Dieses Blog durchsuchen

Donnerstag, 29. Dezember 2011

Sonntag, 4. Dezember 2011

Bolnav de Himalaya / Himalayas krank

Im Dezember 2008 und dann wieder im 2010 flog ich alleine nach Nepal. Zur Herzen des Terras wichtigsten Gebirgenkette: die bombastische Himalaya! Ich bin immer noch der Meinung, Dezember ist am besten. Ich würde am Mitte November bis Mitte Jäner empfehlen und die Vorteile sind relevant: fast keine Touristen unterwegs. Kristalklarer Himmel. Viel billiger, man kann mit 1 USD eine Nacht in einer Lodge verbringen.
În 2008 și în 2010 plecam singură spre Nepal. Mai exact, spre inima celui mai însemnat lanț muntos al Terrei: Himalaya. De fiecare dată, în decembrie.  Încă susțin că este cea mai bună alegere să parcurgi potecile himalayene nu mai devreme de finalul lunii noiembrie, dacă nu vrei să ajungi mai sus de 6.000-6.500 m alt.. Avantajele merită orice sacrificiu: sunt foarte puțini turiști. Claritatea se definește printr-un simplu cuvânt: cristal. Și, nu în ultimul rând, prețurile sunt mult mai reduse pe traseu, ajungi să plătești pentru un adăpost de noapte mai puțin de un dolar, asta așa, ca să nu fie gratis.
Ich vermisse die Himalayas. Aber so sehr, dass es mir tut weg. Ich trockne ab. Neind, Du kannst es nicht verstehen. ALLE Gedanken sind dort geflogen. Meine Seele ist dort. Mein Atmen ist dort. Nur körperlich bin ich nur dort.
Mi-e dor de Himalaya. DOR. Dor de mă usuc. Nu, n-ai cum să înțelegi. Toată mintea mea este acolo. Sufletul. Respirația. Concentrarea. Sunt cu totul acolo, doar fizic nu.
Ich bin Himalaya krank und kein Arzt kann mir helfen.
 Sunt bolnav de Himalaya și chiar dacă nu m-aș putea adapta să trăiesc acolo permanent, totuși sentimentul acesta de apartenență la acele ținuturi lăsate încă în pace de frenezia distrugătoare a omului mă copleșește atât de tare, încât mă doare fizic. Să fie doar mitul sau să fie într-adevăr o chemare reală? E ca și cum te trage o funie, așa este plecarea către Himalaya.
Cine nu a fost acolo sau chiar dacă a fost, nu a văzut și nu a simțit acele teritorii vaste, aparent sterpe și reci, așa cum am făcut-o eu, nu poate înțelege o noimă din ceea ce exprim eu aici.
Himalaya nu a fost primul loc care m-a expus propriilor mele limite. Himalaya nu a fost primul loc care m-a făcut să plâng de durere și de fericire în același timp. Am plâns de fericire, prima oară, când am ajuns, în 1990, în inima Norvegiei. A fost prima oară în viața mea când am rostit lăuntric ”sunt fericită”.  A doua trăire a fost în Anzi, unde eram copleșită de dimensiunile, tăcerea, pustiul, sublimul, infinitul, majestuosul din jur. De atunci, Carpații românești și-au pierdut aproape total puterea de a mă impresiona peisagistic sau emoțional. Tanzania, cu al său Kilimanjaro și cu acel univers absolut senzațional al marilor mamifere sălbatice și al triburilor de masai, mi-a răscolit cu siguranță percepțiile și trăirile. Supremul emoțional l-am atins, fără doar și poate, anul trecut în Himalaya. La ora asta, eram încă în Kathmandu și nu luasem încă decizia asupra traseului pe care aveam să-l urmez. Am cotrobăit apoi, aproape 3 săptămâni, singură, pe poteci legendare. Am ascultat sunetul soarelui și am fugit de zgomotul râurilor, am experimentat frigul sub cele mai acute manifestații ale sale și a aproape celor mai profunde consecințe asupra fizicului și mentalului omenesc. Frigul, pe lungă durată, poate duce la delir. Dacă dispar intervalele de încălzire fizică, ajungi să îți dorești să mori. Frigul îți poate paraliza voința și apetitul. Ca să-i faci față, ai nevoie de un psihic foarte puternic. Frigul are multe fețe. Și eu încă nu am experimentat rezultatele extreme ale frigului: degeratul și amputația. Deci vorbesc oarecum într-o prea mică cunoștință de cauză.
Sunt bolnav de Himalaya.
un episod conduce catre un altul si tot asa.
video
video
citeste si °povestea unei fotografii°
Un episod. Si de aici tot mai departe ... 
Sunt bolnav de Himalaya. Nu sunt în stare să citesc, să învăț, să-mi fac temele pentru școală și în week-end am și teste de dat, nu doar teme de predat. Mănânc doar pentru că trebuie și, în ultimul timp, doar aiureli. Aș prefera uneori să atentez la castronelul pisoiului, să ronțăi câteva crănțănele d-alea și să scap de-o grijă. 
 04.12.2011
 07.12.2011
01.01.2012
 17.02.2012
28.02.2012
15.03.2012

Freitag, 2. Dezember 2011

Echipament (ul)

