My 2nd Half Ironman Romania - 2012

Înainte de orice:

Povestea primei participări, Half IM 2011

Timpii mei 2011- 01:05:47/04:10:51/02:43:23 = 8h02min.

Timpii mei 2012- 01:01:08/03:33:23/02:08:00 = 6h33min 
(cf. Garmin 310XT, dar un 6h42min cf. timpul cronometrat de organizator, nu-mi dau seama de unde apar astfel de diferențe
P.S. - cu întârziere, mi-am dat seama. 6h33 se referă la timpul de mișcare, fără tranziții. Că alte staționări nu am avut, poate la alergare, când mai luam apă. La bicicletă nu am oprit, aveam în spate, precum cămila :-)).

  
Fuse-fuse și se duse și a treia ediție IRONMAN ROMANIA (a doua mea participare la half). Aici, un pic din partea emoțională :-)

  Vineri, 15 iunie 

M-am trezit la 7.30, la 8.30 aveam planificat să plec spre Lacul Paleu, la recunoașterea de traseu. Dar Cristi a zis ca mă obosesc degeaba cu o zi înainte de concurs, să fac 35-45 de km pe bicicletă pe căldură, cu destul de multă urcare. Și nu m-am mai dus. Sunt și destul de leneșă de felul meu :-)
La 17:40 eu și Cristi am plecat pe biciclete spre Lacul Paleu, pentru înscriere și ședința tehnică. Echipamentul a venit în mașina lui Vali și Roxana, care s-au cazat tot la familia Hanga. Super atmosferă la Lacul Paleu, am vorbit cu mulți, mulți, ca niciodată. Mugurel Frățilă, Szandor și Luminița din Brașov, Sergiu Buciuc, Coco din Baia Mare, Sebi cu familia din Baia Mare, soția lui Tibi din Oradea (Eniko), care organizează Ironbike-ul m-a tras de mânecă …. Super tare. Istvan, desigur, m-a întâmpinat cu mare bucurie. Alex Diaconu. Foarte frumos. Cei de la Festina Lente au fost mai rezervați, îi preocupa ceva.

După ce mi-am luat în primire chitul de participare, am mers spre locul de tranzit, unde erau montate aproape toate rastelele și unde ne așteptau cutiile în care să ne organizăm echipamentul. Acum era momentul pentru ceva fotografii de genul ”before”, că nu știi niciodată dacă mai apuci și un ”after”. Îmi fusese alocat nr. 59. 5+9=14. Nu-mi inspira nimic acest număr. Două numere impare dădeau unul par. Anul trecut avusesem nr. 1 și parcă avea o rezonanță. Mi-ar fi plăcut 10, ziua mea de naștere. Dar cum nu sunt superstițioasă, nu am văzut nicio problemă într-un număr care nu-mi inspira nimic. Mi se părea important că și anul acesta puteam face parte din acest concurs și dacă era posibil vroiam să scot un timp mai bun, să nu am vreun accident și să mă bucur de tot ce înseamnă această lungă și foarte costisitoare deplasare.

Ședința tehnică foarte clară. Traseul de înot super marcat și cu bandă electronică la fiecare tură, deci se vor număra turele pe bune, la toți concurenții (ca să nu se mai sară peste ele, eventual). Traseul de biclă puțin ușurat, s-a eliminate o urcare lungă și per total s-a scurtat cam cu 4 km. Va fi canicular mâine. Ah, nicio noutate, că doar și anul trecut ne-am scurs precum omizile prin caniculă, unii au vomat, alții au abandonat ... pedalam cu city bike-ul meu cel roșu, ăla de la cățărări ziceai că are sârmă ghimpată pe anvelope și mă gândeam că dacă erau anvelopele mai subțiri, de 20, probabil lăsau șanțuri prin asfalt :-)

După ședința tehnică am asistat la un apus de soare mirific. Soarele, lacul, zumzăitul celor veniți la concursul de mâine, orăcăitul broaștelor, fețele cunoscute ..... totul era o îmbinare perfectă pentru o seară ideală. Eram relaxată. Mintea mea refuza pur și simplu să se gândească la proba de înot. Nu cu înotul câștigi un Ironman, dar ce mult contează să nu-l pierzi!

Sâmbătă, 16 iunie, ora 19

Half Ironman 2012, a doua mea participare, mi-a clarificat un lucru: nu voi putea finaliza niciodată un Full Ironman. Chiar dacă nu doar că mi-am atins obiectivul la probele succesive de half (2 km înot, 84 bicla (cam atat a fost anul acesta) si 21 km alergare), acela de a nu depăși 7 ore, dar am scos și un timp mai bun decât atât, de 6h33min. Să te apuci la 43 de ani (aproape 44, cât aveam anul trecut, la prima participare) de astfel de concursuri complexe de anduranță și viteză este, pentru o femeie, deja prea târziu. Vorbesc de o corporatistă cu program normal de lucru si studenție în același timp, nu de o sportivă de performanță venită din alt domeniu sportiv. Și cu asta mi-am făcut nebunia și am pus un punct. Este, probabil, primul punct pe care îl pun la ceva. Cu regret, cu frustrare, dar cu realism și rațiune. Emoția este deja pe un tărâm străin aici. Dar să continui cu aspectele esențiale ale zilei de astăzi.

