Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 31. Oktober 2010

Biking spre Fortul Magurele, Bucuresti


Unul din ”drumurile gunoaielor” ce păzesc cu multă insistență și sârg Capitala României

Ați ghicit de ce avem atât de multe ”drumuri ale gunoaielor”? 

E foarteeee simplu: nu e nevoie de licitații, nici de bani de la guvern, nici de investiții, nici de muncă

Aruncatul ambalajului din mână este absolut gratuit și cum trăim într-o ”liberă democrație”, oricine are dreptul și libertatea de a face acest lucru, nu îl costă nimic (!) 

 

Din păcate, cam acesta este titlul pe care, pe negândite, îl dedic zilei duminică, 31 octombrie 2010. Nu m-am așteptat la atâta mizerie, mai ales că abia a trecut o lună de la minunata, mult-mediatizata, colosala mișcare de curățare și igienizare a Bucureștilor și împrejurimilor sale, atât de sugestiv intitulată LET’S DO IT, ROMANIA!! Partea proastă este că aceeași experiență vizuală și senzorială am avut-o și după exact 7 zile de la LET’S DO IT, ROMANIA, deci nu știu ce concluzie se poate trage de aici. Pedalând din București spre Buzău, pe 2 octombrie, pe marginea șoselei tronau grămezi de gunoaie menajere, clar aduse și lăsate acolo cu bună intenție. Și de ce m-aș mira, din moment ce chiar și în grupul nostru de ieri, unul din băieți a lăsat, pe locul unde se oprise să mănânce, o coajă de banană? Când am strigat: ”Hei, cine și-au uitat coaja de banană?”, răspunsul venit de la cel mai de-aproape a fost: ”Măcar a lăsat un biodegradabil …..” Nu mai comentez, orice comentariu mi se pare inutil. Faptul că oamenii aceștia nu doar că nu realizează lipsa de educație de care dau dovadă (dacă nu ai educație, nu ai și gata!) și nu recunosc nivelul maxim de ignoranță și încăpățânare cu care sunt dotați (că doar se face, public și la nivel declarativ, atâta caz de acest tip de educație!), dar refuză din start să gândească un pic ”în lanț” …. Următorul care va veni  la locul acela va vedea coaja de banană aruncată și automat va gândi: ”ah, uite un loc unde pot lăsa și eu gunoiul”, nefăcând diferența între coaja aia de banană, care va dispare natural în nu știu câte luni de zile, și gunoiul lui, care s-ar putea să nu mai fie la fel de biodegradabil …. Și acesta este doar un aspect.  

  Și fac o paranteză: În august 2004 eram in Vama Veche, cu cortul mai încolo, spre 2 Mai. Am stat vreo 3 zile. Încă se mai putea respira, medita și dormi liniștit pe malul Mării Negre al golfului. Lângă malul abrupt, la vreo 30 de m de apă, o grămadă mică de gunoaie, ambalaje aruncate de fiecare, în funcție de ce aliment terminase de consumat la punctul respectiv. E mai simplu să îi dai drumul din mână sau să îl arunci acolo unde mai există deja ceva, fie și o singură coajă de banană, nu? Ei bine, după 2 zile și două nopți, mica grămadă s-a dublat. Atunci am cunoscut-o pe Anca,  sibiancă aterizată în România după 8 ani de America, șocată, așa cum am fost și eu vreo 10 ani de zile după 4 ani de Germania. Noi două nu am avut de lucru și ne-am apucat să dezafectăm grămada aceea de gunoi, ne-a luat ceva mai mult de o oră să strângem totul și să facem mai multe drumuri către primul punct unde chiar se putea arunca gunoi și știam că va veni o căruță să îl ia, probabil a doua zi. Că așa se strângeau deșeurile pe atunci în Vama Veche. A fost ceva de muncă.

   Dar să revin:

   Sâmbătă seara mă gândeam să merg și eu la o ieșire de genul Facebook, să văd cum este. Ceva de genul ”joia bicicletei se întâmplă și duminică și iese și din oraș”. Pe evenimentul creat pe Facebook chestia părea chiar serioasă: viteză medie de deplasare 25 km/h. Mă și vedeam străduindu-mă să țin ritmul, viteza mea de asfalt pendulând de regulă între 20 și 28 km/h, în funcție de teren și bătaia/viteza vântului.