Pe Facebook, în grupul de ”Tri Training Group” s-a plasat o fotografie cu 9 perechi de pantofi de alergare, sub titlul: ”Alergarea este cel mai ieftin sport?”
 Eu am experimentat anul acesta (2011) și am simțit din plin ce înseamnă diferența de echipare, de dotare materială. Dacă ai trecut de pragul participării ”just for fun” și vrei măcar un pic de performanță, echipamentul contează enorm. 
De exemplu, la înot, un costum de neopren - varianta umedă și varianta full - îți aduce un timp mult mai bun și te protejează din punct de vedere al efortului dispus. Contribuie la păstrarea unei părți din energia de care ai nevoie la următoarea probă (mă refer la triatlon). Pe de altă parte, degeaba ai neopren, poate el să fie și cu motorașe, dacă nu ai un minimum de tehnică corectă, tot codaș rămâi. Tehnică și antrenament, aceste două elemente nu pot lipsi la proba de înot, dacă vrei să nu fi ultimul care părăsește lacul, în timp ce toți ceilalți au parcurs deja primii 5 sau 20 de km din proba de bicicletă :-))
La bicicletă, problematica e mult mai complexă. Am participat la un half ironman cu un trekking bike, pe care îl cumpărasem ca să mă descurc prin București în rutele mele zilnice și să nu mai folosesc mountain bike-ul meu full suspension, că era păcat de el să-l stric prin traficul înfiorător al orașului. Am trecut de la mountain bike full suspension la trekking și, în cele din urmă, la cursieră. Deci trei universuri diferite. Dacă atunci când am trecut de la mtb la trekking eram siderată de viteza cu care circulam prin oraș, atunci când am trecut la cursieră, la doar 2 luni diferență, eram absolut mută de încântare și la ultimul triatlon la care am participat în 2011 am fost a doua, ca și performanță la proba de ciclism, din întreg clasamentul feminin. Cu mtb-ul m-aș fi plasat probabil a doua din coadă.
 Perechea din dreapta jos este prima mea pereche de ”adidași” și am cumpărat-o în ianuarie 2007, dintr-un foarte amețitor complex cu articole sportive din Paris. Toate celelalte perechi sunt cumpărate anul acesta și cele două de sus stânga sunt pentru sezonul 2012, vara. 
Modelul stânga sus, prima pereche, a fost o reală dezamăgire, 
contrar faimei mărcii :-((, deci bani aruncați aiurea.
La alergare am multe și prea puține de spus. După 7 ani de copilărie petrecută pe mai toate stadioanele și parcurile, falezele și potecile (atletism de performanță, cu câte 4 ore de antrenament, 7 zile din 7), unde antrenamentele le făceam 90% afară, pe zgură, tartan, gheață, zăpadă, asfalt, nisip, pământ, doar cu teneși și bascheți chinezești care alunecau ca dracu iarna (!) și nu aveam de ales, chiar daca afară erau minus 20°C, e greu acum să spun lumii că performanța se obține doar dacă ai echipament de ultimă generație. Pentru că nu este așa. Sunt alte elemente care îți dau performanța, echipamentul se află printre ultimele dintre ele. Echipamentul face diferența. Dar dacă tu ești de locul 10, echipamentul singur nu te va propulsa pe locul I, nici măcar pe locul 3 al podiumului (că doar orice sportiv își dorește un podium, nu?).
Anul acesta am făcut cele mai multe și ”grele” investiții în echipament sportiv de bună calitate. Am cheltuit mai mult decât mi-am permis chiar. Făceam acum un bilanț al cheltuielilor pe ultimele 11 luni și la final reiese clar că am cheltuit pe echipament sportiv cu vreo 80% mai mult decât am cheltuit pe alimentație! Biciclete, pantofi de alergare, căști de bicicletă, pantofi de bicicletă, șosete, tricouri de toate felurile și multe alte accesorii pentru anotimpul rece. 
Așa, și?!?! Da, mă simt mult mai bine folosind noul echipament, cu siguranță mult mai confortabil și mă și motivează uneori mai bine, dar ca și performanță nu-mi va aduce nimic în plus, dacă:
1. Nu ies zilnic să mă antrenez
2. Nu am o alimentație corespunzătoare
3. Nu-mi dedic stilul de viață, per ansamblu, acestor activități
4. Nu-mi scot talentul nativ afară din găoacea lui.
Pentru că este vorba și de talent nativ. Care, fără antrenament, nu are mare valoare. Dar talentul contează, el este o parte din combustibilul care duce la un anumit rezultat. Talentul trebuie cultivat, este valabil în orice domeniu, nu doar în sport. Și acest lucru mi-a fost confirmat de multe recorduri de-ale mele personale, pe care puțini le-ar fi atins în condițiile în care le-am atins eu. Deocamdată, cu o frustrare imensă pe care mi-o asum, de o lună de zile nu pot alerga, abia dacă pot merge. Așa că .... echipamentul se păstrează neatins.
Rulajul echipamentului este important și principiul este de fapt același ca și al garderobei cotidiene. Dacă ai și porți o singură pereche de pantofi, apar probleme. Se uzează mult mai rapid, nu o poți folosi în toate situațiile în care te afli, psihologic vorbind devin un element plictisitor și asta îți dă o neplăcere în a-i purta, nu ai grijă de ei. Două sau trei perechi diferite de pantofi ți le păstrează pe toate într-o stare mai bună de utilizare pentru mai mult timp, este un fapt verificat de mine și pe principiul acesta am trăit din momentul în care mi-am permis mai mult de 3 perechi din orișice. Am și acum primii mei pantaloni de bicicletă, dragi mie și foarte bine întreținuți din 2004,  pentru că între timp mi-am mai cumpărat 4 perechi, deci am 5 perechi pe care le rulez vara. Am și acum sandale pe care le port de 10 ani sau rochii pe care le am de 15 ani și le port cu mare drag. Ca să nu mai spun că recordul absolut este atins de o pereche de dresuri roșii, din lână, pe care le am de 28 de ani sau un compleu din lână pe care mama mi l-a făcut și îl am intact, purtat cu mare grijă, din 1984!
Chiar voi face un album cu fotografii dedicat echipamentului exclusiv sportiv pe care îl am la ora actuala și îl voi compara cu echipamentul pe care îl aveam în urmă cu un an. Pentru că marea diferență de echipare s-a produs la finalul verii 2011. 
Update 02.12.2012, la un an distanță
Echipamentul, ca și mașina prin oraș, este un lux necesar. Dar tot un lux rămâne, din păcate. Comparativ cu 2011, am participat la mai multe concursuri.
În plus, m-am apucat de alergare. Alergare montană mai mult, asfaltul nu-mi place. Am participat la neașteptat de puține triatloane, în schimb am 12 alergări competiționale, ceea ce chiar și mie mi se pare ciudat, pentru un prim an de alergare. Dacă condițiile domestice ar fi permis (banii, de regulă), aș fi avut la activ 16 concursuri de alergare pe anul acesta. Am început în ianuarie, în nordul Norvegiei, și probabil că ultima alergare (până la urmă nu am dat 90 de lei pentru o cursă de 10 km prin pădure) va fi pe 15 decembrie, în Băneasa.
Așa că am mai achiziționat ceva echipament specific, despre care am început să relatez în materiale dedicate, cum ar fi:
Accesorii de compresie 
Trail running in SNOWCROSS 
Summer tral running in S LAB SENSE 
Salomon softshell jacket-valuable :-) 
K-Swiss running shoes - ideal for triathlon 
Salomon ladies xt wp jacket - not recommended 
Ronhill Trail microlight running jacket - very good 
Thermal neck - good choice to protect your neck

Sonntag, 27. November 2011

concurs de înot?! Who? ME!?!?!?!

20.11.2011 
Când mă gândesc că până anul acesta nici măcar costum de baie nu aveam (!!) .... și acum mă duc la Cupa de Toamnă Masters!!!
uitați-vă un pic ce ținută perfectă! brrrrrr .... 
I love this picture și am aflat și cine este: Laura Damian
Da, o să fiu ultima din coada cozilor, dar m-am înscris! 
Cum așa? Hm ..... În urmă cu două zile, pe Facebook, am intrat în vorbă cu Carmen Bunaciu, așa, pe negândite. De ce?! Pentru că, văzând un ”like” de-al ei pe o postare, mi-am adus brusc aminte că o cunosc și că în copilărie mă uitam mută de admirație cum făcea întoarcerile în același bazin unde și eu, mai mititică fiind, mă antrenam. Era prin anii 1976/1978, că pe urmă din bazinul de înot am zburătăcit direct pe pista de alergare a stadionului Dinamo, unde am petrecut următorii 6 ani ai vieții mele.

