Fără Asfalt - 2011

11 iunie 2011

Fără Asfalt – a doua ediție a trialonului de Vamă Veche

800 m swim (26min43 sec), 10 km run (1h22min42 sec), 37 km bike (2h43min)

A fost frumos, noros, vântos, rece și aglomerat. A fost cu podium și cu multe întâlniri cu oameni cunoscuți în aceste contexte. M-am bucurat din plin de eveniment și nu regret că am renunțat la MMM (Maratonul Medieval Mediaș) :-))

Neliniștea de dinainte, noaptea semi-dormită, apoi adrenalina efortului și a bucuriei sau, uneori, a tristeții, și apoi, finally, liniștea și relaxarea combinate cu un alt fel de entuziasm interior care apar la 2-3 zile după eveniment, toate acestea sunt elemente care fac parte din acțiunea în sine. Cu ceva vreme în urmă îmi spunea cineva ca nu înțelege de ce, în condițiile în care banii nu sunt atuul meu forte, prefer să cheltuiesc anumite sume pe o deplasare în Himalaya sau în Anzi, în loc să ”mă bucur” altfel de banii aceia și să-mi pun casa la punct sau mai știu eu ce. I-am explicat că deplasarea respectivă are niște elemente din care rezultă aproape jumătate de an de extaz, ceea ce contează foarte mult pentru mine: din momentul în care am luat decizia și am început să pun deoparte lucrurile necesare, cu 1 sau 3 luni înainte de plecare, acțiunea în sine și apoi următoarele 2-3 luni de după revenire, când despachetezi, clasifici poze, scrii sau rescrii jurnalele de călătorie, retrăiești totul la maximum. Asta înseamnă pasiunea. Asta înseamnă viață.
Abia așteptam triatlonul acesta. Pentru că mi-a fost simpatic de la prima întâlnire. Așa că am plecat lejer din București, cu bikla pe mașină, vineri pe la 10. Io și pe șosea merg mai melculeț, nu ies din zona de confort de viteză (decât foarte rar), care e pe undeva pe la 110 km/h. Așa că am făcut taman patru ore până-n Vamă. Multe schimbări la drum, nu mai fusesem de un an, mai să nu recunosc potecile de după ieșirea de pe autostradă. Ah, autostrada a fost o plăcere nudă, adică ioc mașini și o vreme foarte frumoasă.

Cum aveam buget minim, eram înarmată cu tot ce trebuia pentru a campa pe plajă. Nu stătusem niciodată, din 1999, la gazdă, plăcerea mea de a veni la mare constă în dormitul pe buza apei și savuratul răsaritului, liniștea aia de dimineață ....... amintiri absolut memorabile. Totuși acum se anunțase ploaie serioasă și ceva vijelie și nu prea aveam chef să alerg după corturi distruse de vânt. Plus că experiența cu tâlhăritul, de acum doi ani, iar mi-a mai tăiat din elan. Așa că a trebuit să-mi moderez pasiunea pentru ideea de ”ocean” și am zis hai să-ncerc să văd cum o fi cu o gazdă. Am depășit intrare asfaltată spre balamucul turistic, am trecut de zebră și am oprit la prima poartă unde scria că ar exista camere de închiriat. Am găsit liber la tanti Petruța, cu 40 de lei pe noapte. Dacă cerea mai mult, mă duceam cu cortul, clar. Dar la 40 eram pregătită, îmi spusese Bogdan Antohe că ei tot așa găsiseră.