Dimineața concursului

În primul rând, startul pentru participanții la half era cu două ore mai târziu decât cei care participau la full, adică la ora 9. Așa că am fost scutită de o trezire la ora 5, ca anul trecut și m-am trezit natural, înainte să sune ceasul fixat pentru 6.30, la 5:50. Aveam planificat să mănânc ravioli cu carne și cu brânză, o banană și arpacaș cu nuci și stafide pregătit de Cristina, mama lui Cristi Hanga, unde stau ca musafir pentru aceste zile.

Din păcate, planificatul la capitolul mâncare matinală nu-mi iese de regulă. Am înfipt doar de 4 ori furculița în ravioli, am mestecat maximul 2 lingurițe de arpacaș și am îngurgitat o banană. Mintea-mi zicea să mă hrănesc, organismul refuza. Nu e bine, când ai în față de parcurs, dintr-o bucată, pe o zi caniculară, nu mai puțin 107 km, în diverse stiluri, care mai de care mai consumatoare de energie, resurse corporale și mentale.

Atmosfera dinainte de start

Am ajuns acolo la 8, era deja foarte cald. Ieșea primul din apă de la full IM, aproape 4 km înotați într-o oră și câteva minute! Ungurul care luase și anul trecut locul 1 și care aleargă de zici că are baterii, alintat ”roboțelul”.

Erau puțini în apă, fiind doar 16 înscriși la individual și 2 ștafete. Alina, singura fată care s-a băgat la full – după ce anul trecut pierduse locul 3 la half pentru 4 minute parcă -, a ieșit exact înaintea startului nostru, în aplauzele și admirația majorității dintre noi, înotase aproape două ore (cei 180 de km de biclă i-a terminat în vreo 7h30, eu porneam spre casă când ea sosea să se schimbe pentru proba de maraton alergare, vai de sufletul ei!!).

Atmosfera foarte feină și caldă, așa cum era și apa din Lacul Paleu. Mugur mi-a adus cele doua activatoare. Unul l-am pus pentru bicla si am uitat să îl folosesc, celălalt l-am băut la km 4 din cursa de alergare și poate că m-a ajutat să mențin ritmul, nu știu.

Era mișto să fie unii în apă, să se lupte pentru timpi buni la înot, iar aici pe margine, în zona de tranzit, să se pălăvrăgească și să fie un calm îmbuibat de emoțiile inerente înaintea unui start.

Startul a fost punctual și, cu Istvan în frunte, am numărat toți la unison ultimele 10 secunde. Ceva de genul marca Istvan: 10, 9, 8....., 3, 2, 1, STAAAART!!!!

Eram la start 66 oameni, 53 din probele individuale și 13 din ștafete. Ca orice start de înot la triatlon, mi s-a părut agresiv. Din 66 de oameni, eram doar 8 fete.

Proba de înot

Mi s-a părut infinită. Cred că am greșit punând neoprenul umed, cel gros. Ar fi fost mult mai potrivit cel uscat și mai subțire, cu mâneci scurte, apa având peste 20 de grade. Dar mă gândeam că dacă obosesc prea tare, măcar mă ajută mai eficient să nu mă epuizez din cauza efortului. O singură lungime de culoar mi se părea deja infinită și trebuiau parcurse 8 lungimi, adică dus-întors de patru ori. Am înotat stilul relaxat, adică spate, mai mult constrânsă de faptul că, lovindu-mă de culoarul din plastic dur, ochelarii mei de înot cu dioptrii au zburat pe habar nu am unde (din păcate, nu au fost recuperați și uite-așa mă așteaptă o nouă cheltuială). 

Și am rămas cam în ceață prin apa tulbure (dar trebuie să remarc să segmentul pe care am înotat era mult mai bine curățat de vegetație față de anul trecut). Așa că am înotat spate în proporție de 95% din cursă și simțeam foarte conștient că pierd timp și că neoprenul parcă mă încurca. Cu soarele dușmănos în ochi. Oribil. Chinuitor. Am avut așa un deja vue teribil la un moment dat, mintea mi s-a întors cu prea mulți ani în urmă, la un interogatoriu al Securității comuniste ... știi, chestia aia cu becul mișcător în ochi.
Am oprit la un moment dat să rog unul din oamenii din bărcile care ne păzeau să aibă grijă la ieșire, poate-poate se găsește o pereche de ochelari plutind pe apă. Am pierdut vreun minut căutându-i, dar fără succes, din păcate. Am ieșit din apă după 61 de minute. Nemulțumitor timp, dar .... defilăm cu ce avem, nu?

Anul trecut făcusem 1h05 min și discuțiile au condus la concluzia că înotasem mai mult din cauza deplasării culoarului acela improvizat de demarcație, cică înotasem cu vreo 300 de m mai mult. Dar cu exactitate nu vom știi niciodată. Am ieșit amețită și năucă din apă, teroarea soarelui își spunea cuvântul, căci mă fixase timp de vreo 45 de minute cu o insistență dementă chiar pe singura parte a corpului care ieșea total din apă: fața cu ochii neprotejați. În situația asta, și o pereche de ochelari simpli, fără dioptrii, tot ar fi fost mai buni. Cristina mă aștepta – o idee bună! – cu ochelarii cu dioptrii de la bicicletă, pe care îi găsise ea deasupra în casca mea de bicicletă și m-au ajutat să mă orientez mai repede spre echipamentul meu. 

Neoprenul l-am scos cu greu - ce enervant! - și apoi am mai pierdut minimum două minute cu detalii tehnice: dat drumul la camera de filmat fixată pe cască, plus încercări inutile de a porni mp3 playerul pregătit cu un repertoriu adecvat de cursă rapidă. Nu a vrut să funcționeze așa că i l-am dat Cristinei să mă scape de el, să nu mă încurce cumva în gentuța fixată pe față, pe cadrul bicicletei, unde mai aveam un aparat foto și un activator (ăla de am uitat de el).