Nu am fost niciodată o bună înotătoare, eram codașă la concursuri, nu am avut niciodată viteză, la nici o probă. Era demotivant, rușinos să fii ultimul dintre toți copiii aliniați la start. La antrenamente eram singura care rezista cu orele, fără să tremure, fără să i se învinețească buzele, dar la concursuri eram melcul grupei.
Așa că, din 2 ani chinuiți de înot - că aveam doar 8 ani și făceam naveta din Giulești la Dinamo, zilnic, singură!, iar iarna la Floreasca -, am rămas doar cu faptul că știu să înot.
Carmen m-a invitat foarte inimos la concursul de la Izvorani și uite-așa, pe negândite, după vreo 35 de ani de la probabil ultimul meu concurs specific de înot, iată-mă căutându-mi costumul de triatlon și ochelarii de înot cu dioptrii, pe care tocmai ce-i comandasem luna trecută, din Baia-Mare, pentru sezonul de triatloane din 2012! Deci nimic nu e chiar întâmplător.
Să văd cu ce se ajunge la Izvorani, că sâmbătă proba e abia la ora 16, deci exclus cu bicicleta pe DN1 (!)

Despre Carmen Bunaciu, extras dintr-un CV on-line:
 S-a consacrat la Clubul ‘Dinamo” Bucuresti (1974 - 1986), unde s-a pregatit cu antrenoarea Cristina Sopterian (dacă nu mă înșeală memoria, este antrenoarea din cauza căreia am lăsat eu bazinul de înnot și am trecut la atletism! Era cam brutală cu copiii, mulți plângeau la ea, i-am dus dorul antrenorului Drăgușanu!). A castigat 70 de titluri de campioana nationala in probele individuale si a stabilit 39 de recorduri ale Romaniei.
- Prima inotatoare care a coborat recordul tarii sub un minut la 100 m liber, realizand 59,90 la 17 decembrie 1977, in bazinul din Baia Mare (50 m).
- Componenta a loturilor nationale, in perioada 1975 - 1986, a reprezentat inotul romanesc la 3 C.E., 3 C.M., 2 editii ale J.O. si la numeroase competitii internationale, realizand un palmares impresionant. A obtinut: 10 medalii (5 de aur,
3 de argint si 2 de bronz) la J.M.U. din 1979 (Mexic), 1981 (Bucuresti), 1983 (Canada), 1985 (Japonia); 30 de titluri de campioana balcanica; 2 medalii de aur la
concursul preolimpic din 1979 (Moscova). La C.E. cucereste prima sa medalie in 1977 (Suedia) clasandu-se pe locul III la 200 m - spate si pe locul VI in finala la 100 m spate, precum si doua medalii de bronz, la 100 m spate, la "europenele" din 1981 (Iugoslavia) si 1983 (Italia). La C.M. din 1978 (Berlin) se califica in doua finale, clasandu -se pe locul IV la 200 m spate si pe locul VII la 100 m spate. La editia din 1982 a "mondialelor", de la Guayaquil (Ecuador), cucereste medalia de bronz la 200 m spate (2:15.40), prima medalie obtinuta pentru inotul romanesc la un C.M. si se claseaza pe locul V la 100 m spate, iar in 1986 (Madrid) ocupa locul VI in finala probei de 100 m spate.
Calificata in 3 finale la J.O. din 1980 (Moscova) se claseaza pe locurile IV la 100 si
200 m spate si pe locul VII cu stafeta de 4 x 100 m mixt, iar la editia din 1984 (Los
Angeles) pe locurile IV la 100 m spate si VII la 200 m spate.
Dupa 1986 s-a dedicat muncii de antrenor, reusind sa pregateasca o serie de sportivi cu performante notabile pe plan intern si international. In perioada 1989 - 1992 a facut parte din colectivul tehnic care s-a ocupat de pregatirea lotului olimpic si national de inot. I s-au acordat diferite ordine, medalii si diplome ca o recunoastere a contributiei sale la afirmarea inotului romanesc. 

Duminică, 27 noiembrie 2011

Indecisă

Am ajuns la concurs datorită lui Carmen Bunaciu. Am și avut o probă în aceeași serie cu ea. Incredibil, după .... 10, 20, 30, 33 de ani de când făceam și eu pe sirena prin bazinul Dinamo!

Vineri seara eram, ca niciodată în viața mea când a fost vorba de o plecare, o mișcare, un concurs, foarte indispusă și lipsită de interes. Căzusem cu bicicleta în seara anterioară (vezi povestea aici http://ankaberger.blogspot.com/2011/11/cazaturi-de-biciclist-urban.html), piciorul drept mă ținea în continuare (de o lună mă chinuiesc cu el) cu un șchiopătat ceva mai discret, avusesem o zi mai tembelă la birou – de fapt o săptămână mai tembelă! -, nu găsisem o variantă sigură de transport și perspectiva unei noi dimineți de weekend în care să mă trezesc devreme nu mă încânta deloc. 
Telefonul de sâmbătă dimineața m-a tras de urechi :-) 
Sâmbătă dimineață m-am trezit pe la 7 jumate. Era frig și ceva vânt afară, dar uscat. Nu avusesem o noapte prea bună, așa că m-am băgat din nou la culcuș, adormind rapid. La 10:15 suna  telefonul. Carmen Bunaciu! Aoleu, ce mă fac acu? Că uite nah, când am încercat și io o dată să fiu așa cum nu sunt – adică să nu comunic, să fiu oarecum neparolistă -, ca să încep odată procesul ăla de adaptaree la România, uite că nu am nimerit-o bine. Ce jenant. Am deschis ochii, m-am învârtit de două ori pe lângă pat, am analizat cum se descurcă picioarele, mi-am dat seama că era prea târziu oarecum să mă gândesc la a mai merge cu bicicleta, așa că am sunat-o înapoi, de rușine! Habar nu aveam ce-i voi spune! E clar că nu am raționat corect, pentru că aș fi avut timp să mă mobilizez să plec și cu bicicleta, dar nu mă simțeam în stare mai mult din cauza bagajului, căci urma să înnoptez la Complexul Olimpic și nu știam ce să apuc să iau cu mine, plus că, din lipsă de bani, trebuia să apuc să pun și ceva de mâncare pentru seara și dimineața de duminică.
Una peste alta, Carmen mi-a spus că are loc la ea în mașină și ne vedem la ora 12 la Piața Victoriei, la metrou. Heirup, m-am spălat și am început să adun la repezeală chestii de pus în rucsac. Aveam la dispoziție doar 30 de minute ca să o pornesc spre locul de întâlnire.  Costumul, ochelarii de înot, casca, halatul de baie, un prosop mai mare, un tricou de schimb, slip, o conservă cu ravioli (cina și micul meu dejun de duminică, dinainte de concurs), o sticlă cu apă de băut, ciocolată, 3 chifle și o bucată de cașcaval. Și dă-i și fugi șchiopătând spre metrou. Noroc că aveam o cartelă cu 3 călătorii, cumpărată prin iunie, ca să nu mai dau bani acum.