   ”Dacă în septembrie am ieşit in afara oraşului în nordul capitalei, în octombrie mergem în sud.

La ora 09:00 ne adunăm la gura de metrou Eroilor, lângă statuia Eroii Sanitari, în P-ţa Operei. La ora 09:30 plecăm pe traseul: http://www.bikemap.net/route/738277.

Distanta 110 Km de la start la finish. Diferenţă de nivel: de 180 m. Facem popasuri in punctele "cheie" nu la fiecare kilometru.

Pe sosea încercăm sa menţinem o viteză medie de 25 Km/h.

Traseul este aproximativ 50% pe asfalt bun, 35% pe asfalt stricat sau macadam, şi 15% pe pământ. Se recomandă bicicletă cu profil MTB sau treking.

Traseul nu este foarte greu, dar gândiţi-vă bine dacă puteţi parcurge această distanţă in condiţiile menţionate. (Am scris toate aceste informatii ca sa nu zica nimeni ca mergem prea repede, ca mergem prea mult, ca urcam prea mult, ca este terenul prea accidentat, si alte plangeri de genul)”.

   Traseul schematic era spre Fortul Măgurele / Barajul Mihăilești / Călugăreni / Comana și retur București pe E70. Între a merge în zi de week-end spre Trivale, singură, și a merge împreună cu alții, am preferat varianta a doua. În fond, până nu încerci, nu știi ce pierzi sau ce câștigi.

    Încercând să mai umflu roata din față a bicicletei, am dat kix, că am mai și scos aer din ea. Evident că la prima remarcă pe FB am fost luată puțin în bășcălie – ”hă, hă, fetele astea și roțile de biciclete!” – doar că a doua zi, vitejii de băieți s-au chinuit și ei ceva vreme, la un moment dat erau 3 care țineau de roată și au încercat pe rând trei pompe diferite. Nu e roata cine știe ce filosofie, doar ventilul e mai ”șmeker” și incomod. Cu chiu cu vai, Ionuț Zmeu a reușit, cu multă forță fizică de fapt, să o umfle îndeajuns încât să pot rula fără emoții.

      La 9,40 eram la Moghioroș, restul urmând să vină dinspre Eroilor. Mai era deja un băiat acolo, cu un DHS, echipat cu blugi, adidași, peste blugi trase niște șosete, o haină de toamnă și un rucsac. Cu fes și ochelari. Să aibă vreo 25. M-am prezentat și am început și eu să aștept. Peste vreo zece minute a mai venit un băiat, cu freză-creastă, un tricou alb, un rucsac. Acesta nu a salutat și la cei probabil maxim 20 de ani ai lui e mai bine să nu înaintăm pretenții. Nu s-a prezentat, se cunoștea cu primul, deci eu eram automat entitate neglijabilă, mai ales că eram fată …. + biklă … hm … Așa că am fost ignorată cu multă grație.

      Restul grupului a apărut pe la ora zece, era Radu Sprânceană, inițiatorul acțiunii, însoțit încă de 2 tipe și 4 băieți cred. 15-20 de minute întârziere e chiar lăudabil în România. Dacă nu mă înșel, la start eram 11 oameni, dintre care 3 ladies. Ca urmare a micii dezbateri de pe FB din seara precedentă, am fost întrebată de starea roților. Cea din față avea în mod deosebit nevoie de aer și, după cum descriam mai sus, roata a fost tratată cam la 6 mâini J.

      Am pornit pe traseu. Mă rog, așa credeam eu. Căci a urmat un stop la MegaImage. OK, dacă ăsta este ritmul grupului, facem cum trebuie. Cui nu-i convine, pa! Am așteptat în liniște și pace afară, doar 2-3 aveau necesități stringente de shopping matinal. Eu îmi luase de toate la mine, ca să nu fiu o cauză a reținerii pe loc. Prin fața magazinului trece o bandă de biciclete, din aceea galbenă. Trei maidanezi, cu mutrișoare de duminică liniștită, stăteau tolăniți pe ea. S-a încheiat și acest episod al aventurii de duminică și am plecat, finally, la drum. Radu știa pe unde și încotro. Totuși aventura nu începea mai devreme de 10,30, căci ne-am mai oprit și la o vulcanizare de tiruri, să ne ”tirăm” cauciucurile. Eu nu am avut nici aici mai mult noroc, dispozitivul de aici era potrivit pentru tiruri și ventile auto, nicidecum pentru fandositele mele. Oricum, același Ionuț s-a mai străduit puțin și chiar nu mai vedeam nici o problemă la cauciucurile mele. Am mai zăbovit și pe aici vreo 10 minute și, finally, start pedală!! Rulam pe centură, spre Măgurele. Era soare, se încălzise. Viteza de rulare ajungea cu ușurință la 25, din păcate nu toată lumea era pregătită pentru așa ceva.    