Marcajul proeminent din apă, adică un șir lung de chestii din plastic dur, cum se folosesc la bazinele olimpice, m-a ajutat excelent să mă orientez și să nu bălăresc aiurea prin apă, dar, în același timp, m-am cam lovit în el de câteva ori și asta chiar doare, ca să nu mai pomenesc de timpul pierdut pentru a te îndrepta și îndepărta puțin de el.

Proba de bicicletă a fost mai scurtă cu vreo șapte km și mai săracă cu o cățărare, față de 2011. Nu știu de ce s-a decis ușurarea traseului de bicicletă, dar cert este că pe așa o caniculă, acest lucru a contat (motiv suplimentar să fiu nemulțumită de timpul scos la bicicletă, fără timpii de tranziție, așa cum apare el în clasamentul afișat). Totuși, deși aveam două elemente care mă avantajau (traseul mai simplu și bicicleta mai performantă), la această probă nu am avut un timp remarcabil mai bun decât în 2011: 3h20min vs. 4h00min în 2011. Deci e clar că fără antrenament, aici nu voi putea deveni mai performantă.

Dintre toate cele 3 probe, aceasta a fost cea mai incitantă. Dacă la înot nu am nici o șansă să mă întrec cu cineva (am depășit un singur concurent), teoretic la bicicletă aș putea măcar să mențin o poziție cu care am pornit din tranzit, și să nu fiu depășită. Din apă am ieșit pe locul 4 la fete, diferență de vreo 40 de secunde după Simona, care însă s-a mișcat mult mai rapid în tranzit, neavând nici neopren (nu mi-e clar ce costum poartă, căci ceva tot are și chiar arată interesant). Pe Simona o văzusem oricum la triatlonul Fără Asfalt că pedala ”jos pălăria”. Fetele care au mai ieșit în spate au avut diferențe de 40 secunde, 6 minute și respectiv 11 minute. Eu am pierdut în tranzit 6 minute și ceva și ar fi fost cu siguranță sub 5 dacă nu mă încăpățânam să trag de mp3 playerul acela. 

Cum nu reușisem să mă împac cu nici o pereche de încălțăminte care să mi se pară potrivită pentru pedalele bicicletei, am ales sandalele de off road. Nu este o alegere perfectă, dar alta nu aveam. Ba este chiar o alegere total neinspirată. Ca să evit răni datorate transpirației sau mai știu eu ce alte bălării, nu am lăsat piciorul desculț, ci am pus șosete. Mi-am tras pantalonii de bike peste tri suit (și bine am făcut, chiar dacă am pierdut timp, dar 90 de km pe șaua aia de cursieră .... auci, doare!), tricou alb, foarte subțire de bike (și asta a fost o alegere bună, protectivă), mănușile dantelate (excelente!!), casca, camelback-ul de juma de litru, ochelarii – mi i-a șters Cristina, merci!! -, apoi mai pierzi câteva secunde să dai drumul la camera de filmat fixată pe cască și, în cele din urmă, gonește. 

Bako Annamaria, poloistă, din Oradea, locul 3 în 2011, locul 2 în 2012, 

foarte îndârjită, epuizată la alergare, cu planuri pentru un full IM în 2013

Deși nu mai contam pentru podium, din punctul meu de vedere, mi-era clar – din nou și din nou – că moșmonditul la tranzit e destul de important. Păi cât am stat eu acolo, concurenta din față, care era pe locul 3 la momentul acela, câștigase minimum 1,5 km de rulaj. Și cum știam sigur că e foarte bună la pedalat, știam la fel de sigur că nu am nici o șansă să mă apropii de ea, ba chiar să mai pierd vreun km pe parcurs. Dacă mă uit pe timpii din clasament, ea a fost mai rapidă cu 6 minute pe proba de bicicletă. Ceea ce, de fapt, mă face să mă simt cu pipota crescută :-), mai ales că nu mai călărisem cursiera timp de 9 luni de zile, mai exact de la triatlonul din Mamaia de pe 3 septembrie 2011 (!!).

Revenind însă: a fost o cursă lungă pentru cineva care nu mai făcuse curse lungi în ultimele 9-10 luni de zile și acest lucru s-a simțit din plin în percepția și judecata traseului. Că dacă măcar în ultimele 4-6 săptămâni ai mai pedalat sesiuni de 100 de km, atunci nici măcar canicula zilei de la Ironman nu te mai afectează. Au fost două fete cu care practic m-am întrecut la greu, cele două care ieșiseră din apă la intervale scurte după mine: Alexandra (30-39 ani) și Voichița (18-29 de ani). Ambele au insistat frenetic să mă depășească și au reușit. Întâi Alexandra, care rula pe o bicicletă-hibrid, zic eu, nici mtb, nici cursieră. 

S-a îndepărtat binișor, cred că trecusem de km 40 al cursei, deci eram pe la jumate. Era singura care rula în fața mea și pe segmentele prelungi și fierbinți de asfalt îi vedeam silueta și îmi doream să diminuez distanța dintre noi. Lucru care se și întâmpla, încet-încet, dar sigur. Apoi, după un punct de revitalizare, unde am oprit (am oprit doar de două ori per total), m-a luat cu greu și Voichița, pe o cursieră. Și amândouă ne apropiam acum de Alexandra, așa că la un moment dat mergeam aproape toate 3 într-o trenă prelungită. Eu nu trișez niciodată și mi se părea absolut ridicol să fiu acuzată și penalizată că aș fi stat intenționat în trenă. Voichița mă simțea în stânga ei, dar nu rula mai rapid. 

