Alergare Cozia: de lucru pentru picioare, nu glumă! Un pic diabolic :-)

Nici nu știu cu ce să încep mai întâi. Deși a trebuit să mă trezesc la 4 dimineața azi, în ziua concursului (mulțumită unei persoane care, după ce mi-a confirmat că are loc în mașină, ba chiar două, ulterior mi-a spus că .... nu se mai poate să merg cu ei. Fără motiv, fără nimic. Nici măcar nu merită să analizez astfel de anomalii comportamentale.), ca să plec cu alți alergători la 5,30 spre Mânăstirea Cozia, totuși vreau să încep raportul de cursă, căci mă pișcă degetele să spun ceva de bine:

Am fost, nu sunt și nu voi redeveni niciodată patrioată. Este un subiect tabu pentru mine. Nu discut aici motivele. Cert este că la mine în casă nu există nimic care să amintească de tradițiile românești, de ceramica sau alte simboluri din România. Sunt filo-cu totul altceva.

Cu toate acestea, mergând prin lume și comparând cu ce se întâmplă în România, nu a fost greu să nu constat că românii nu-și prețuiesc și nu-și promovează simbolurile proprii.

Ca urmare, abordarea lui Tudor Butu, organizator MaratonCozia 2012, mi se pare nu doar inedită, dar și absolut lăudabilă, obiectiv vorbind. Spun obiectiv pentru că am fost pe podium și parcă m-am bucurat de acest premiu simplu mai mult decât orice altceva.

Ocupanții podiumurilor nu au primit pungi cu produse de la sponsori, nu au primit medalii, bani sau mai știu eu ce obiecte care nu au nici o legătură cu țara asta.

Cei care au terminat cursa în timpul limită au primit, pe post de medalie, o farfurioară mică din ceramică de Horezu, legată pe un șnur tricolor. Ocupanții locurilor 1-3 de la toate cele 8 categorii au primit nimic mai mult decât o farfurie mare, made în Horezu. Simplu, tradițional, decent, patriotic dacă vreți neapărat. Așa cum am văzut și la Polar Night Half Marathon din nordul Norvegiei.

Subliniez acest aspect pentru că mie una mi s-a cam acrit să aud comentarii și măcăneli legate de ”da ce premii se oferă exact??” sau că ”premii de doi bani”. Aș avea multe altele de zis, aș avea chiar propuneri, dar mai bine mă opresc aici.

Sunt foarte obosită, trebuie să-mi oblojesc rănile și juliturile căpătate și să dorm, desigur. Mâine, continui cu raportul de cursă.

********************************************************************

-->

De ce Cozia Run?

Pe site-ul evenimentului, se dau o serie de detalii http://coziamountainrun.ro/, dar acum, post-event, pot spune că șansele de a realiza în ce constă exact ajutorul oferit copiilor din Slobozia se poate percepe doar fiind la fața locului. Din ce am înțeles, copiilor li s-a oferit un week-end întreg, fiind transportați din Slobozia, cazați în căsuțele Mânăstirii Turnu, hrăniți, au avut parte de mici cadouri, inclusiv un frumos tricou roșu marca evenimentului, inclusiv șansa de a participa la o întrecere frumoasă, în aer liber, în natură și într-o atmosferă specifică.

Deși cam aproape după Half Ironman România, la care am participat în 16 iunie, am decis să mă înscriu la Cozia nu neapărat din dorința de a mai face o alergare montană, ci pentru că îl știam pe Tudor și mi se părea interesant să fac o mică contribuție. Am stat mult să mă gândesc dacă particip ca alergător sau voluntar, dar frustrarea de a sta pe marginea unei acțiuni la care aș fi putut fi parte activă, pe traseu, era prea mare, așa că în cele din urmă am decis să fiu alergător și să încerc cum e 30 de km. Nu am studiat traseul, din lipsă de finanțe nici nu m-am dus la recunoașterea traseului. Inițial îmi luasem zi de concediu vineri, să ajung dimineață la Turnu și să văd ce se poate face. Dar au intervenit niște cheltuieli total neașteptate, așa că nema bani de benzină/cazare și a trebuit să caut alte alternative. Cea cu dus-alergat-întors în aceeași zi nu este o variantă pe care o recomand, mi se pare foarte obositoare. Pe traseu, undeva pe la km 12, simțeam că voi aluneca direct în somn, din alergat .... mi-a fost greu, nu e deloc ușor să te trezești la 4 a.m., să faci față drumului de 2 ore, în viteză pe serpentine (aveam stomacul în esofag deja), apoi să alergi în caniculă. Sper să nu mai fiu nevoită mai repet așa o experiență.

Înainte de start

Am pornit pe A1 din București, cu Florin Simion, Costel Zidaru, Mihai Voicu și Mr. Mouse, desigur, la 5:40. În două ore se oprea motorul la destinație, deci ne puteam înscrie conform regulilor anunțate de organizatori (adică până cel târziu în ora 8 a.m.).