M-am instalat într-o cameră cu studio, aerisită, liniștită, după care m-am dus pe plajă, în recunoaștere. Zona de tranzit era în plină amenajare, 3-4 băieți montau rastelele din lemn. Când le-am văzut atât de lungi, primul gând a fost: ”Cine crede că aceste scânduri vor și ține greutatea bicicletelor? Și de ce atât de sus?!?!?!” Dar nu sunt organizator, nu mă bag în ciorba nimănui. Plus de asta, rămânând acolo și dând o mână de ajutor la marcarea standurilor, au existat mici discuții pe această temă și la un moment dat aud o certitudine de netăgăduit: ”Sunt inginer, ce naiba! O să reziste, am calculat greutățile!” Ok, în gândul meu le-am dorit să fie cât mai puțini concurenți cu biciclete de 15 kg. Rastele de anul trecut fuseseră relevant mai stabile și lungimea dintre delimitări sărea în ochi.

Era frumos în draci locul acela încă nepopulat, cerul albastru și plin de nori, apa mării, nisipul, liniștea ........ liniștea de jur împrejur, doar 2-3 corturi. Am luat ruleta și am început să măsor cei 70 de cm alocați fiecărui concurent. Mă distra treaba, mie îmi plac chestiile astea meșteșugărești. Nici nu știu cum a trecut timpul. Era cald, dar nu caniculă. Soarele strălucea foarte puternic, cerul era un joc al norilor. La un moment dat apare și Dudu și face ochii mari cât o țestoasă: ”De ce atât de sus?!?!?! Cine v-a zis să le bateți atât de sus???” Explicația era cum că anul trecut existaseră plângeri că fuseseră prea jos și nu se putea scoate bicicleta rapid de sub rastel. Da-da, dar .... atât de sus???? Să stea bicicletele suspendate cu 10-15 cm??? N-o să reziste scândurile! Cert este că bicicleta mea, care fusese luată ca model pentru testare, stătea spânzurată în bătaia vântului și îmi imaginam 5-10 biciclete la o adică lovindu-se între ele, dacă chiar se adeverea prognoza meteo. Oricum, s-a decis demontarea și remontarea scândurilor respective cu vreo 10 cm mai jos, astfel încât roata din față a bicicletei să se sprijine pe sol. Suna mai bine, arăta mai sigur. Deci eu mi-am văzut în continuare de măsurare și marcare cu carioca roșie, iar băieții s-au apucat de reorganizat rastelele. Era deja trecut de ora 3, deci timpul era destul de scurt.

După ce am terminat, deși mă prăpădeam de sete și de foame, m-am dus în cameră să-mi iau costumul de baie și neoprenul, ferm decisă să mă avânt în larg. În definitiv, de aceea și venisem mult mai devreme, să fac măcar o tură de bazin. Încercasem marea cu degetul la spusele lui Ovidiu, care avea ceva vechime acolo pe plajă, un alt participant la triatlon. Era rece. De fapt nu era rece. Era foarte rece! La cum o simțisem, mă îndoiam că neoprenul va conta foarte mult, dar trebuia să încerc.

Am venit io țupa-țupa neoprenată și dă-i de intră în mare cu tupeu, știi, așa ca în expresia aia ”da ce intri frate cu bocancii în viața mea?!” UuuuupsSSS! Tu glumești! Brrrrrrrrrrrrrrrr...... incredibil.

Eu în copilărie am făcut înot, eram la Dinamo în grupa de țânci a antrenorului Drăgușin. Eram singurul țânc din grupă căruia nu i se învinețeau buzele la antrenamente și am făcut antrenamente și la zero grade temperatura apei. Și nu am avut niciodată probleme. Dar acu .... am simțit cum urcă stomacul și se chirchește în capul pieptului, răsuflarea zice ”pas” și cerebelul zice ”la loc comanda! Da urgent!!” Nici măcar 3 metri nu am putut ieși în larg. Haoleu, ce supriză! Să abandonez la înnot??? M-am plimbat, m-am dus vreo 500 de metri stânga, spre bărcile pescarilor, am mai intrat acolo în apă, până la genunchi, iar m-am scărpinat, iar m-am uitat la soare, la cer, la apă, la nisip, la mine ...... nașpa bre!

Așa că am renunțat la ”tura de bazin sărat”, mi-am luat bikla și m-am dus să mă schimb, să mănânc ceva și să revin apoi pentru preluarea chitului de participare, era deja ora 6.

Faptul că nu s-au mai făcut înscrieri la fața locului i-a ajutat foarte tare pe organizatori. A fost relaxat față de anul trecut, s-a simțit diferența, cu toate că numărul de participanți a fost mult peste dublu. Mi-am luat chitul în liniște, seturile erau pregătite, se semna declarația și tabelul de primire a pachetului și gata. Foarte frumos.

Tricoul e pe verde închis anul acesta. Anul trecut a fost pe negru. Culori care nu au legătură cu litoralul și cu ceea ce inspiră marea, în general. Un albastru azuriu sau turcoaz ar fi frumos. Îmi plac că sunt din acelea tip polo, cu guler. Am comandat M, ar fi trebuit să iau S, niciodată nu nimeresc, pentru că măsurile nu mai corespund, din păcate.

Am mai vorbit cu diverși cunoscuți, la ora 21 ne-am adunat însă aproape toți pentru ședința tehnică. Se făcuse nouă și vreo 10, când Dudu a propus să mai așteptăm jumate de oră și după cei care se aflau încă pe drum. Eram cocoțată în turnul acela galben al salvamarilor și bătea un vânt rece, jumate de oră părea enorm. Majoritatea dintre ei nu au fost de acord, s-au agreat însă zece minute de așteptare în plus. Că or fi fost ele 15-20, cine a mai stat să numere?

Acum, sincer vorbind, având în vedere chaosul de dimineață, ședința tehnică din seara precedentă devine inutilă. Problema cea mai discutată a fost cea legată de proba de înnot. Fiind apa foarte rece, organizatorii căutau soluții. Ba să nu se mai facă triunghiul, ba să se înnoate paralel cu malul, tura lungă la dreapta, tura scurtă și ștafeta la stânga (asta era o idee bună, că eram prea mulți în apă). O chestie s-a concluzionat sigur: tură scurtă de 750 m va deveni și mai scurtă, de doar 400 m, iar tura lungă de 1500 m va deveni de 800 m. Prea rece apa, prea riscant. Se căutau soluții pentru a se aduce costume de neopren, dar e complicat. Totul este foarte complicat în România. Adică mai complicat decât în alte țări. S-a decis și faptul că se acceptă să nu se facă proba de înnot, fără descalificare. Se va încărca însă timpul: o oră la tura scurtă, respectiv două ore la tura lungă. Timpi exagerați, dacă mă întrebi pe mine. Dar o penalizare tot trebuia găsită, dacă ceilalți se încumetă totuși să înnoate, nu?

M-am retras la nani. Regretam că renunțasem la ideea cu cortul pe plajă, dar aveam așa un ghiont care îmi spunea ceva așa și pe dincolo. Și care a avut dreptate, pentru că la orele două ale dimineții am fost trezită de răpăitul sever al ploii. Și a plouat până pe la 8 jumate dimineața!! Eh, cum era să fiu în cort, zgribulită, să mă schimb înghesuit pe frigul ăla, să am și grija bicicletei și a lucrurilor? Ca să nu mai spun că am auzit ulterior că au fost ceva tâlhării la corturi și la mașini, în zona concursuui......

M-am trezit frumos la 7,30, mi-am făcut o ciocolată fierbinte cu fulgi de cereale, am reușit să mănânc jumătate de sardină cu pască și la 8:20 am pornit spre start. Burnița încă. Înnorat la greu, vânt, cam rece, dar mie-mi plăcea. Preferam umbra asta a-tot-cuprinzătoare decât un soare d-ăla dogoritor și cretin. Eh, dacă ar fi fost un pic mai cald, mă puteam declara mulțumită 100%.