Ca să nu stau chiar în spatele ei, am tras mai mult spre mijlocul drumului, așa că blocam o bandă de mers pentru mașini, ceea ce nu era tocmai bine. Văzând că nu dă bice, am pedalat câteva sute de metri în paralel cu ea, poate chiar mai mult de 1 km, dar tot nu a întețit ritmul, așa că am trecut de ea, apropiindu-mă de Alexandra. Știam sigur că mai am 3 fete în față, plus Alexandra.

Pe Alexandra am depășit-o undeva pe la km 58 cred, cu greu. Apoi știam că ambele îmi suflau în ceafă și șansa a fost de partea lor. La ultimul punct de hidratare am făcut ceva ce nu trebuia, tocmai pentru că știam că nu stăpânesc bicicleta cu o singură mână. Dar .... tentația, adică sticla de apă oferită insistent de voluntarul din dreapta mea câștigase înaintea rațiunii. 

La momentul acela nici măcar nu simțeam nevoia de hidratare, dar m-am gândit să fiu preventivă. Și am greșit. Am luat sticla și m-am dezechilibrat, bicicleta a intrat pe banda cealaltă de mers, poziția mâinii drepte nu-mi permitea să apuc maneta de frână, viteza nu-mi permitea să opresc punând piciorul la sol, așa că am intrat în primul obstacol din față, într-o manieră absolut penibilă. Am intrat cu ghidonul bicicletei și cu piciorul meu stâng în mașina voluntarului care stătea acolo. Am văzut că am julit mașina, în același moment am văzut sosirea celor două fete și a încă unui concurent, am spus OK, la naiba, am asigurare, să noteze că sunt nr. 59 și discutăm la finalul cursei, în parc. Ce era să fac atunci, pe loc? Și am pornit mai departe, cu mintea bubuind de grijă acum: daună, asigurare, costuri, formalități, drumuri, cheltuieli, supărarea omului, la dracu! Pur și simplu mi s-a ocupat mintea, am și eu mașină și știu că așa ceva ar fi foarte neplăcut. 

Alina Ursu, 24 ani, prima IronWoman din România, excelentă pedalatoare, 
a terminat în 15h24min.

Update 20 iunie: Am plătit reparația, ar fi echivalentul la un plin de mașină. Ar fi coșul de alimente de bază pe aprox. două săptămâni. Am plătit nu pentru că aveam bani, chiar nu aveam bani și i-am scos din ”coșul zilnic”, ca să mă explic foarte pe înțeles. Dar am plătit pentru că așa mi s-a părut etic și uman și corect. Am povestit pățania la destul de multă lume, aici, în București. Toți s-au crucit când au aflat că în contextul unui concurs eu am achitat o daună de acest gen și exemplul venit din toate direcțiile a fost: ”Da tu crezi că ăla la cursele de ciclism sau la raliuri care deviază de la traseu și intră în oameni sau mașini plătesc ceva??? Nu frate!!! E concurs, cine stă aproape de traseu își asumă riscurile. Omul nu avea ce să caute cu mașina parcată acolo, ai plătit ca proasta, nu trebuia! Ție dacă ți se întâmpla ceva grav, erai pe riscul tău, nu plătea nimeni pentru tine!” Oricâte argumente am dat, nimeni nu a avut înțelegere pentru gestul meu și chiar am avut impresia că am decăzut în ochii multora. De ce sunt eu mai corectă decât alții, de ce am acest defect? Mi-aduc aminte că și mama era exasperată, încă de când eram la grădiniță o exasperam cu chestii d-astea.

Cristi Hanga, cel care, încă de la prima ediție IM, 2010, oferă cazare gratuită în casa lor din Cartierul Podgoriei. O familie absolut de excepție!!

Singura consolare era că nu am intrat într-un om sau un animal, că nu era nici un alt concurent acolo, ar fi ieșit urât. E posibil că aici m-a depășit Voichița, habar nu am. Mai știu doar că Alexandra m-a depășit după ce trecusem de ”cireșul de pe tort”, am depășit-o din nou și chiar la o nouă urcare, când ea era în spatele meu, foarte-foarte ambițioasă, s-a întâmplat ceva la lanțul meu. Schimbasem ceva aiurea, așa că a trebuit să opresc în plină rampă, după 3 secunde Alexandra a trecut pe lângă mine și gata, nu am mai văzut-o. Conform clasamentului ceva este însă neclar sau eu am făcut niște confuzii de nume și persoane. Alexandra a ieșit pe locul 8, deci după mine, la o distanță de timp destul de mare. Voichița a fost razantă și a ieșit pe locul 4, cam la 9 minute distanță de locul 3.

La unul dintre capete stăteau fetele lui Sebastian, și el concurent la Half IM. Una dintre ele avea în grijă aparatul meu profi de fotografiat, așa că, pe lângă încurajările lor, m-am ales și cu o serie de fotografii frumoase de pe traseu.

 Undeva la mijlocul traseului era mămica lui Cristi Hanga, Cristina, și ea cu un aparat micuț de fotografiat, iar la capătul celălalt am recunoscut-o pe Eniko și mi-a făcut plăcere să-i aud și încurajările ei. Ce mult contează încurajările în cursă ....
”Cireșul de pe tort” l-am urcat de una singură, nu aveam alți concurenți în față. Exact ca și anul trecut. Dacă m-aș fi uitat în spate, din moțul dealului, probabil mi-aș fi dat seama că vine cineva pe urmele mele.