     Grupul se diviza clar pe 3 secțiuni, din mai multe puncte de vedere: condiție fizică, experiență ture și echipament (mă refer la bicicletă și la vestimentație). La condiție fizică, erau 4 cărora un 18 km/h li s-ar fi potrivit mult mai bine. Legat de ture, nu știu să spun cu exactitate. Din ce am văzut eu pe parcursul zilei, unul singur ignora faptul că există o conduită de grup: pedala la doar câțiva cm de roata din spate a lui Radu, practic îi ținea trena foarte strâns, depășea aiurea, fără avertizare, oprea aiurea, încetinea sau dispărea aiurea. Clar, pentru el ritmul era mult prea lent și pun pariu că s-a cam plictisit. Ca și mine, în linii mari. Ca și Radu, din ce mi-am dat seama. Am evitat să pedalez în spatele băiatului vitezoman, căci avea un stil mult prea imprevizibil și o singură dată l-am urecheat verbal pentru o fază făcută absolut gratuit, în trafic. Eu păstram distanță de vreun metru-doi față de biciclistul din față. Vine el pe dreapta mea, depășește și intră în fața mea! Fără nici o avertizare și mai ales fără nici o logică. De neam prost, atât. Doar așa, de dragul de a mă depăși și de a sta lipit de cauciucul biciclistului din față, care era de fapt cap de coloană. Legat de vestimentație, am fost surprinsă să văd blugi. Unul din băieți a renunțat să se întoarcă din Călugăreni pe bicicletă, spunând că avea blugii mult prea strâmți și nu mai rezistă vreo 40 de km de pedalat. Ceilalți aveau blugi mai lejeri. E incomod și greu de rulat în blugi, dar presupun că nu aveau altceva. Era clar că oamenii abia intrau în domeniu, aveau biciclete vechi, hârbuite, dar plăcerea de a veni învinsese și asta era lăudabil. În fond, să ajungi la un echipament cât de cât corespunzător costă ceva bani. Doar am urcat munții, iarna, în trening, cu șosete de lână, bumbace, ghete, fără atâtea fandoseli ca în ziua de azi, că uite nah fără GoreTex, energizante, vibramuri, pioleți și mai nu știu ce rucsaci speciali nu ne mai putem mișca!! Dacă vrei să îți urmezi chemarea, o faci și desculț, asta știu sigur! Singura eventuală problemă care se ridică este că trebuie să ieși cu grupul potrivit, astfel încât să fie toată lumea în ton. Ori grupul nostru nu prea era în ton și iar mi-am spus: ”Fir-ar să fie, iar am greșit grupul!” – chestie pe care prefer să o iau ca pe un amuzament. De teamă să nu mă supraestimez, am evitat întotdeauna grupurile care mi se păreau prea profesioniste. Și am dat în extrema cealaltă. 

   Diamantele grupului au fost două extreme:

un băiat mai tăcut, mai timid, în blugi și o geacă din vinilin cred, fără rucsac, ci cu o geantă de umăr cu baretă lungă pe care a purtat-o toată ziua petrecută în diagonală peste bust. Mi se părea neverosimil. Mai bine întreba aseară pe FB, ”hei, are cineva cu împrumut un rucsăcel mic?” Sau luam eu alt rucsac, iși punea și el lucrurile și îl căra. Numai cu geanta aia de gât să nu pedalezi 100 de km! Și călărea o bicicletă antică, cred că nici viteze nu avea, ruginită, cu un lanț și un lacăt super ruginite atârnând lălâu de ghidon.

Cealaltă extremă era Ionuț: mountain bike competitiv, SPD-uri, costum de ciclism inscripționat foarte strident, mulat, cască, ochelari de soare, mănușile specifice. El nu căra nimic, în buzunarele bluzonului avea ceva de ronțăit și atât. Tipul cu care nu vrei să te pui în concurs, la o adică. Singura mea dilemă era prezența lui în grup. Cu siguranță și prezența mea era la fel de ”întrebătoare”, și eu având cam aceleași dotări pe mine. OK, eu nimerisem din curiozitate, dar el? Părea mai degrabă tipul de sportiv care face Transfăgărășanul în 3 ore. Da …. mai târziu am aflat că nici el, ca și mine, nu parcursese Transfăgărășanul. Dar amândoi vrem să îl facem. Împreună sau separat, habar nu am, dar poate chiar în următoarele zile. La mine depinde de costuri momentan.

 

Pe la kilometrul 15 ne-am oprit pentru o regrupare. Se făcea și un fel de intrând în dreapta șoselei, printre gunoaie (poza e prea expusă, dar în spate, toată grămada aia colorată nu ține de nuanțele toamnei, ci de deșeurile adunate de-a valma), tot speram să găsim drumul către Fortul Măgura. Fiind un pic prea dubioasă intrarea aceea (din cauza gunoaielor, în mare parte), după ce ne-am regrupat am mai pedalat 50 de metri și am forțat oarecum să intrăm în codrul verde, împodobit de inadmisibil de mult gunoi peste tot. Am mers paralel cu șoseaua, înapoi, printre cioturi de copaci foarte tineri, care fuseseră tăiați anapoda, fără nici o logică, cu siguranță furați pentru foc. Se vedea clar că erau tulpini foarte tinere, verzi, diametru între 3 și poate 20 de cm. Totul acoperit cu frunzișul specific toamnei. Prea palpitant pentru mine să merg pe bicicletă, așa că am mers pe lângă ea, cioturile fiind multe, unele ascunse, altele ieșite mult în afară. Ne-am oprit la un moment dat, poteca ducând inevitabil tot spre șosea. Radu a lăsat bicicleta și s-a cufundat printre țepi și măceși, căutând, scormonind după intrarea în fort. Și după vreo zece minute a revenit victorios, așa că ne-am luat bicicletele și chiar la vreo 10 m de șoseaua din dreapta, în stânga cobora o potecă. Aici o altă mare de deșeuri de toate felurile și culorile, absolut revoltător. Am dat de ruina degradată a Fortului Măgurele, o entitate deplorabilă. Mi-am adus aminte instantaneu de vara petrecută la munca de revitalizare a unei ”gospodării medievale” (Burg) din Germania, Landul Hessen. Doamne, ce vară minunată, ce muncă frumoasă este aceea de a restaura, cu mâna ta, o construcție de câteva sute de ani ….. Am înlocuit podele și plafoane din lemn, am demontat și montat, tot lemn, dar totul același format, aceleași culori, aceeași structură. Am tăiat cu ferăstrăul, am pus țiglă, am dat cu rindeaua. Totul organizat în așa manieră încât să te bucuri din plin de tot ceea ce faci, un ritm aparent lejer, combinat cu libertate, gastronomie, povești, sport, dar și cu un foarte ridicat grad de eficiență. Dormeam toți într-una din încăperi, pe izoprene, în saci de dormit, organizam seri culturale internaționale, fiind o grupă formată din diverse naționalități, media de vârstă 20-21. De ce unii pot, alții nu vor? Îmi sângerează sufletul …..

 

Fortul Măgurele este așadar situat pe Centura Bucureștiului, în apropierea orașului Măgurele și a Institutului de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ (IFIN). Fortul a fost construit la începutul secolului XX, sub domnia Regelui Carol I, făcând parte dintr-un sistem de apărare al capitalei. Ulterior a fost abandonat. Din ce am citit pe net, prin anii ’70 aici au început să fie depozitate deșeuri radioactive rezultate din experimente de laborator. Conform informațiilor publicate AICI în aprilie 2010, zona nu este decât teoretic decontaminată.

Un alt material interesant de citit se afla  A I C I.

Și despre un tur al forturilor din jurul Bucureștiului vă puteți documenta pe exploratorurban - recomand cu toată puterea lecturarea completă și nu mă pot abține să nu citez câteva pasaje cu informații:
”Constructia propriu zisa a forturilor a inceput in 1884 cu forturile Chitila, Otopeni si Mogosoaia, iar in 1886 au fost deschise santiere la Afumati, Jilava si Bat 18-1 si 3-4. Forturile au fost dezarmate de catre romani inainte de intrarea Romaniei in razboi, ca urmare a unui raport scris la 10/23 noiembrie de catre generalul Herjeu, dupa caderea surprinzator de rapida a fortificatiilor din jurul oraselor belgiene Anvers si Liege, construite de catre acelasi arhitect, Henri Alexis Brialmont, in fata trupelor Puterilor Centrale. Dezarmarea a inceput in 1915 si s-a sfarsit la cateva luni dupa intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial, la 15/28 august 1916. Armamentul a fost folosit pe post de artilerie mobila pe tot parcursul razboiului, iar Bucurestiul a fost ocupat fara lupta de catre trupele germane, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. (paragraf pus la dispozitie de wingsofwrath)
Ce sunt forturile?
Sunt constructii subterane, de mari intinderi (sute de metri de galerii si camere anexe), cu multe ramificatii, vechi de peste 100 de ani. Putini bucuresteni stiu de existenta acestora, ceea ce le transforma in destinatii extrem de selecte. Pentru unii au reprezentat (si reprezinta in continuare) locatii pentru antrenament la alpinism, gratare, paint-ball, airsoft sau chiar de petreceri in locuri neconventionale (exista o comunitate pe internet ce organizeaza party-uri, vizionari de filme etc). Am mentionat destule motive puternice pentru ca obiectivele fortificate subterane sa constituie un interes pentru bucurestenii care nu mai au loc de atatea masini sau se topesc vara de caldura si nu au unde sa se retraga spre a vizita un loc nou, apropiat si racoros.
    Intrand intr-un singur fort sau baterie, vom primi instantaneu lectii de arhitectura si tehnica militara. Galeriile, camerele si turelele sunt aproape intacte, cu mici exceptii de modificari ulterioare. De remarcat va fi faptul ca aproape toate galeriile pe care le-am vizitat eu sunt la un moment dat astupate de ziduri de caramida, semn ca pana la capatul lor ar mai fi de mers. Este recomandabil sa intrati cu masti si manusi de protectie (ca la zugravit), pentru a va proteja de umezeala si mucegaiul din incaperi (eu unul nu am patit nimic intrand fara, dar nu e bine sa riscam; nimeni nu a ecologizat timp de decenii aceste sali).
    Se recomanda vizitele in grupuri mari de baieti (sau fete batause), deoarece camerele pot fi (si sunt) adaposturi pentru persoanele fara locuinta. Nu se stie niciodata ce surprize va pot astepta inauntru. Echipament obligatoriu: lanterna BUNA, baterii de rezerva, haine “de scandal”, spray paralizant (pe care il veti folosi strict in caz de amenintare directa). Inauntru nu este semnal GSM. Temperatura din interior este constanta: 10-15 grade C. Se recomanda o imbracaminte adecvata acestor temperaturi (vara mai gros, iarna mai subtire). Transeele de acces la majoritatea forturilor si bateriilor sunt inundate, ca si unele galerii; nu excludeti dotarea echimapentului de acces cu o pereche de cizme de cauciuc. Totusi, sunt forturi unde nu sunt necesare acestea.
Din punct de vedere arhitectural, s-au construit mai multe tipuri de fortificatii, unele forturi ca Stefanesti (nevizitabil) fiind chiar unice. Nu va bazati asadar pe faptul ca daca ati vizitat un fort / baterie, la urmatorul veti gasi aceleasi galerii, aceeasi structura.”

