Ieri au fost cam opt grade Celsius în București și un vânt destul de tăios cutreiera Herăstrăul pustiu de la un capăt la altul. Imaginea lacului clocotit de curenți și vârtejuri era uluitoare. M-am oprit la un moment dat din pedalat și stăteam pe marginea lacului, fixând mișcarea permanentă și uluitor de exactă a apei. Se formau niște vârfuri de apă, milioane și milioane de vârfuri de apă, ca și cum vârfuri de rocă ar răsări și s-ar forma un deșert de vârfuri. Termenul de ”deșert” ducându-te cu gândul nu la uscăciune, ci la dimensiune. Eu sunt un om al înălțimilor, mai puțin al adâncurilor.
Să stai pe malul unui lac atât de mare, cum este Herăstrăul, să te uiți la agitația apei și să ai impresia că fiecare ochi al tău sare din pisc în pisc trebuie să fie o obsesie gravă, nu? E semn că undeva se apropie acea ”chemare a muntelui” care de regulă mă face să îmi iau lumea în cap. Și de câte ori mi-am luat lumea în cap, m-am trezit prin Anzi sau prin Himalaya, bântuind pustiuri ale acestei lumi mirifice.
Sună ciudat să spun asta acum, după atâția ani de București, dar abia ieri am avut o revelație descoperind coclauri ale Herăstrăului pe care nu le știam. Am făcut turul lacului de 6 ori, evitând pe cât posibil asfaltul. Am făcut nebunii prin frunziș, am încercat mici coborâri abrupte și urcări bruște, chiar coborâri de scări (pregătire pentru MMM 2011 :-)). Să pedalezi 40 de km prin Herăstrău pare o nebunie, nu? Dar a fost absolut divin!!
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen