic.

Montag, 10. November 2014

Training restart .... brrrrr

.... is like Matrix Reloaded .... I try since about two weeks to restart my normal training sessions. It does not work out. 
After a crazy race season - 3 races in 8 days: Olympic distance on 30th of August, Ironman 70.3 Zell am See on 31st of August, full Ironman Austria on 6th of September & the half ironman distance Eisenman Litschau on 9th of August - I decided to stop any kind of training for four weeks.
Mid of October should have been the restart of winter trainig for next year.
But .... it started the history about finding a rent house and the entire stress involved. As everything in my life is connected through emotions, I was not able to do all the things in the same time. Waiting one week for the meeting with the apartment owner, then waiting a whole week-end for his reply, then the new meeting, the paper work and the packing, transporting everything on my own from the 3rd level to the car and from the car to the 2nd level ... crazy indeed. A lot of work, a lot of emotions, about 125 km driving between the two locations - the old room and the new apartment -, then the joy of unpacking everything, finding the right place in the house and designing a little bit, looking for some furniture pieces.  Emotions, emotions ....
Finally, as I thought everything could be calm again, a few days after I moved, some strange pains started.
OK, ignore & delete.
But no .... then some unexpected stress related to the job appeared from the sky ...
And so on, no training, no mood, no nothing ....
Last week-end I did nothing. I tried to run, but it was a sort of running-walking-taking pictures around, about 10 km in longer than one hour and half!!
The big issue is now that, every single day without training is like a huge frustration for me. 
So, on Friday I was crazy enough to bike in the rain for 34 km, the Danube Island from the mid of it to the south end and then to the north end of it. Nobody was cycling on that ugly weather. Nobody, but myself!
Today, in the morning, I went to the office by car and I decided to come home running. 
And I did it!!! 12,5 km!! Ten km on the Danube Island, in the dark, by myself, no fucking anybody around, just me and my odd fear!
I left behind all the city lights and I started to run in the wildness. Because the Danube Island is, without any lights, a wild area of about 22 km long.
But I did it!
Here, do you see? I am here, hellooooo .... Don't you see me? 
So, after the first 9 km, when I reached the illuminated bridge ... wow, WOW!!! What a relief for me, really!!!! Lights, I can see, hurrraaaa, look, these are my feet .... one, two, three, four ..... the toes .... all mine ... I am me, entire me!!!!
But - and it is not for the first time I remark this - due to the fear running through a dark wildness, I run faster!!! 10 km in one hour after doing almost anything since first week of September ... is a very good time for me!!!
So, my stomach got back to his place, leaving the esophagus and I relaxed again ... after one hour of emotions and a sort of fear which I cannot really describe .... now I feel safe again :-)

I'm WATCHing YOU!! :-)