Dacă nu am încurcat poveștile fetelor, cea care a terminat pe locul 8, Alexandra, ieșise pe locul 5 din apă. Aici e posibil că eu fac o încurcătură majoră de personaje, tocmai pentru că nu cunosc fetele și ceva nu corespunde. Dar cu siguranță despre ea este vorba, dacă mă uit la timpul de pe bicicletă, 3h55.

La un moment dat, pe o cățărare, o fată mergea pe lângă o bicicletă și plângea fierbinte, îi ieșeau aburi șiroaie :-(. Asudam cam cu 11-12km/h pe urcarea aia și am întrebat-o ce-a pățit. Cică 3 pene a avut și deși fusese pe locul 2 (?!) la momentul pocinogului, acum trebuia să abandoneze. Totuși a putut să termine concursul, printr-o șansă oferită de un băiat care nu era în concurs, care avea o bicicletă și care i-a dat cu împrumut roata de la bicicleta lui! Asta da întâmplare paranormală. Doamne, ce mai plângea! Și fata asta, Daniela Torok, a ieșit totuși pe locul 3, având doar 48 de minute la înot și 1h48 la alergare!

 Deci pe alergare a întrecut două concurente, nu-mi dau seama unde era față de mine când am început eu alergarea. Dar alergând cu aproape 20 de minute mai rapid e clar că nu aveai cum să ții pasul cu ea.  A pierdut locul 2 la o diferență de 3 minute. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată în viața mea o ambiție și o tenacitate atât de aprinse și nu-mi dau seama de unde izvorăște exact așa ceva.

Deci, așa cum preconizasem când am văzut 8 fete înscrise, cursa a fost cu adevărat provocatoare și interesantă, iar diferențele de timp destul de mici între majoritatea dintre noi confirmă acest lucru (am postat o evidență spre finalul comentariului).

Finishul a fost lent, din cauza traversării liniei ferate și apoi a porțiunii de coborâre cu pietriș. Aici, dacă te fură viteza, riști să cazi extrem de urât. Iar când am coborât eu, tocmai urcau vreo patru mașini, ceea ce mi s-a părut o scăpare a organizatorilor. A fost un fel de slalom printre ele și primul șofer cred că s-a și speriat când m-a văzut apărând, nu părea să știe de vreun concurs p-acolo.

Tranziția și proba de alergare

În afară de faptul că iar m-am cam moșmondit în tranziție, nu am ce să povestesc. Doar să menționez ordinea impecabilă a echipamentului care fusese transferat de către organizatori de sus, de la Lacul Paleu.

Deși nu am reușit să scot sub 2 ore – mi-ar fi ieșit dacă nu aș fi trecut la plimbăreală pe ultima tură, dar nu-i bai -, alergarea mi-a mers chiar bine, mai ales că era ultima probă și picioarele erau cam consumate de la pedalat (ei bine da, sandalele au fost chiar o alegere deloc fericită). Am primit multe încurajări, la fiecare trecere peste covorul electronic, unde Istvan personal modera evenimentul, îmi auzeam numele și îl auzeam cu spiritul lui haios: ”Anca, nu te-am mai văzut de mult, ce faci?” Era după prima tură. În gândul meu: ”Păi, uite, ce să fac și io, demolez mașini la oameni pașnici, eram ocupată, d-aia nu m-ai mai văzut de mult.” Apoi, aproape la fiecare tură, zicea: ”Anca merge foarte bine!” M-a depășit Mugur Frățilă și zice și el: ”Dacă o ții tot așa, e excelent!”. Ha, mai aveam vreo 12 ture cred, la momentul acela. 

Apoi Luminița Boldiszar mai ziceai și ea, și când mai aveam eu 3 ture, o aud către altcineva: ”Înainte mai zâmbea, acum nici zâmbet nu mai are”. M-a făcut să râd în oboseala mea, dar trecusem de ei și nu mi-a mai văzut moaca. Eram obosită, mi-era somn. Ultimele trei ture nu mi-au mai plăcut. Punctul de alimentare era bun, cola era rece, cu gheață, fetele aruncau apă pe mine de fiecare dată, ce bineeeee era ..... Cola era atât de bună și de tentantă .... dar mi-a umflat rău burta, mai ales că eu nu beau băuturi acidulate de ani de zile, deloc. Și acum, când scriu, îmi plouă-n gură de o cola rece, cu gheață și mult acid ..... drogul naibii!!

Acum un an eram de-a dreptul terifiată la gândul că trebuie să alerg. Mă bucuram de înot, de biclă, dar alergarea era condamnarea mea. Acum, raporturile s-a cam schimbat. Îmi displace înotul, mă relaxez pe biclă și mă bucur de alergare. Comparativ cu senzatia de acum un an, chiar pot să spun că mă bucur de alergare. Incredibil. Să alerg 20 de km fără să opresc și fără să merg la toaletă deloc, e chiar interesant. Așa că nu am prea multe de povestit despre ultima probă a triatlonului.

Finish-ul

a fost nespectaculos sau eu eram mult prea terminată. 