Când am ajuns la start, majoritatea erau deja parcați. Totul ud, oamenii unii zgribuliți, unii cu capul înfundat în neopren, era un tip chiar cu niște mănuși enorme din neopren, alții doar în slip, cu pieptul și burdihanul mare scoase la înaintare, să facă în ciudă vântului rece de dimineață. Nebunie, dubii, temeri. Rastelele pentru biciclete erau căzute. (Ce surpriză :-)!) Cedaseră sub greutatea bicicletelor. Scuza auzita a fost: ”Din cauza ploii, s-a înmuiat lemnul și nu au mai ținut cuiele.” A fost nebunie mare cu rastelele. Eu cel puțin mă așteptam, dar cei care nu se așteptau la asta, au tunat și fulgerat cu înjurături acolo prin zona de tranziție. La cât de ridicată a fost taxa de participare (100 RON), ai pretenția ca totul să fie șnur ca și aspect organizatoric și de infrastructură, dacă putem vorbi aici de o infrastructură de concurs. Pretențiile mele au scăzut relevant, așa că acum merg la concursuri cu apa în spinare și cu batoane prin buzunare. La Comana nu am oprit la nici un punct de alimentare, la Râșnov am oprit doar la unul și acum am oprit doar la cel de la alergare, să iau apă. În rest, deși plătesc și eu taxa, nu mă mai interesează ce se oferă și ce nu, pentru că îmi fac nervi degeaba. Ca și concurent, nu de scuze am nevoie. Ci de fapte la fața locului, la momentul când am nevoie. Nu după aceea. Ai așteptări, ai parte de deziluzii. Nu ai așteptări, te bucuri de orice găsești la fața locului. Dacă ăsta este raționamentul care se aplică aici, atunci încercăm să ne adaptăm. Uite acum, de exemplu, au pus glucoză la punctul de alimentare pe alergare. Iubesc glucoza, este excelentă în concurs, nu înțeleg de ce ceilalți organizatori nu o oferă!

Chaos total la start. Ca și anul trecut. Doar că anul acesta a lipsit porta-voce, deci și mai haotic totul. Din cauza frigului, a vântului, totul a fost mai agitat. Faptul că în zona de start au fost prezenți și non-concurenți mi s-a părut total neinspirat, o totală lipsă de disciplină cu care armata mea de piticuți nu se împacă după 16 ani de România! Eram prea mulți amestecați, în fond eram peste 250 la start, dacă nu mă înșel. Dudu a vorbit fără porta-voce, erau modificări ale schimbărilor la proba de înnot. Deci ce se discutase în seara precedentă plecase cu pluta pe Marea Neagră. Apa era cu vreo două grade mai caldă însă, vai, ce minunăție!! Mă durea exact în pix, eram la start și habar nu aveam dacă voi putea înainta măcar 10 m. Varianta cu ”hai să nu fac proba de înnot” îmi displăcea total, eu vroiam să fac toate probele. Să văd cum stau, ce mai pot, să savurez satisfacția de final.  Asta mă bucură pe mine la ora actuală. Nu doar participarea, ci și încheierea în timp util a tuturor probelor.

Decizia a fost: start la buluc, toată lumea înoată spre dreapta până la baliză, apoi triunghi spre larg, retur la mal. Tura lungă iese din apă, după primii 400 de m înotați, trece prin poarta de start și reintră în apă și mai face o tură. Ooorriibiiil, dar nu aveam de ales. Partea neplăcută a fost că startul s-a întârziat, ca și anul trecut, cu vreo trei sferturi de oră. Mult. Eram deja plini de frig.Văzuți de sus, probabil că eram precum o colonie de pinguini, amețiți și gălăgioși prin cenușiul dimineții. Eu m-am plasat mai la mijlocul gloatei și nici măcar nu am auzit startul, pur și simplu am văzut cum îmi dispar oamenii din față, deci clar alergau spre țărm. Începuse concursul!

