Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 29. Juli 2014

IM 70.3 Zell am See 2014: bike route!

Haaaaa!
Haaaaaa!
90 km de ciclism, prin satele alpilor austrieci, cu o urcare de aprox. 10 km, înclinație între 4 și 14°, coborâri agresive în serpentine, doi accidentați grav pe traseu, organizare perfectă, peste 60 de oameni prezenți, asistență din partea reprezentanților Ironman Europe, jurnalist la fața locului. Totul relaxat, deschis, focusat.
Așadar, m-am trezit la ora 7, duminică dimineața. Totul era pregătit, muntele spre care dădea balconul camerei era învăluit în ceață, mi-era foame, dormisem excelent (prima noapte într-un pat care mi se potrivește, cu saltea tare, sănătoasă, prima noapte în Austria în care simt și eu că mă odihnesc!), mi-era foame ...
La 07:40 eram jos la micul dejun și savuram nu doar preparatele și ambientul, ci și ideea de mic dejun bufet pe care o ador de fiecare dată când mă aflu prin deplasări.
Totul foarte proaspăt, frumos mirositor, îmbelșugat, familia-gazdă servea deja micul dejun într-o cameră, eu eram primul oaspete cazat care coborâse.

La ora 09:45 eram la locul de întâlnire, cam 4 km distanță de locul unde mă cazasem.
Restul au început să ”plouă” de prin toate direcțiile, 90% dintre cei veniți se cunoșteau între ei, evident. Toți sunt bine echipați, dar nimeni nu dă semne de a face excese sau de a ieși oarecum în evidență cu ”uite ce am eu!”
Mulți, chiar mulți, apreciez cam la 60 de oameni prezenți. Echipa de suport era prezentă, s-au format trei grupuri, fiecare fiind însoțit de câtre doi coordonatori, care au și primit, de la directorul IM 70.3 Zell am See 2014, câte un tricou, spre a fi mai ușor reperați pe traseu. Unul dintre coordonatori avea să conducă grupul, din față, celălalt avea să supravegheze din spate, rămânând ultimul.
 M-am alăturat grupei a treia, cea mai lentă, coordonată de două tipe. Două tipe STRONG!! Sabine, cu care am rămas până la final, să tot fie în jur de 40 de ani, face triatlon ”de puțin timp, doar 10 ani”.
Nu am putut să fac fotografii decât după vreo 26 de km, când am rămas singură. Cea mai înceată grupă din cele trei rula de la bun început cu o medie de 30 km/h. Cât a fost plat, am ținut ritmul, dar de la km 21 începe urcarea. M-am oprit să mă hidratez și nu știu ce să mai aranjez la bicicletă și de atunci am pierdut contactul cu restul grupului. Se urca încă lejer, pe serpentine înghesuite între versant de rocă și râu, apoi au început urcările mai lungi.
Din fotografii nu prea se vede, dar zece km de urcare chiar nu este o glumă.
Nu m-am uitat pe ceas, dar probabil de pe la km 35-36 am renunțat, am oprit, m-am descălțat și am început să merg/alerg la deal pe lângă bicicletă. Aveam în spate și un rucsac cu 2,5 l de apă și un aparat mai mare/greu de fotografiat, geacă de ploaie, ceva de mâncare .... deci eram melcul cu căsuța-n spate, destul de inadmisibil pentru un astfel de traseu.
Asta lăsam în spate și asta mă aștepta în față:
Totuși, nu am mers perpedes atât de mult. Ar fi trebuit să fiu mai atentă, să-mi notez. 
Când am ajuns la cel mai înalt punct al traseului - urcând de la 750 la 1280 m - văd că vine spre mine un tânăr zâmbitor ..... îmi spune că am atins cel mai înalt punct, că de acum încolo vor fi numai coborâri, cu o singură urcare nu știu pe unde, că ar fi bine dacă aș merge cu ei, în mașină, până să prindem restul grupului, după care pot continua pe bicicletă. Altfel, rămân singură pe coclauri. Și mai erau vreo 45 de km de pedalat. 
Am considerat că este cea mai rațională și potrivită soluție. Mi-au oferit banane și apă, mi-au pus frumos bicla în mașină și am pornit să ajungem grupul din față.