Am ajuns bine, la 11:45. Era frig și vânt afară, pe sub blugii mei subțiri, de vară, nu aveam nimic, pusesem șosete scurte, eram îmbrăcată ca de primăvară, nicidecum ca de final de noiembrie.  În același loc mai aștepta o doamnă și după cum arăta puteam să pariez că este o fostă înotătoare. Și așa și era, Caraion Camelia, după cum am făcut cunoștință ceva mai târziu, fiind în mașina lui Carmen.
Aventuri organizatorice, că doar suntem în rOMÂNIA
Am ajuns cu bine la Complexul Olimpic și Sportiv din Izvorani.  Mica aventură care ține de totala lipsă de organizare, practicată cu atâta indiferență pe plaiurile mioritice, fără a se ține cont de implicații, o voi rezuma în câteva fraze: Carmen îmi reținuse un loc într-o cameră din hotelul sportiv cel nou. Am mers împreună la recepția hotelului vechi mai întâi, pentru a caza alte participante. De acolo, am trecut de bazin și ne-am dus la recepția hotelului nou. O tânără recepționistă acolo, total indiferentă și ignorantă, ne-a comunicat pur și simplu că ea nu mai are locuri în hotel. Carmen probabil a considerat că e o glumă. ”Păi am rezervat aici, X locuri.” Că cică poate, doar la două dintre camere ar fi căzut tencuiala tavanului sau alte minuni, așa că ... nu mai sunt locuri, să ne ducem la hotelul cel vechi. Atitudinea angajatei de acolo era, așa cum sunteți obișnuiți din comentariile mele legate de prestatorii români, dintre cele șocante. Pentru mine personal, care tot nu-mi învăț lecția se pare - NU MĂ POT ADAPTA ȘI BASTA! - , era o surpriză foarte mare să constat că până ce și în singurul Complex Olimpic al României trebuie să ne lovim de totala lipstă de profesionalism, ospitalitate și politețe a personalului prestator. Într-un loc unde vin campioni internaționali nu ar trebui să-ți permiți să angajezi orice figură obosită și plictisită de muncă, care n-are nici un chef să-și trateze oaspeții la un nivel decent de interacționare și servire. Îngrozitor.
Așa că ne-am întors la recepția hotelului vechi. Recepționista de acolo, Anca, era o doamnă foarte preocupată de ceea ce se întâmplă și ne-a tratat coresponzător, adică și-a făcut profesia pentru care avea dreptul să ocupe acel loc, să aibă acel ecuson pe piept și să primească salariul pentru munca prestată. Se pare că toate problemele cu cazările anulate, dar necomunicate ca fiind anulate, căzuseră pe capul ei. Mi-a găsit un loc într-o clădire unde erau 3 camere single reținute, ale căror oaspeți anunțaseră că nu mai vin. Cam la 1 km distanță. A fost foarte amabilă și a chemat un șofer al Complexului, care m-a condus până acolo. De acolo, urma să fac transferurile următoare prin amabilitatea altor două sportive care fuseseră cazate în aceeași clădire.
Persoana care administra locația aceea mi-a spus că, dacă nu mai vine nimeni să se cazeze cu mine în cameră, va trebui să achit 80 de lei pe noapte, pentru că la ei tariful nu este pe persoană, ci pe cameră. Am înghițit puternic în sec, mi se părea total aiurea, mi se părea incorect, dar ce să fac? Nu am zis nimic. M-am felicitat pentru că nu îmi rezervasem loc și la cina festivă, care m-ar fi costat 45 de lei.
Ca să închei comentariul acestor aspecte negative: duminică dimineața, la check-out, am avut surpriza să îmi ceară doar 40 de lei. Carmen se implicase în chestia asta și vorbise cu ei, d-aia! Gest care, în România de astăzi, valoarează nespus, sincer!
Concursul
Startul era programat pentru ora 16, dar a întârziat aproape o oră. Întâi, echipa de la înscrieri s-a organizat întârziat și acolo trebuia să plătim. Plus că au fost unii care s-au înscris la fața locului și acest lucru întârzie mereu orice procedură dinaintea startului.
Am achitat câte 10 lei pentru fiecare probă la care mă înscrisesem: 100 m liber individual și 50 m liber individual.

Nu pot spune că am avut emoții. Emoții ai atunci când măcar speri la ceva, la un rezultat. Eu știam că voi fi ultima, nu exista nici un dubiu. Era un exercițiu de a învăța să pierd cu demnitate. De fapt nu să pierd, ci să ies ultima. Pentru că nu există pierderi aici, ci doar câștig de experiență, interacțiune și mișcare. La 40+ ani nu te mai apuci de performanță și participi de dragul participării, participarea în sine și terminarea cursei este provocarea ta. Cine nu pricepe asta, va suferi ca un idiot, degeaba.
Cum nu cunoșteam regulile, înainte de start cu câteva minute m-am dus la o concurentă și am întrebat-o pur și simplu:
1. se ține seama de respirația la 3 bătăi sau pot să respir și la 2 și la 4? Nu se ține seama.
2.  Se dă startul din apă sau cu săritură? Cu săritură.
3. Trebuie să întorc sub apă la finalul lungimii de 50 m? Nu e obligatoriu.
Nu am mai apucat să pricep cu e cu startul și a trebuit să mă orientez acolo, pe marginea culoarului meu de start. Eram chiar în prima linie, prima serie din concurs, 100 m liber fete, culoarul 4. Deci nu aveam șansa să văd cum arată un start.
 ha, ocupanta primului loc ieșea deja din plonjon 
până am priceput și noi că startul se dăduse!!
Se anunță ”prezentarea la țarc”, nominal. Adică fiecare concurent trebuie să se ducă în fața culoarului pe care a fost alocat. Pe urmă toți se urcă pe blocurile de start. Se anunță ”luați poziția de start” și urmează un piuit. Ei bine, ăla e startul!! La noi, arbitrul probabil s-a amuzat și l-am auzit: ”Acum ar fi trebuit să săriți, gata!” Și am sărit :-)). Cu întârziere.
Meine Güte, luuuung e bazinul de 50 m!! Da’ luuuung răuuuuuu, o fi elastic!
Cu siguranță că am întors ultima și am atins ultima finish-ul, dar cum venisem singură nu a avut cine să mă urmărească și să-mi spună. Timpul scos l-am aflat de pe diplomă și mi s-a părut catastrofal, pentru că este catastrofal: 2min15sec.
Duminică dimineața aveam 50 m liber și speram din tot sufletul să scot măcar sub 55 de secunde. Startul zilei a fost întârziat cam cu jumătate de oră, nu-mi dau seama de motive, că doar astăzi nu mai erau înscrieri. Sau poate da?! Oricum, se începea cu băieții și erau 7 serii. Eu eram în seria a 3-a din cele 4 la fete, cu Carmen Bunaciu (1961) pe culoarul 6, eu (1967) pe 1, Camelia (1959) pe 2. Am forțat, față de ziua precedentă, era o singură lungime de bazin. Am scos 53 secunde, ceea ce este cu vreo 25-27 de secunde mai mult decât primul care termină și această diferență se vede fantastic în bazin. Eh, dar eram împăcată.
 Premierea
 Au fost foarte, foarte generoși cu premierele. În sensul că s-au premiat absolut toți primii 3 clasați la fiecare categorie de vârstă și la fiecare stil și lungime si separat pe genuri, în condițiile în care categoriile de vârstă erau din 5 în 5 ani!