Cum să descriu eu proba de înnot? Udă. Friguroasă. A contat foarte mult faptul că am avut dopuri de silicon în urechi. Casca a contat și ea, deși din silicon foarte subțire. Dar a contat. Valuri foarte joase, dar tot mi-am inundat plămânii de trei ori cu trei guri enorme de apă sărată. Ghionturi și multă nesimțire derivată probabil din disperare. Pentru mine, proba de înnot a fost neplăcută din cauza unor masculi feroce care erau disperați probabil să mă depășească cu orice preț, așa că mi-am luat la ghionturi și dureri fără număr. Am făcut ambele ture, am ieșit un pic anchilozată și am ajuns la echipament. Faptul că nimeni nu părea să monitorizeze concurenții la proba de înot dă un sentiment frustrant, dar poate e doar o părere că s-ar pierde cronometrările reale din vedere. Dar în apă nu monitorizează nimeni, cel puțin la prima tură foarte mulți au tăiat prima întoarcere, neajungând măcar la balizele care trebuiau ocolite prin dreapta. Am pierdut mult timp la tranziție, cu siguranță 15 minute, timp pierdut care apare în proba de alergare și se simte din greu la clasament. Degetele mâinilor îmi erau înghețate și nu mă puteam lega la șireturi, nu-mi puteam trage fermoarul de la bluză. Am rugat pe cineva să tragă de el. Am pornit alergarea, cei 10 km pe sus, pe faleză, deasupra golfului spre 2 Mai. Noroios, dar acceptabil. Adidașii mei cei albi și noi, cumpărați special pentru alergare. Se ajungea la baza militară, era check-point și punct de alimentare chiar acolo lângă șosea, se revenea pe același drum până la o coborâre abruptă pe plajă și se alerga retur spre Vama Veche, se trecea din nou prin poarta de start și se mai făcea o tură de 5 km. 
11.393 de pași, 1h17 minute.

Cred că la ora 12 am pornit cu bicicleta. Aici să vezi distracție. Am mers mulți kilometri pe drum de pământ, lutos. Dar încă nu mă împotmoleam, se mai zvântase traseul. Dar era vântul din față. Pe drum drept, cu tot efortul, nu am putut să scot mai mult de 12 km/h, ceea ce era super-lent!! Dar nu am putut, pur și simplu. La primul check-point nici nu m-am oprit, erau mai mulți opriți, obosiți, scobeau bicicletele și dădeau jos baligi imense de lut dobrogean. Aici am depășit vreo 10 cred. Am avut doar patru coborâri de pe bicicletă, am oprit de vreo două ori să scot și eu baligile alea imense și grele, de două ori am luat bicicleta pe umăr, dar în linii mari am mers mai bine decât m-aș fi așteptat. Mă uitam, ca și un oarecare punct de reper, că am un timp mai bun la biklă decât echipa de ștafetă fete de pe locul I :-), ceea ce este o surpriză. La intrarea în canion s-a repetat povestea de anul trecut, nu am văzut nici un marcaj, am luat-o prin bălării, ca să trebuiască apoi să cobor super-abrupt până jos. Este enervant când ”te grăbești” și îți lipsește marcajul și omul ăla care să te îndrume. Ajung la primul check-point de la ieșirea din canion, erau 3 oameni acolo. Unul, îmbrăcat într-o salopetă albastră de muncitor, cu mâinile în buzunare (îl voi numi salopetist). Zic băieților: ”Iar ați vărzui-to cu marcajul. Discuția cu intrarea în canion a fost și anul trecut. De ce nu ați pus un om acolo? Nu este marcaj, un grup de vreo 8 inși am luat-o prin bălării.” La care salopetistul zice cu mult tupeu d-ăla de cavernă: ”Da' cine-i de vină că nu vă uitați și nu vedeți marcajele?!” Super atitudine, nu știu cine este, dar clar era din alt film!! Mă mir că nu avea niște semințe la el să le și scuipe în timp ce-și dădea cu părerea, că doar era omul în câmp, nu! În schimb, un băiat care părea să facă parte din echipa de organizare, cu tricou roșu, a spus mulțumesc pentru că i-am semnalat lipsa. Poate cei din spatele meu să fi beneficiat de vrei îmbunătățire.