Cristina zicea ceva că mi-a adus să mănânc, că doar așa stabilisem dimineață, dar eu nu vroiam să aud de mâncare. Cred că s-a speriat de refuzul meu foarte sec și categoric și s-a retras. Dar eu, în momentele acelea, aveam o singură dorință: să merg mai departe, să mai alerg un pic, eu cu mine, singură. Nu pot explica. Îmi lipsea, ca de fiecare dată, întâmpinarea de suflet de la finalul unei curse. Am alergat ușor până la punctul de hidratare. Presimțeam un semi-colaps. Cred că aveam un mare vid în minte. Că voi termina al doilea half IM nici nu pusesem la îndoială. Dar că îl voi termina atât de epuizată, asta nu calculasem. Apoi, după vreo 10 minute, când mi-am adus aminte că aveam un Garmin performant la mână care încă mă cronometra și am văzut timpul total scos ..... totul a căpătat sens. Aveam un timp neașteptat mai bun decât în 2011, o oră jumătate mai puțin este un record personal la care nu sperasem!

Am luat două pahare de cola rece și am plecat în plimbare prin parc, singură. Am hălăduit vreo 10 minute, am intrat la toaletă și apoi m-am întins pe iarbă. Nu mi-era bine. Am stat mult întinsă. Îmi doream să vină cineva să-mi facă ceva, nu știu ce, orice. Să mă întrebe, să mă ia de mână, să .... orice. Am stat mult așa, mi s-a părut că am stat un sfert de oră așa, nemișcată. Chiar aș fi vrut să-mi facă cineva o poză, să mă văd și eu după aceea cam ce moacă aveam. La probabil 30-40 de minute după ce primisem medalia de finisher îmi revenisem și m-am dus spre grupul unde era Cristina, Simona, Tudor și Anca (fratele și cumnata lui Cristi Hanga).  Alte fețe cunoscute nu am mai văzut. A terminat și Călin, și Peter din Tg. Mureș. Nu aveam putere să le fac poze. Cristi Hanga mai avea vreo 3 ore de alergat, era terminat, nu mai răspundea la nici o întrebare, era pe comandă automată. Ne-am organizat să o luăm spre casă, mi-am pus echipamentul în mașină și am pornit pe bicicletă spre casă, deci încă 5 km, cu ceva urcări. Mașina respectivă nu avea suport de bicicletă, deci nu aveam de ales. Dar mă simțeam bine. Numai că mă pocnise un somn apocaliptic. Canicula, foamea și efortul își impuneau drepturile. Nu am fost în stare să mănânc nimic, am făcut un duș rece, am încercat să socializez cu ceilalți cazați aici, dar m-am retras în cameră. Nici măcar sublima bere cu lămâie nu m-a interesat, wow!!! Doar apă minerală și somn la orizontală totală, atât. Și multe gânduri.

Premierea

de duminică, de la ora 11 și un sfert, a fost modestă și au llpsit destul de mulți dintre participanți. 

Istvan, inima, sufletul și mâna de fier al acestui eveniment, 

începe premierea prin scoaterea la rampă a echipei de voluntari.

A fost puțin diferită de anul trecut, chiar și din entuziasmul de anul trecut a lipsit ceva. Destul de stângace, în sensul că fiecare strigat se ducea să-și ia diploma și apoi trecea pe podium sau lângă podium. De regulă, te urci pe podium și acolo ți se aduce premiul. A fost frumos că toți cei care au terminat concursul au primit la premiere o diplomă pe care scrie numele și timpii la fiecare probă, excelent. Toți înșirați lângă podium: ștafete feminin, mixte, individual half ironman women, men, individual full ironman și unica fată participantă la full, Alina Ursu, a fost chemată ultima și urcată pe treapta I, lângă Miklos, cel care a câștigat competiția de full.

S-a sărit peste fotografia colectivă cu toți concurenții, cum se făcuse anul trecut, din neglijență. Păcat. Anul trecut eram mai puțini, e adevărat, dar ceremonia de premiere o rețin ca fiind mult mai vie și mai explozivă, plus că pur și simplu abunda de sucurile și alimentele care rămăseseră din ziua cursei de pe la punctele de alimentare și hidratare. Anul acesta, fiind și mai mulți concurenți la start, canicula fiind la fel de teribilă, s-a simțit o oarecare criză și evenimentul a ieșit, din punctul de vedere financiar, cu un minus de aprox. 800 euro.

Conform http://www.bihon.ro/ironman-oradea/1126232 :

”Epuizare fizică şi financiară

Trăgând linie la finalul concursului, Szokolszky Istvan, organizator şi reprezentant al CS Xterra Bihor zice că Ironman-ul a fost epuizant, şi pentru sportivi şi organizatori şi voluntari. „Feedback-ul sportivilor e la superlativ: punctele de rehidratare, graţie voluntarilor, au prestat o muncă de profesionişti. Ironman a evoluat atât din punct de vedere al organizării cât şi, mai important, a crescut nivelul concursului. Ultimii concurenţi s-au încadrat în limita de 16 ore, ceea ce nu s-a întâmplat în anii anteriori, ultimii au terminat chiar cu jumătate de oră înainte”, spune organizatorul. Acesta zice că Ironman-ul orădean ƒ„va fi o tradiţie” mai ales că şi sportivii ne încurajează să continuăm. Oraşul ar trebui să participe cu mai multe fonduri, pentru că, cu creşterea participării sunt tot mai mulţi cei care vin să-şi susţină favoriţii. Am avut familii de bucureşteni, veniţi să-şi sprijine concurenţii, care n-au mai fost până acum la Oradea dar care au spus că revin. Au fost plăcut impresionaţi de aspectul îngrijit al oraşului şi de atmosfera sa. Creşterea competiţiei înseamnă mai mulţi turişti, asta e ideea pe care se pare că edilii n-au înţeles-o”, crede Szokolsky. Finanţator important al evenimentului din 2011, Municipalitatea a alocat anul acesta doar 1/3 din contribuţia de anul trecut, adică 50 de milioane lei vechi. Până ieri, bilanţul financiar al Ironman Oradea ieşise pe minus cu 800 de euro, valoare datorată mai ales consumului crescut la punctele de rehidratare care, din cauza căldurii mari, au avut un consum mai mare decât cel estimat.”

Citind chestia asta, am avut remușcări că am solicitat să se arunce atâta apă pe mine, la turele de alergare, căci cu siguranță era apă din sticlele de apă cumpărate, nu apă din fântână. Dar așa este, când ești în cursă, tu, ca și concurent, chiar nu te gândești la consum și economii, recunosc.

Concurența feminină

Foarte bine pregătită, ambițioasă, tenace.4 fete 18-29 de ani, 3 fete 30-39 de ani și eu singura la 40+.

Diferențele de timp sunt majoritar foarte mici, zic eu, mă refer la locurile 2-6:

Locul 1 - 5h16min

Locul 2 - 6h20min

Locul 3 - 6h24min

Locul 4 - 6h32min

Locul 5 - 6h35min

Locul 6 - 6h42min

Locul 7 - 7h03min

Locul 8 - 7h38min

Organizare, dotări, puncte de alimentare, voluntari, sportivi pe traseu

La organizare nu e nimic de reproșat. 

Dotări și puncte de alimentare: nu pot reproșa nimic, dar s-a simțit un oarecare ”curent al crizei”: navetele din punctele de tranziție, care ne-au fost puse la dispoziție, erau din plastic, dar mult prea mici față de cutiile din carton de anul trecut. Am regretat că nu mi-am adus propria navetă, dar nu aveam cum să prevăd acest mic neajuns. 

La punctele de alimentare, eu personal, nu am ce să reproșez. Doar să constat, ca fiecare, că au fost mai slabe comparativ cu 2011, când totul părea o abundență greu de crezut (și anormală, la o adică).

Voluntarii au fost absolut de excepție, ca și anul trecut. O mare echipă de tineri frumoși, coordonați de maturi organizați și experimentați. Am toată admirația pentru tot ce fac, eu am făcut de două ori astfel de voluntariat și pot spune că e epuizant! 

Nu știu ce îi animă, nu știu dacă e muncă 100% gratuită, care e motivația, dar sunt plini de energie, au idei, au inițiative, sunt atenți la detalii, sunt pe fază, se implică, sunt inimoși și neobosiți (!!!!!). La multe concursuri vezi cum de multe ori le scade entuziasmul de la început și ultimii concurenți nu prea mai sunt așa bine întâmpinați sau tratați sau încurajați. Aici ..... ce-i drept, nu știu cum evoluează lucrurile până la finalul concursului, adică după 15-16 ore de acțiune non-stop, eu am trăit doar primele maximum 9 ore ale concursului (după finish mai stau de regulă prin zonă).

Sportivii pe traseu au fost focusați, dar mulți dintre ei și foarte atenți la cine rula pe partea cealaltă a drumului. Am auzit zeci de încurajări de la mulți, de la unii din partea cărora nici măcar nu m-aș fi așteptat. Aproape toți cuprinși de frenezia concursului, în sensul de a fi acolo, de a participa, de a fi parte din IRONMAN, nu contează acum că e half sau full. E un eveniment destul de exclusivist încă și asta conferă o anumită atmosferă care, sper eu, să nu fie perturbată nici pe viitor. Sigur că podiumul este important, dar concurăm împreună profesioniști și amatori, deci amatorii nu visează cai verzi pe pereți. Pentru noi, importanți sunt timpii personali, fiecare dorește să își bată propriul record. Dacă anul ăsta am fost mai rapidă cu o oră jumate, mă întreb anul viitor ce aș mai putea îmbunătăți. Vestea bună este că mai am loc de îmbunătățiri, căci conștientizez foarte clar unde și de ce am pierdut per total cam jumătate de oră. Restul ține de alte elemente obiective cu care nu mă pot lupta.

Iată un gest care pe mine mă încântă și îmi doresc să ajung să-l trăiesc și printre concurentele de gen feminin. Eu am avut parte de el, anul trecut, la TriChallenge Mamaia, dar printre fete, în general, nu prea l-am remarcat. Secretul masculin nu a fost încă studiat de femei :-))

În concurs a fost și Daniel Ionescu, de la Festina Lente. Băiatul lui, Adrian, a stat să încurajeze, să facă poze și să ne stropească cu apă pe picioare (luată dintr-o cișmea de pe drum) exact într-unul din punctele grele ale traseului de bicicletă, când te căzneai să ieși respirând de pe o cățărare nemiloasă (lungă, abruptă, fierbinte). O inițiativă minunată, trebuie să menționez acest lucru.

Zonele de tranziție

Bine organizate, ca și anul trecut. Cutiile prea mici, e singura observație.

Mai urmează și o a treia participare?

Sâmbătă, după concurs, răspunsul era NU. Azi, duminică seara, răspunsul este POATE.

Familia Hanga

De milioane!

Partea emoțională

http://ankaberger.blogspot.ro/2012/06/ironman-de-romania-emotionalul.html

Rezultat personal vs. pregătire

Aici este momentul sincerității maxime și de regulă nu prea îmi fur singură căciula, căutând scuze puerile, pentru că nu am nimic de demonstrat, nimănui. Nici măcar mie.