Premierea de sâmbătă, unde ieșisem pe locul 3 – din probabil un total de 3 concurente – la categoria 40-44, am pierdut-o, pentru că nu cunoșteam procedura organizatorică. Premierele au loc între probe. Adică, între stilul liber și spate se face o pauză, timp în care are loc premierea celor de la liber. Acustica sălii fiind destul de îngrozitoare și eu neștiind ce urmează și neașteptându-mă la podium, m-am schimbat în haine de stradă și am urcat în tribune, să mă uit la celelalte probe. De acolo nu se înțelegea absolut nimic din ce se striga la microfon. Pe partea cealaltă a bazinului era amplasat podiumul și am văzut un șir lung de sportivi care se duceau acolo, urcând apoi, pe măsură ce erau strigați, pe podium. Primeau o diplomă și o medalie, frumos atârnată de gât. Așa mi-am dat seama că locul 3 de la proba mea fusese strigat dar nu se prezentase, cu siguranță că era vorba de mine.
Am coborât și am așteptat acolo la secretariatul improvizat și într-adevăr, așa fusese. Arbitrul se întorcea acum cu diploma și medalia mea și mi le-a înmânat.
Duminică am fost mai pe fază și m-am dus și eu la podium. Eram pe locul 2 din 2 concurente la categoria de vârstă, este ceea ce denumesc eu ”medalie de context”. Dar a fost drăguț. Am două medalii, una de bronz și una de argint. A existat și un podium cu o singură concurentă la categoria ei de vârstă :-).
 Cunoscuți, necunoscuți, prieteni, amici – bilanț slab
Dintre triatloniști nu am văzut figuri cunoscute. Florin Leonte a apărut sâmbătă și duminică, pe bicicletă, făcându-mă să regret în mod suplimentar faptul că nu venisem și eu cu bicicleta, pe așa o vreme ideală (adică uscată, un ger uscat și foarte însorit duminică). Un băiat cu tricou negru de la ”Fără Asfalt” – ediția 2010 și cam atât.
Deși dintre prietenii mei străvechi pe care îi invitasem nu venise nici măcar unul (aveau cu ce, altfel nu îi invitam), am încercat și de data asta să îmi reevaluez propriile valori legate de anumite întâmplări și relații. Și să-mi înec tristețea care uneori devine incontrolabilă. În ziua de azi, toți epatăm cu ”friends”, dar conținutul s-a pierdut pe apa sâmbetei.
 Diverse
O atmosferă diferită de ceea ce văd la triatloane, mtb races și duatloane. Echilibrul dintre genuri și etate probabil că, contează. Adică aici nu te afli chiar într-un univers preponderent masculin, căci sunt multe înotătoare. Care sunt respectate, culmea!! Daaaa, chiar și de bărbați, ca să vezi (!) Am văzut în astea două zile gesturi pe care la concursurile la care particip eu vara nu le-am văzut niciodată, în câțiva ani. Probabil se datorează ochelari de înot cu dioptri :-)) pe care îi port doar în bazin și pe care îi am doar de o lună. Cu siguranță asta e, ce iluminare!

Nu există nici cea mai mică intenție de a se discuta și analiza și răsdiscuta chestia cu premierea pe categorii atât de strânse, adică să faci categorii din 5 în 5 ani chiar bucură pe toată lumea ..... Desigur, alt sport, alte reguli, dar oricum merită amintit.
Atmosfera relaxată, veteranele de aur ale înotului, doamne de peste 50 de ani, sunt joviale, implicate, caldeeeee, se distrează, comunică. Pe mine m-au impresionat foarte mult. Anca Pătrășcoiu (1967), Carmen Bunaciu, Camelia Caraion ... și altele, pe care chiar nu le știu după nume, pentru că nu am urmărit universul natației. Pentru mine, înotul era doar o amintire din copilările, scoasă un pic la prezent doar prin participările la triatlon, deci abia din 2010. În 2010 am înotat pentru prima oară, după 1977 (!)
 http://www.gsp.ro/sporturi/altele/umiliti-144457.html

”Fiindcă Federaţia de Naţaţie refuză să le pună o viză, mari înotători ai anilor '70-'80 nu pot participa pentru România la "Europenele" veteranilor, care se vor desfăşura în Spania
Au adus glorie şi medalii. S-au retras de mult, dar se simt încă legaţi de apă, de înot. Vor să mai concureze. Pentru România şi pentru ei. De luni de zile se lovesc însă de indiferenţa Federaţiei de Nataţie. Nu cer fonduri, diurne sau alte avantaje materiale. Au nevoie doar de o şampilă care să certifice că sînt foşti sportivi de performanţă, pentru a participa la "Europenele" de veterani care vor avea loc în septembrie la Cadiz, în Spania.

Camelia Caraion
(50 de ani), fostă multiplă campioană naţională la 100 şi 200 de metri bras: "Federaţia mă plimbă de la o zi la alta. E incredibil! Mă simt umilită! Vreau să particip, nu cer nici un ban, doar o amărîtă de ştampilă pe o hîrtie. Dar domnul Iamandi, secretarul Federaţiei, îşi bate joc de mine".
Carmen Bunaciu: "Mi-e dor de concursuri"

Fosta mare campioană Carmen Bunaciu (48 de ani), de 5 ori cîştigătoare a medaliilor de aur la Universiadele din perioada '79-85, este în aceeaşi situaţie. "Am încercat şi eu, dar mă izbesc de ziduri! Vreau şi eu să mai văd cum e în bazin, mi-e dor să concurez, să văd de ce sînt în stare. E păcat că se întîmplă asta, noi sîntem români şi vrem să concurăm pentru ţara noastră".
Alături de ea, o altă sportivă importantă, Luminiţa Dobrescu (38 de ani), medaliată la "europene", încearcă să obţină viza prin clubul de la Reşiţa, care are secţie de masters, rezervată veteranilor.

Federaţia: "Mergeţi cu alţii dacă aveţi oferte!"

Sportivii au încercat, ca ultimă variantă, să se afilieze unui club din Ungaria. Vestea a ajuns şi la Federaţia noastră. "Am auzit că aveţi oferte de la unguri. Mergeţi cu ei la Cadiz!", le-au transmis sportivilor Ştefan Iamandi şi Viorel Păunescu, preşedintele de onoare al Federaţiei de Nataţie. Ultimul nu e de găsit la telefon. Ori nu răspunde, ori anunţă prin secretară că este ocupat.
Vor participa pentru Ungaria

În aceeaşi situaţie se află 30 de foşti sportivi care vor să participe la Cadiz. Mulţi dintre ei s-au înscris la Clubul de Înot Masters Timişoara. Zilele trecute au primit acceptul clubului Szentes, din Ungaria, care nu are probleme cu vizele pentru sportivi, astfel că vor concura la "europenele" de veterani pentru ţara vecină.
"Federaţia nu are secţie Masters, pentru veterani. Nu mă interesează subiectul"

Ştefan Iamandi, sec.gen. Federaţia de Nataţie

"Mă şi gîndesc cum o să anunţe organizatorii: Carmen Caraion, sportiva româncă din Ungaria! N-aş face asta, dar mă duc să le demonstrez celor din ţară cît de mult au greşit"