Pe această coborâre destul de criminală, doi cicliști destul de nașpa accidentați, erau luați în primire de ambulanță. Poliția probabil rula din întâmplare prin zonă, de regulă nu vine la astfel de cazuri, dar au oprit. În București, când un nenorocit de vecin îmi vandaliza mașina și eu coboram jos în fața blocului, la o mașină a poliției aflată întâmplător acolo .... nici unul dintre cei doi polițiști nu a fost interesat să intervină, mi-au zis să sun la 112!!!!
Coborârea pe aici se poate compara cu cea din Predeal spre Brașov pe DN1. Dar, desigur, în ziua cursei traficul va fi total blocat, deci nu vom avea mașini pe traseu. Ceea ce este deja formidabil. În Lanzarote sau în Norvegia, de exemplu, traficul nu este blocat, ci doar coordonat de polițiști suplimentari (nașpa, mai ales pe segmente drepte sau pe coborâri unde vrei/poți să depășești, dar nu poți din cauza traficului, uneori).
Pe drum a mai fost recuperat un sportiv, care rămăsese și el mult în urma grupului. Cei din echipa de susținere erau cu două mașini și comunicau pe mobil între ei, totul funcționa ca în cărțile de matematică exactă.
Am ajuns grupul din urmă, mi-au montat roata la loc și amândoi ne-am alăturat turmei, cât mai rămăsese din ea.
S-a rulat disciplinat, în șir indian, nimeni nu găsea potrivit să se apuce de ”amintiri din copilărie” taman pe șosea, prin trafic. Străzile dintre localități pe care am rulat erau destul de aglomerate și aveau o singură bandă pe direcția de mers, așa că mergeam cât mai pe dreapta. Totuși, nu se compara cu nimic în condiții similare din România: nici aerul, nici atitudinea șoferilor ..... un singur idiot nu avea loc de noi. Ghici ciupercă, ce număr de mașină avea?! De Sibiu. Incredibil cum mai scapă ăștia prin lume ... azi, după aproape trei luni, mergând să vizitez un apartament, am auzit, în sfârșit, frânturi de jargon românesc. Un cuplu de mitocani, însoțiți de un adolescent, făcea bășcălie de lume. Și de mine, că alergam. Niște cretini. Iar pe autostradă spre Salzburg, cine nu avea loc de mine, deși erau trei benzi pe direcție? Un idiot cu număr de România. Incredibil frate .... nu scap d-alde ăștia nicăieri??? Ba da, în Himalaya, că acolo nu e de mers la shopping în șlapi!! Cretină nație, niște bădărani, că ”niște țărani” sună prea delicat deja.
 Am ajuns în Zell am See și am pedalat mai departe spre Piesendorf, apoi spre Kaprun și retur spre Zell.
Sabina a rămas cu mine, căci nu am putut să țin pasul cu restul grupului, așa că vreo 15 km am rulat doar noi două, vorbind. A fost o companie foarte plăcută.
Am ajuns la finish la ora 14. Din cauza ploii de vară din ultima jumătate de oră, grupul se spărsese, așa că acolo mai erau doar organizatorii, ne așteptau.

Mi-am luat rămas bun și am pornit cei 4 km spre mașină, m-am schimbat și pe la trei și ceva am pornit motorul retur spre Viena.
În patru ore și ceva eram în Viena. Majoritatea timpului plouase cu spume pe autostradă și pe B311, totuși am rulat foarte bine.
Din păcate, am ratat intrarea corecta în Viena și m-am pomenit în plin oraș, coșmarul vieții mele: cu mașina într-un oraș mare necunoscut.
Ca să fie aventura mai interesantă, telefonul mobil a murit, deci nu putea beneficia de indicațiile de pe GPS.
Totuși ... exista-îngeri ....
La un semafor, am coborât geamul și am întrebat pe domnul din mașina alăturată, cum ajung în zona Wagramer Str., că de acolo cam știam să mă orientez. Doamna care era cu el în mașină a râs și mi-a spus: ”Aveți noroc! Chiar ați dat de un înger, urmați-ne.” I-am spus: ”Eu chiar cred în îngeri!”
Doamna a coborât la un moment dat și eu am continuat următirea mașinii condusă de domnul respectiv. După vreo 15 minute mă lăsa la punctul de unde mă puteam descurca și singură.
Și-atât :-)

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)