Legat de antrenamente, oricât aș fi dorit, nu mi-au ieșit. La înot, am făcut maximum 10 ședințe de înot, începând de la final de martie. Fiind atât de sporadice, rezultate semnificative nu puteau fi așteptate. Se pare că am înotat puțin chiar sub nivelul anului trecut, când nici măcar nu aveam 10 sesiuni de bazin la activ. Și acest lucru mi se pare puțin explicabil la acest moment. Plus că anul trecut aveam un neopren scurt, uscat, puțin lejer pe mine.

La bicicletă e clar: deși mi-am luat trainer profesional, toată iarna a stat degeaba în casă. Nu pot, pur și simplu nu pot să fac antrenamente în spațiu închis. Mă enervează, mă plictisește, parcă dau în gol, parcă pierd timpul, rezist maximum 10 minute.

Alergare: timpul relevant mai bun față de 2011 se datorează alergărilor făcute în ultimele luni, inclusiv concursurile montane de excepție (2 semi-maratoane în Brașov, ambele cu podium meritat și un full la Moeciu, cu 6h40min).

Sportul individual este foarte dur. Dacă nu te angajezi într-o ștafetă, unde spiritul de echipa este oarecum prezent, triatlonul devine și cultivă cu excelență individualismul feroce, lupta cu sine, dar și cu ceilalți indivizi aflați în concurs. Pe timpul curselor de astăzi m-au năpădit niște gânduri destul de filosofice în momentele în care simțeam că segmentul X sau Y este absolut interminabil sau că soarele chiar e mai aproape de pământ. 

Mi s-a întâmplat la înot, pe parcursul ultimelor două ture. La un moment dat, la ultima tură pe dus, am avut impresia că cineva strigă numele meu și că mă strigă ca să mă atenționeze că am terminat proba de înot și că făceam în plus o a cincea tură. Pe tura de bicicletă, concurența a fost parcă și mai vizibilă, și mai puternică, și mai insistentă, și mai încăpățânată, fiind la un moment dat un grup de 3 fete care fie ne depășeam reciproc, fie ne înșiram precum mărgelele pe șosea, una după alta, fază la care eu nu știam cu să evit pur și simplu mersul la trenă. Am mers o perioadă în paralel cu Voichița, dar știam că e destul de enervant pentru ea și, pe de altă parte, ne aflam pe șosele circulate de mașini, deci era un oarecare risc să blocăm o bandă de mers. Bicicleta, unde eu chiar aveam un oarecare handicap, din cauză că nu mai folosisem cursiera din septembrie anul trecut și nici nu mai stăpâneam bine comenzile – nu e o scuză, e un fapt, nu am nevoie de scuze, ba de acuze, căci bicicletă bună am avut, comparativ cu anul trecut -.

Povestea primei participări, Half IM 2011

Timpii mei 2011 - 01:05:47/04:10:51/02:43:23 = 8h02min.

Timpii mei 2012 - 01:01:08/03:33:23/02:08:00 = 6h42min.

2011:

La FULL individual MEN au fost 14 înscriși, din care 3 abandonuri. Cel mai bun timp: 01:16:06/05:10:03/03:04:18 = 9h30min28sec. Ultimul clasat: 02:14:15/07:05:58/05:30:27 = 14h50min39sec.

2012:

La FULL individual MEN au fost 16 înscriși, din care 1 woman. Nici măcar un abandon!  Cel mai bun timp aparține aceluiași sportiv ungur care a câștigat și ediția 2011, Vatai Miklos:

2011: 01:16:06/05:10:03/03:04:18 = 9h30min28sec.

2012: 01:07:54/05:02:38/03:30:42 = 9h23min42sec.

Ultimul clasat 2011:

02:14:15/07:05:58/05:30:27 = 14h50min39sec.

Ultimul clasat 2012:

01:41:42/07:40:15/05:59:39 = 15h21min37sec.

Și timpii Alinei Ursu, clasată pe locul 15:

01:55:22/07:43:53/05:45:25 = 15h24min41sec.

2011:

La varianta HALF individual MEN au fost 30 de participanți și nici un abandon. Cel mai bun timp:

00:32:35/02:33:33/01:35:11 = 4h41min20sec.

2012:

La varianta HALF individual MEN au fost 45 de participanți și o descalificare după proba de înot (sau abandon, nu știu povestea).

Cel mai bun timp (Ciprian Bălănescu):

00:29:25/02:22:43/01:16:45 = 4h08min54sec.

2011:

La HALF individual WOMEN am fost 5 participante și cei mai buni timpi au fost (o tipă din Ungaria, de 44 de ani, triatlonistă de profesie):

00:39:41/02:58:15/01:36:20 = 5h14min18sec.

Ultima clasată (io): 01:05:47/04:10:51/02:43:23 = 8h2min.

2012:

La HALF individual WOMEN am fost 8 participante și cei mai buni timpi au fost (Jakab-Benke Hajnalka):

00:38:08/02:57:46/01:40:11 = 5h16min05sec.

Ultima clasată: 01:01:52/03:55:23/02:39:06 = 7h36min.

La ștafete half au fost  
10 echipe în 2011 și  
13 echipe în 2012.

La full au fost 2 echipe mixte în 2012.

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-2/premiera-nationala-o-femeie-a-devenit-ironman-foto--102100.html#.T97X3vd24Bs.facebook

http://www.digi24.ro/stire/Competitia-Iron-Man-test-de-rezistenta_23244

 http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=U-6S4TNdxuE#!