Traseul puțin schimbat față de anul trecut, dar frumos în draci. Mi-a plăcut la nebunie și am depășit mulți de la tura scurtă. Am fost și eu depășită pe niște coborâri, că așa-i la mine. Eu depășesc pe urcări, dar sunt depășită pe coborâri.

Ultimii opt km au fost șosea și a fost o idee excelentă. Am mers cu 45 km/h la coborâri și am depășit vreo 6 oameni. Decizia de a nu ne mai băga prin lut a fost cu siguranță salutată de toți bicicliștii din concurs, bravo!

Rampa de coborâre la finish am parcus-o cu bikla pe umăr, era prea abruptă și nu mai vreau accidente. După patru ore jumate terminam triatlonul. Obosită un pic. Era în continuare înnorat. Aici a venit Rodica Bălașa la mine și mi-a ținut companie, ea își aștepta ștafeta și era îngrijorată că nu mai apare biciclista lor din echipă.

Se pare că nu au fost accidente și incidente pe parcursul concursului, ceea ce în sine este o mare realizare și pentru organizatori.

ceva poze de la event 

Festivitatea de premiere a întârziat și ea foarte mult - programată inițial la ora 19, a fost mutată la ora 20 și a început aproape la ora 21 -, undeva au fost probleme cu chipurile, bănuiesc. Dacă au existat concurenți care nu au făcut proba de înnot, dar au trecut mai devreme finish-ul, evident că aici trebuia o mare atenție la calcule și bănuiesc că de aici sunt probleme de afișare a rezultatelor finale. E greu să ții cont cine a făcut înnotul sau cât anume din probă a făcut, să nu-l descalifici, și să te apuci de calculat timpi și încadrare în clasament.

La tura lungă am fost doar două fete din 48 de bărbați, deci un premiu oricum îmi era acordat. Aștept cu nerăbdare să văd ce loc am ocupat la general. Faptul că au făcut și la fete tura lungă distincția pe categorii de vârstă mi se pare, în contextul acesta – de doar două concurente – puțin haios, chiar dacă diferența de vârstă e de aproape 20 de ani. Sunt convinsă că anul viitor vor mai fi și alte concurente la tura lungă.

Mi-aș fi dorit tare mult să câștig și io o bicicletă, dar acestea au fost acordate doar pentru locul I la categoria 20-29 de ani. Nu am io baftă de bicicletă moca, fir-ar să fie!!

Probabil revin cu completări, acesta este un rezumat scris pe fugă și viteză.
13.06., 2 p.m. - s-au afișat rezultatele. Apar pe locul 37 la tura lungă, din 48 participanți. Tranzitul ăla, fir-ar să fie, m-a coborât cu vreo zece locuri, dar face parte din concurs. 4h33 min.

Plus un record personal: să fii în Vama Veche două zile și două nopți și să nu cheltuiești nimic pe nimic. Ce înseamnă austeritatea asta, domne! Am cheltuit 80 de lei pe cazare, dar de papa am avut ”din traistă”. Trist, dar se poate trăi și-așa. Am primit la premiu și 300 de lei, deci mi-am scos transportul gratis, ceea ce este mai mult decât mulțumitor, aș putea să mai fac un concurs în plus sezonul ăsta :-) Cam asta înseamnă să-ți urmezi o pasiune. La unii se adună banii singuri, fără mare efort. Și nu știu ce să facă cu ei. Iar alții își iau de la gură pentru a mai putea bifa ceva ce înseamnă viață pentru ei. 

FărăAsfalt 2010 - ediția I 

Citește si varianta lui Ciprian Bălănescu