La fort am ajuns doar 9 dintre noi, doi renunțaseră, au spus că nu fac față ritmului. Ne-am pus lanternele, am intrat și am lăsat bicicletele în prima încăpere din dreapta, pornind să explorăm și să spargem bezna. Gunoi, deșeuri, cu siguranță fecale. În mod surprinzător, nici un miros pestilențial. O ruină deplorabilă și deloc atrăgătoare. O nație germană ar fi transformat aceste forturi și baterii militare cu siguranță în surse de venituri. Nu vreau să mă întind la comentarii, nu își au rostul, s-a umplut internetul românesc de ”atitudini pentru orice”. Nu știu de ce am impresia că în ultimul an de zile oamenii au certitudinea că a apăsa pe click și a da add la una din sutele de cause la care sunt invitati, înseamnă că au atitudine reală. Dai click la o cauză, sau la 10 cauze pe zi, după care îți vezi de cafeluța și țigara cu care foarte mulți își încep ziua de lucru, chiar în ușa firmei unde lucrează. Dar să nu deviem.
În afară de stadiul de putrefacție în care a intrat cărămida roșie și de gunoaiele de peste tot, locul nu respiră cine știe ce emoții. Nu mi-a transmis absolut nimic. Doar regret și o durere pe care am preferat să o tratez cu ”ignore” și ”delete”. Poate am eu imaginația defectată, altfel nu mi-aș fi imaginat aici un loc de popas și relaxare, luminat, tencuit, curățat, ambiental, răcoros, unde să poți purta o conversație, să poți citi o carte sau doar să te oprești pe traseul format de tot sistemul acestor construcții.

   Ne-am recuperat bicicletele și am pornit mai departe, pe șosea, spre Lacul/Barajul Mihăilești. Pe drum însă, până să găsim noi direcția spre baraj, ne-am oprit ad-hoc pe câmp, să mâncăm. Ne-am răsfirat care-ncotro, fără nici o comuniune. Lângă mine, unul din băieți chiar a stat cu spatele, mai exact cu spatele la toată lumea. În altă extremă a grupului, un altul stătea cu spatele. Ca la nebuni, nu am mai văzut așa ceva. Bine, la cât umblu eu în grupuri ….. Chestia cea mai ciudată a fost faptul că deși la pedalat eram 3 dintre noi care îi așteptam pe toți ceilalți, aici la masă oamenii nu au avut răbdare să îl aștepte și pe ultimul, respectiv pe mine. Era trecut de unu jumate, era frumos afară, din ce mi-am dat seama am fost singura care chiar avea un prânz spartan la ea, toți ceilalți aveau doar ceva sumar de ciugulit și mai târziu am și aflat principiul lor: acela de a se opri pe traseu undeva la un bar sau un local și a comanda un prânz. Ceea ce eu absolut nu luasem în calcul. Deci oamenii au plecat, în timp ce eu abia îmi strângeam lucrurile și mă reechipam. Nu staționasem mai mult de 15 minute. Singurul care a rămas a fost Radu. Ceilalți erau deja cam la 50 m distanță, când a strigat: ”Hei, care a lăsat gunoi? A cui e perechea de ochelari din plastic?”. Iau eu, privind în dreapta mea, unde stătuse băiatul cu spatele, am strigat: ”Hei, cine și-a uitat coaja de banană aici?”. Nici o reacție de la grup, au plecat. Radu, care m-a auzit, a spus: ”Măcar e biodegradabil, dar ochelarii ăștia nu-s!” O fi fost o glumă, nu știu, am preferat să trec peste acest episod, fiind minoritară în principii aplicate (că de teorii ar trebui să fim sătui!).

Chestia este că ne-au trebuit ceva timp, vreo 2 km și câteva întrebări către localnici (”Ați văzut cumva un grup de bicicliști? În ce direcție au luat-o?”), pănă să ajungem grupul din urmă. Regretabil, dar în linii mari spiritul de echipă și solidaritate a lipsit cu desăvârșire, Radu fiind singurul care a ținut cont de aceste lucruri, dar parțial.

Am ajuns la lac după vreo oră și 20 de minute de la părăsirea fortului, făcând și un scurt push bike absolut inutil, căci de sus ne-am dat seama că dacă mai rulam câteva sute de metri pe șosea, am fi intrat pe faleză pedalând în cel mai normal mod. Nu aș fi aflat probabil niciodată de existența imensului lac asemănător celui de la Ciurel, dar mult mai întins ca suprafață.