Carmen Caraion, fostă înotătoare

"Eu tot mai sper ca pînă la 1 iulie, cînd e data limită, să obţinem avizul de la Federaţie. Dacă nu, voi participa şi eu pentru altă ţară, deşi mi se pare incredibil"

Carmen Bunaciu”


 

Donnerstag, 24. November 2011

căzături de biciclist urban

24.nov 2011, 19:45
 În seara asta am pornit spre casă, de la servici, cu creierul fierbând. Aveam un subiect despre care abia așteptam să scriu, să mă descarc. Ei bine, am ajuns acasă cu două subiecte :-)) Acuma ..... sper să pot scrie despre ambele, că-s un pic cam invalidă. Că deh, așa e viața: dacă trăiești, știi când pleci, dar nu știi dacă și cum și când ajungi acolo unde ți-ai propus să ajungi.
 E ploaia premergătoare lapoviței și ninsorii, aș spune eu. A fost un pic mai cald decât ieri, am simțit de dimineață, când la 7 o porneam pedalând spre birou. Adică aveam +3°C, față de ieri, când erau sub zero.
Am plecat de la birou la 6 p.m. Am avut o zi încărcată negativ. Veșnica mea problemă, mă implic emoțional în toate chestiile care țin de muncă și, deși am gândit pozitiv și mi-am propus să acord, din nou, încrederea și toleranța mea furnizorului, când am verificat mesajele, nu mi-a venit să cred că se întâmplase! Dar să nu amestecăm poveștile.

Mă bucuram că ajung acasă în 20 de minute. Întuneric beznă, multe mașini pe post de umbrelă de ploaie, că așa e în București, oamenii se tem de ploaie și umbrelele sunt prea scumpe, deci hopa-mitică în mașinile personale, că doar și pentru dreptul la o mașină personală s-a luptat în decembrie 1989, nu?
 Âștia ca mine, care circulă cu bicicleta prin București, viteji sau de-a dreptul inconștienți, nu-mi mai este prea clar nici mie, avem câteva temeri imense: să nu intrăm în portiera vreunuia care se gândește să iasă din mașină fără să se asigure, să nu intre vreun autovehicol în noi, să nu ne atace haitele de câini, să nu cumva să cădem din cauza vreunei gropi ascunse sub o băltoacă sau sub un maldăr de frunze, să nu ne nenorocim căzând în vreo gaură de canal pe care nu am observat-o din timp și probabil mai sunt și altele pe listă. Ne temem și de pietoni care-și schimbă direcția într-un mod absolut neașteptat. De șoferii de taxiuri, autobuze, troleibuze, pietoni care traversează printre șiruri de mașini staționate prin blocaje rutiere, maxi-taxi care opresc și dau voie călătorilor să coboare oriunde, fără nici un avertisment. Și așa mai departe.
 De cele mai multe ori, blamăm șoferii de autovehicole. Pentru că ăștia sunt cei mai mulți pe traseele noastre. De prea puține ori ne legăm de pietoni. Pentru că, în mare parte din cauza lor și a încăpățânării lor de a respecta niște reguli, noi refuzăm să folosim – acolo unde se poate, desigur! – pistele pentru bicicliști trasate pe trotuare – în cel mai tălâmb și batjocoritor mod, dacă mă întrebați pe mine, biciclist cu experiență urbană românească și nu numai.
 Dar ce ziceți voi de următoarele categorii de pietoni?:
-       ăia de coboară din autobuz și, în loc să o ia pe trotuar înapoi, o iau pe carosabil, blocându-ți ție, biciclist, poteca de deplasare? Din cauza unui astfel de needucat, tu îți riști viața. Pentru că de regulă îl vei ocoli spre stânga, nu vei intra în el și nici nu vei opri. Iar spre stânga ta înseamnă taman spre centrul carosabilului, adică acolo de unde curge aproape neîncetat șirul de mașini. Să desenez?
-       Ăia de stau în stațiile de autobuz sau la semafor, chiar pe marginea trotuarului, cu jumătatea din față a tălpii suspendată și cu burta sau capul sau poșeta sau ziarul pe carosabil?
-       Sau de ăia menționați anterior cărora nu le mai place pe trotuar și coboară pe carosabil, lungindu-și gâtul să vadă când vine autobuzul. Bă frate, uite chestia asta nu am înțeles-o niciodată în viața mea. Ce puii mei vrei să vezi? La ce-ți ajută? Vrei să sari primul în fața autobuzului? Nu am să înțeleg niciodată tendința asta de a te auto-chinui ca să .... ce??? Am mai văzut și pe la metrou nebunia asta, unii care se apleacă în hău ca să fie primii care văd luminițele trenului venind ....

În seara asta mergeam binișor pe Iuliu Maniu. Traversasem pe verde intersecția mare de la Apaca și aveam cam 22 km/h. Imediat după mine venea un autobuz, mă apropiam de stația de autobuz și de regulă nu vreau să încurc șoferii de linii publice, mai ales că unii dintre ei sunt  de-a dreptul nebuni și intră în tine fără nici o remușcare, după care te mai și înjură. În stație erau 3 oameni. De regulă sunt vreo 10 cel puțin, dar așa cum ziceam mai sus, probabil că restul a recurs azi la umbrela pe patru roți.
Din cei trei, o madamă coboară de pe trotuar pe carosabil. Că deh, dacă trecea autobuzul și n-o lua și pe ea? Am intrat binișor în ea, trebuie să recunosc. Nu din plin, ci dintr-o parte. Am căzut și probabil că doar o minune a făcut să nu intre autobuzul peste mine. Dar am căzut rău și timp de reacții nu am avut. Sincer vorbind, eu mă bazam în mare parte pe faptul că pe ghidonul bicicletei mele tronează două lanterne foarte vizibile, care culmea, funcționau!! Plus încă o lanternă  pe cadru, îndreptată spre lateral și pulsând sacadat cu fascicole de lumină.
Trebuie să recunosc că am avut noroc, doamna respectivă și încă un domn chiar m-au ajutat să mă ridic de acolo, și cred că domnul respectiv a fost cel care mi-a ridicat și bicicleta, dar nu-mi amintesc exact. Durerea mă străpunsese crunt și stăteam pe carosabilul ud. Genunchiul stâng era belit. Deci tot există un echilibru în karma asta. De piciorul drept sufăr de o lună de zile, acu veni și rândul fratelui său, să nu sufere alone & lonely :-))
Mai aveam patru km de pedalat. Primii 500 de m i-am parcurs probabil în 10 minute, nu în 3. Mergeam respirând pe urechi și privind pe nas, ceva de genul ăsta. De durere. Îmi gemeau porii pe mine, dar știam că trebuie să ajung acasă. Cum-necum, trebuia să ajung acasă. Și, oricât de idiot și frustrant pare, unul dintre primele gânduri a fost la povestea de luna trecută (http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/10/poti-muri-doar-dupa-ce-anunti.html).
 Ce să mai comentez? Doamna a spus că nu a intenționat. Ar fi fost culmea. Și că, și eu am lovit-o pe ea, nu doar eu am căzut de îmi pierdusem respirația pe asfalt, prin întuneric. M-am uitat la ea, după secundele alea în care bâjbâiam după propria respirație și i-am spus doar atât: ”Vedeți toate luminile astea aprinse pe bicicletă?  
Ce-ar trebui să fac mai mult, pentru a deveni vizibilă pentru toată lumea?
 Desigur că, în mintea mea, cuvintele erau destul de diferite și mai ales intonația: ”Băăăăăăăi femeie, de ce dracu ai ochi și creier, de ce nu te uiți în jurul tău atunci când pășești pe carosabil? Chiar așa mică sunt, nu ai văzut că vin, luminată si reflectorizată? Da, sigur, îți pare rău și cu părerea ta de rău deveneam io istorie pe asfalt!” - eh, cam astea sunt reacțiile noastre egoiste. Cu siguranță că și eu o lovisem pe ea, dar durerea mea proprie mă seca mult mai mult, nu?! Eu căzusem din plină viteză, ea a tras doar o sperietură de mama focului, asta cu siguranță. Dar a fost o lady :-)
Am mai stat două minute și am plecat. Orice întârziere, atunci când ai un șoc, dar totuși nu ai murit și te poți deplasa singur, poate deveni o și mai mare neplăcere. Deci e bine să te retragi cât mai rapid la loc sigur. Și să nu aștepți să te ajute cineva, că te vei întârzia inutil, de multe ori.
 Așa că ..... ce-ar mai fi de comentat? Am ajuns cu greu acasă, m-am dezbrăcat cu și mai greu, prin cele 3 perechi de pantaloni mulați m-am rănit totuși la genunchi, e inflamat și julit, am curățat sângele, acum pun o proteză la mână, beau ceai fierbinte și stau cuminte :-)

!! APEL către bicicliștii invizibili !!

Avem parte de o toamnă absolut superbă. Ideală de a ne ține încă de bicicletele noastre. Nu plouă, nu e foarte frig, ce vreți mai mult??

Există însă o destul de mare problemă, acum că lumina zilei ne părăsește atât de devreme: întunericul.
Pentru bicicliștii care nu realizează pericolul pe care îl constituie, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți participanți la trafic:
Bicicliști din toată zările, 
MONTAȚI-VĂ  LUMINI PE BICICLETĂ! 
UN OCHI DE PISICĂ PE SPATE 
NU ESTE ÎNDEAJUNS!
Să știți că principiul de vătămare corporală funcționează la fel ca în cazul autoturismelor, nu suntem scutiți de accidente din neatenție sau din lipstă de vizibilitate. Este absolut vital să aveți lumină și pe față, și pe spate! Am evitat din noroc și precauție exagerată două ciocniri cu doi bicicliști ”invizibili”, care veneau din fața mea și culmea, și cu viteză mare!! Sincer, chiar nu-mi pasă de viața voastră sau de faptul că vă căutați vreo imobilizare a membrelor sau vreo invaliditate pe viață, dar cu restul lumii ce aveți?? 
Din 12 bicicliști pe care i-am întâlnit în seara asta venind de la Drisdor până la intrarea pe A1, situația se prezintă cam așa:
- 6 nu erau deloc vizibili, nu aveau nimic montat pe ei sau pe bicicletă și nu dispuneau de nici o bucățică reflectorizantă. Dintre cei 6, 4 rulau pe carosabil și 2 pe trotuar, printre lume și mașini, căței și cărucioare cu bebeluși!
- 3 aveau un singur ochi de pisică pe spate. Erau vizibili din spate, dar nu și din față. Asta este foarte important la intersecții și chiar pe linie dreaptă, pentru mașinile care fie vor să iasă de pe o stradă anexă, sau vor să dea cu spatele, din parcare. Cum puii mei să nu intre în tine, dacă tu rulezi ca orbul pe carosabil și nu ai nici o lumină pe față???
- 3 erau cu lumini pe spate și pe față și unul din ei avea și vesta reflectorizantă.
Eu umblu momentan, din cauza creșterii semnificative a densității traficului - comparativ chiar și cu toamna trecută -, cu 3 lumini pe față, un ochi imens de pisică pe spate, reflectorizante standard la roți (la Decathlon este un produs foarte interesant, pentru spițe, fără baterii, doar că e cam scump: 129 RON), lumină cu trei faze distincte la ceafă, implementată direct în cască și uneori mai pun și o frontală în jurul taliei. Uneori și vesta reflectorizantă. Pantalonii sunt prevăzuți cu elemente reflectorizante, la fel și ghetele.
Consider că nimic nu este exagerat atunci când ne referim la riscuri care țin de viața noastră și mai ales a celorlalți, care nu au nici o vină că orbecăim de-a invizibilea prin nebunia orașului, pe carosabil, trotuare sau mai știu eu pe unde!

Și mai e un aspect:
Așa cum cartea de vizită a României, pe alte meleaguri, a fost modelată de o anumită categorie dintre concetățeni, a.î. am ajuns să ne fie rușine și teamă să mai spunem de unde suntem, același principiu funcționează și aici: de ce un segment de bicicliști corecți, care respectă și regulile de circulație și pe toată lumea, trebuie să ajungă să fie blamat și să sufere chiar și fizic din cauza acelui segment care se comportă în public ca pe moșia proprie, ignorând absolut orice regulă și conduită?!

Samstag, 19. November 2011

Bilanțul sportiv competițional pe 2011


Vara sportivă 2011: Bilanț cu P&P
La-nceput de mai a.c. mă resemnam că, din lipsă de bani și loc de muncă – sau invers -, nu voi putea participa la nici un concurs anul acesta. Acum, când fac bilanțul, inclusiv cel financiar, îmi dau seama că mai mult nu mi-aș fi putut dori. Decât doar dacă aș fi avut atâția bani încât să nu am nevoie și de un loc de muncă și m-aș fi reprofilat pe o nouă meserie: aceea de sportiv. Atunci, cu siguranță, aș mai fi agățat vreo 5 concursuri suplimentare pe lângă lista deja acumulată începând de la final de mai și până la început de septembrie. Căci eu acum fac bilanțul acestui sezon de vară, neașteptat prin tot ce s-a derulat.
Câte concursuri? Să tot fie 10 la număr, (rectificare 28.11.2011)
Din care:
1 x duatlon
2 x mountain bike
6 x triatloane
1 x natație
din care
1 x half Ironman (triatlon de anduranță  condiții extreme: caniculă)
1 x half ironbike (mtb de anduranță – condiții extreme, 11 h ploaie, ceva frig, vânt și lapoviță).