Din Mihăilești am intrat prin sate, pe drumuri simple, neumblate, bătute de soare: Gorneni, Chirculești, Singureni. Frumos, liniștit, ici și colo câte un crâmpei de asfalt, în rest aproape nu își venea să crezi că esența rusticului se află atât de aproape de București. Sate neasfaltate, nu m-ar mira să aflu că oamenii nu au toți curent electric sau canalizare. Altă lume, altă planetă la marginea capitalei României. Puține mașini, evident. Căruțe pline cu furaje sau lemne tăiate aiurea de prin codru circulau în paralel la un moment dat, căruțașii aveau de povestit, mergeau în același sens. Din sens contrar venea șirul nostru de bicicliști și le deranjam șueta. Se uitau la noi ca la marțieni. Și eu mă uitam la numeroasele grămezi de frunze uscate adunate din loc în loc, fumegând mocnit și dând locului și timpului un iz ancestral …

 

La un moment dat grupul s-a dezmembrat din nou, 3 băieți au luat-o mult înainte, eu eram în urma lor. M-am uitat în spate și nu îi vedeam pe ceilalți, așa că am decis să opresc și să-I aștept. Ne-am regrupat noi, restul de 5, ceilalți nu se vedeau la orizont. La un moment dau au apărut din neant și eram din nou împreună. Am mers puțin în formație completă, apoi, tot din cauza diferențelor mari de viteză, iar ne-am splituit. Eu rămăsesem pe la mijloc și pedalam lejer, cu doar 17 km/h, fiind sigură că mă vor ajunge și ceilalți. Ajung în Călugăreni și drumul se deschidea luuuung în față. Nici urmă de biciclist. Mă uit în spate, nici urmă de biciclist. Eram singură deodată. Stau cinci minute, după care încep să merg pe lângă bicicletă, înapoi, urcând dealul. Am mers un kilometru și îi văd pe Radu și pe Mihaela venind. Ei mi-au povestit că de fapt ei veniseră după mine, pentru că ceilalți se opriseră la o terasă. Unde, că nu am văzut nicăieri bicicletele grupate și nici nu a stat vreunul dintre ei să atenționeze de stop, cum ar fi fost normal, nu îți trebuie facultate ca să ai logica asta. Nu, că cică ar fi strigat toți după mine, dar eu nu am oprit. Cum ați strigat frate? Că eu la ”heeeei”-uri rurale nu răspund și nu mi-am auzit numele. Doar știți cum mă cheamă, am făcut prezentările, nu? O nouă fază pe care nu vreau să o analizez, căci nu are rost. Era clar că nimerisem în grupul care nu mi se potrivea. Again.

 

Era deja patru fără douăzeci și noi abia eram în Călugăreni. Cam în două ore se întuneca, drumul de retur urma pe un european circulat, până la pădurea Comana mai erau vreo 15 km, să mergi până acolo doar ca să ai de unde să te întorci, fără să cotrobăi locurile, nu avea sens în mintea mea. Așa că am zis că eu nu mai merg la Comana, mai ales că restul trupei nu se zărea la orizont. Eram doar 3 prezenți, lipseau 5. Radu s-a dus după restul oamenilor și abia după vreo jumate de oră eram din nou în formație completă, toată lumea de acord că vom rula direct către București, mai aveam cam 40-50 de km de pedalat, în funcție de unde locuia fiecare. Sincer, nu eram obosită, ci plictisită. Am încercat să propun o conduită de parcurgere a următorilor 30 de km, dar din păcate nu a funcționat, așa că până la urmă iar ne-am splituit în 3 grupulețe răzlețe întinse cam pe 5 km distanță. Ne-am regrupat ultima oară la ultima benzinărie dinaintea intrării în București și apoi am oprit la OMV-ul care ne-a ieșit în cale, la propunerea lui Ionuț. Eu nu aveam chef de cheltuieli, dar am rămas la o mică socializare. 

De aici fiecare s-a vorbit care cu cine încotro și până unde merg împreună, unul din băieți a luat metroul (era unul dintre cei care au făcut față mai greu la viteza de rulare), eu am pornit cu Radu și am rulat cam cu 28/32 km/h până aproape de Plaza de pe Bd. Timișoara.

La ora 19 eram acasă.

 

O concluzie a zilei:

Vreme frumoasă. Cursă lălăită, prea lejeră pentru gustul meu. Mers în salturi, fără coeziune. Lipsă de conduită și afinități, inevitabil la un grup alcătuit la plezneală. Oamenii OK, nu certuri, nu vulgarități, nu nervi, totul a fost neutru, fără implicare, ne-am tolerat distant și a fost chiar OK, indiferent de așteptările mele.

Traseul acceptabil, cu excepția gunoaielor și a traficului. Dar în zona Bucureștiului nu poți scăpa nici de una, nici de alta, din păcate.

120 km rulați, nici un incident tehnic, o singură căzătură a unuia dintre băieți, care s-a dezechilibrat pe nisip pe E70. A căzut urât, dar fără lovituri relevante, a pedalat brav mai departe.

Două abandonuri după primii 15 km și un abandon la drumul de retur. Băiatul a urcat bicicleta pe mașina soțului Mihaelei, care a făcut toată ruta cu multă bravură și chiar i-a plăcut. 

Din cu totul alt punct de vedere, ziua mi-a oferit o privire de ansamblu asupra mizeriei în care se mocirlește absolut tot în jurul nostru. Gunoiul este rege. Scriam aici,  la punctul 28, despre cum pedalam eu urban, prin București, și cum mi-a zburat o sticlă din plastic prin fața capului, aruncată fiind de un taximetrist care apăsase doar pe un buton să dea geamul în jos. Ce alte comentarii mai vreți??

 

P.S.

Căutând pe net informații legate de durata de biodegradabilitate a cojii de banană, am dat de următorul material:

http://www.naturalist.ro/animale-si-plante/natura-a-devenit-de-ani-buni-o-groapa-de-gunoi/

 

album fotos 

 

 

Kommentare:

  1. Cum le vezi si le analizezi tu pe toate, mereu. Ar trebui sa faci politica. Sau macar sa conduci un minister. Sau sa faci echipa cu Radu Moraru, la Nasul! Ne-ar trebui numai oameni d-astia in conducerea tuturor institutiilor, sa vezi ce ordine s-ar pune in 10 ani, le-am face concurenta nemtilor, te-ai gandit la asta?

    AntwortenLöschen
  2. Frumos articolul.
    Si acum sa luam pe rand:
    - bicicleta care credeai ca este antica, nu este chiar asa de antica, este chiar un model relativ nou, marca Btwin de la Decathlon, dealtfel si Catalin, cel care facea slalom printre noi si care aparea de unde te asteptati mai putin avea acelasi model de bicicleta.
    - cu banana, era clar o gluma, nu prea aveam ce alt raspuns sa iti dau in acel moment, si nici prea multe discutii pe tema respectiva nu cred ca isi aveau rostul.
    - Este greu sa ai un grup unit in astfel de situatii, chiar daca am mentionat pe pagina evenimentului "cum se va rula". Problema, cred eu, este ca unii nu stiu sa isi aprecieze prea bine propriile forte.
    - Nu m-am plictisit, chir m-am simtit bine, si oricum eram prea ocupat ca sa ma plictisesc, trebuia sa fiu atent la drum, la cei care erau in fata (atunci cand era cazul) si la cei care erau in spate, si sa adaptez viteza in asa fel incat sa incerc sa nu pierd contactul cu nici unii, dar din pacate dupa cum ai remarcat si tu, este cam greu intr-un grup de oameni care nu prea se cunosc, decat de la iesiri prin oras.
    - Ionut nu cred ca s-a plictisit nici el, si el daca nu ma insel participa la aceste intalniri din dorinta de a socializa si de a intalni oameni noi. De altfel cam asta astept si eu de la aceste intalniri (lasand la o parte partea de bicicleala, care este de la sine inclusa). La sfarsit pot spune ca am cunoscut mai bine stilul fiecaruia, si am tras niste concluzii importante, care vor aparea sper cat de curand intr-un articol pe blog.
    In rest ce pot sa spun, imi pare rau ca nu a fost ce te asteptai si ca nu te-ai simtit bine. Poate cu alta ocazia va fi ceva mai "fun".

    AntwortenLöschen
  3. Radu, aștept cu nerăbdare și articolul tău pe blog, să văd ce concluzii importante ai tras, tu având mai multă experiență în ieșiri de acest gen, cu oameni mai puțin cunoscuți. La mine a fost prima ieșire de acest gen, adică cu ”urbani”, ca să spun așa și diferențele se simt fantastic.
    Nu ai de ce să regreți faptul că nu m-am simțit eu foarte bine, a fost o experiență. Și nici o experiență nu este o pierdere, asta e clar.
    Legat de bikla aceea: hm ... înseamnă că a ajuns în halul acela din cauză că nu e spălată, curățată și mai ales unsă, altă explicație nu am.

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)