1. Concursul de mountain bike din Pădurea Comana http://ankaberger.blogspot.com/2011/05/mtbcomana-28-mai-2011.html a fost un concurs foarte scurt și foarte ușor, de viteză, la finalul lunii mai, pe o căldură neașteptată. Am pedalat din București cei 47 de km până la start și am parcurs și proba de 38 km. Locul I la categoria mea de vârstă este irelevant, pentru că nu am avut concurență și e ușor penibil să fii chemat pe podium în aceste condiții.
2. Duatlonul din Râșnov/Poiana Brașov, desfășurat doar o săptămână mai târziu, a fost debutul meu pe segmentul de duatlon și, implicit, prima tentativă de alergare montană.  Am ocupat ultimul loc și am fost mulțumită că am terminat. A fost caniculă pe tot parcursul competiției, și chiar cu 5 minute înainte să ajung și eu la finish, s-a dezlănțuit ploaia, grindina, vântul, frigul și am stat înfrigurați sub corturile organizatorilor cam o oră!  A fost o experiență frumoasă per ansamblu și alergarea de 14 km pe munte chiar mi-a plăcut, am savurat aproape fiecare pas, că așa e la începători :-), se bucură de orice  http://ankaberger.blogspot.com/2011/07/duatlonul-tara-barsei.html
3. Triatlonul din Vama Veche http://ankaberger.blogspot.com/2011/06/faraasfalt-2011.html s-a desfășurat în condiții meteo neașteptate: ploaie și apa mării foarte rece, să fi avut max. 12 grade. Noroială. Nici aici nu am avut concurență, deci locul de pe podium este la fel de irelevant.  Din cauza acestui triatlon am ratat un examen din sesiunea de vară, d-aia am avut stress în septembrie. Dar am luat examenul, deci nu regret alegerea făcută în vară :-), oricât de iresponsabil pare.
4. Cireșul de pe tortul sezonier a fost my half IRONMAN – 17 iunie  2011 -, o experiență de excepție. http://ankaberger.blogspot.com/2011/06/my-half-ironman-full-story.html
Triatlonul din Târgu Mureș - 9 iulie 2011 - a fost canicular și a fost o medalie pe care am savurat-o, de data aceasta nemaifiind singură pe podium, la categoria mea de vârstă. A fost prima experiență de înnot într-o apă curgătoare și nu mi-a plăcut, timpul scos a fost cred că cel mai slab pe care l-aș fi putut gândi. Deși, teoretic, dacă înnoți în aval, ar trebui să ai un timp mult superior decât atunci când înnoți într-un lac (apă stătătoare). Prea caldă apa și prea scundă, au fost zeci de metri unde te afundai în mâlul dizgrațios.
Triatlonul de la Sf. Ana – 16 iulie 2011 - este un pic ”neiubit” de triatloniști, din cauza traseului un pic mai tehnic al probei de bicicletă. Eram la a doua participare aici și anul trecut pierdusem mult la bicicletă, deși anul trecut eram novice în triatlon și chiar veneam dinspre zona de mountain bike. Deci nu așteptam cu mare plăcere coborârile acelea prin păduri, dar surpriza a fost mare: fiind teren uscat, am mers bine la bicicletă și mi-a plăcut la nebunie chiar!! Așa că, cu mâna pe inimă, prima treaptă a podiumului ocupat integral mi-a adus cea mai mare satisfacție din tot sezonul! A fost singura medalie pe care am simțit că o merit pe bune.
De departe cea mai năucă, zăpăcită și oarecum extremă aventură din sezonul competițional 2011 a fost primul meu half IRONBIKE. În general a fost un sezon marcat de extreme meteorologice: ba 8 ore de caniculă, ba 11 ore de ploaie și frig, ba 2 ore de super-caniculă, ba 2 ore de frig-frig și uite-așa .....
Penultimul concurs, triatlonul din satul Reci, pe 7 august, a fost un eveniment frumos, deși un pic supărată după ce aflasem că se schimbase probab de bicicletă, de la asfalt la off-road.  A fost probabil cel mai ușor dintre toate. Proba de bicicletă a avut un pic de inedit în noua formulă, pentru că pedalatul pe segmente nisipoase cere un alt fel de tehnică, pe care eu sigur nu o aveam. În rest, super-caniculă și o nouă medalie de locul I.
9. Uite și peultimul concurs al meu. Un concurs extrem de mediatizat și cu multe discuții. Căruia i-am ”închinat” și cele mai multe comentarii, luată fiind de valul reacțiilor post-event:
Triatlonul din Mamaia, 3 septembrie 2011.
10. Ultima competiție, chiar inedită: natație indoor. Primul meu concurs indoor, ca adult. http://ankaberger.blogspot.com/2011/11/concurs-de-innot-who-me.html
Ziceam că încerc un fel de bilanț, cu tot ce implică: profit și pierderi.
Nu există pierderi la așa ceva, când ideea pe care mergi și care te animă și îți dă energia necesară să sari în fiecare week-end aproape din biroul unde muncești, în mașina sau trenul care te duce spre locul de concurs, să te echipezi, să te prezinți la start și să ajungi cu bine la finish, apoi să iei din nou mașina sau trenul și să reîncepi o săptămână de lucru la birou, în fiecare zi aceleași 8 sau 10 ore de lucru închis în birou, cu multe hârtii și cu ochii lipiți de monitor ..... deci, când ideea care te motivează pornește dintr-o sursă numită PASIUNE!!
Nu aș fi bănuit, cu doar 2 ani în urmă, că pe lista pasiunilor mele se va mai adăuga una.
Ce am câștigat, care ar fi ”profitul”?
Experiență din mai multe puncte de vedere. Am văzut și locuri noi. Dar poate că cel mai interesant ”câștig” a fost să cunosc oameni care mi-au rămas la suflet .............
TristețURI :-)):
Am citit comentariile mai multor participanți la diverse concursuri. Toți vorbesc, printre altele, de sprijinul celor dragi de pe margine, care îi încurajează, îi hidratează, îi alimentează, îi așteaptă la final, îi masează, le pregătesc micul dejun sau banana din buzunar și chestii d-astea ... Când ajungi la finish și nu te așteapă nimeni, tristețea este indescriptibilă..... Când ești în cursă și la un moment dat simți că o încurajare din partea cuiva apropiat ar face diferența, dar nu ai de la cine să primești încurajarea aceea, din nou, tristețea este aproape demotivantă. Când, după ziua cursei, te mai așteaptă și un lung drum spre casă, pe care nu ai cu cine să îl împarți, tristețea ..... etc.
Bucurii:
Călătoria în sine. Participarea. Pregătirile. Bagajul. Startul. Cursa. Aplauzele și încurajările celor de pe margine, pe care nu îi cunoști și nici ei nu știu mare lucru despre tine. 
Dorințe:
Să am un 2012 cel puțin la fel de bun.
Să am un 2012 mai bun.
Să am cu cine împărți, în mod real, emoția.
Să nu dispară fair-play-ul din competiție și atmosfera aceea specifică de adrenalină, întrecere și solidaritate ”de branșă”. 
Să avem cel puțin la fel de multe concursuri și organizatori implicați și pasionați în mod sincer.
Să pot participa măcar la două concursuri din afara României și măcar la un Ironman full. Dacă nu în 2012, atunci în 2013.
Să învăț să ignor inconvenientele și să nu mai consum energie în critici, chiar dacă critica înseamnă șutul în fund dat pentru o lume mai bună.

I'm WATCHing YOU!! :-)