Mihai se înscrisese cu o zi înainte doar, după ce mă contactase în urma unui anunț de-al meu, mai vechi, cum că aș căuta partener de echipă pentru http://www.marathon7500.ro/ și îi sugerasem să facă alergarea din Cozia, ca antrenament și ca o bună ocazie să ne cunoaștem. Acum, după această testare, știm că nu putem alerga împreună în Bucegi. El a avut ceva probleme cu niște crampe, nu știu exact ce a fost, dar cert este că a terminat în timpul limită de 8 ore, în timp ce eu tot verificam cu organizatorul dacă nu există noutăți despre cei rămași pe traseu.

M-am întâlnit cu Sebastian, am mai povestit, am făcut o scurtă încălzire împreună și am așteptat startul. Era deja cald, spațiul se umpluse, atmosfera era calmă, noi eram per total destul de puțini participanți – nu cred să fi fost mai mult de 140-150 - și astfel de evenimente au un flair mai aparte. Locația era frumoasă, căsuțele acelea din lemn, charmante, spațiul verde, florile .... nice, o oază de liniște pentru un timp alocat sinelui. Am regretat mult că planul meu inițial de a veni vineri dimineață aici și a sta până duminică nu a funcționat.

Startul nu a fost agresiv, parcă se cunoștea din prima că lipseau alergătorii profesioniști, cei care o pornesc ca din pușcă și impun cursei un ritm diabolic. Concurenții au fost rugați să se plaseze în spatele unui marcaj și acolo ne-am împărțit în două coloane: cei care făceau traseul Stânișoara, de 21 km și cei cu traseul Cozia, de 30 km. Pe o listă se trecea fiecare în parte, manual, fiind lăsat astfel prin acest filtru să meargă spre linia de start. În spatele meu era Mihai, cu nr. 69 și mi-a zis: ”O să alerg în spatele tău.” Oh, nu! ”Nuuu, tu fă-ți cursa ta, normală, mă aștepți la finish, nu are rost să stai după mine.” Și așa a rămas stabilit.

Nu m-am uitat la ceas, dar nu am uitat să apăs start pe Garmin. Erau deja 28-29 de grade Celsius, refuzam să mă gândesc la ce urma. Totuși, Cozia este un munte împădurit și cu siguranță aveam să ne simțit protejați de umbră mai mult de 80% din traseul lung.

Echipament

Organizatorul impusese un recipient de min. 500 ml lichid la purtător și ceva de ploaie. Așa că aveam la mine centura Salomon cu două bidonașede 200 ml și o jachetă impermeabilă, minimalistă, de vreo sută de grame. Și pe Mr. Mouse, desigur, el cântărea cel mai greu probabil :-) Cele două recipiente nu prea sunt eficiente, nu se închid foarte bine și cam pierd lichidul din cauza mișcării, dar totuși m-au ajutat. Fiind o zi îngreunată de caniculă, au fost câteva momente pe traseu când mi-aș fi dorit un recipient mai mare la mine, dar până la urmă m-am descurcat, punctele de hidratare fiind destul de bine amplasate.

Am alergat în pantofii cu profil agresiv, de la Salomon și cu șosete subțiri, cu degețele, ca să evit transpirația dintre degete și generara de bășici. Eu zic că a fost o alegere foarte bună, deși profilul agresiv nu era neapărat necesar (doar în caz de ploaie, desigur).

Pantalon scurt de compresie, maieu de alergare, șapcă și compresie pe gambe. Ce am uitat total să iau și am regretat, au fost gaiterele. Așa că șosetele albe sunt acum negre și pe traseu m-am cam oprit să scot pietricele și pământ, nu știu cum de le-am omis din bagaj!

Am văzut pe traseu alergători cu camelbag. Mihai a plecat în cursă cu un rucsac cam mare, în care avea o sticlă de 1,5 l apă și o pelerină de ploaie mai mare. Rucsacul cred că aveam peste 3 litri, când am pus mâna pe el, la finish ..... Mihai nu recunoaște, dar cu siguranță s-a cam chinuit pe traseu cu așa un bagaj. Pe așa un traseu, să fim serioși, nu alergi cu 3 sau 5 kg în spate. Dar, fiecare se cunoaște mai bine, eu am zis mersi că nu mi-am luat nici bețele, nici camelbag-ul cel mic (încă nu mă pot obișnui să alerg cu el.).

Traseul

.... a ..... fost ..... DUR! Frumos, dar foarte solicitant.

Conform măsurătorilor prin GPS, pe o distanță de 26 km am avut o urcare în altitudine de 2.019 m, cumulat vorbind. Am pornit de la 296 m și am urcat la 1.602 m, dar pe parcurs au tot fost urcușuri și coborâșuri.

Traseul anunțat a fost astfel descris:

km 0 START – Baraj Turnu (300 m altitudine) --> drum forestier

km 2 – Manastirea Turnu (320 m) --> poteca, marcaj banda rosie

km 4 – La Troita (673 m) --> poteca, marcaj banda albastra

km 9 – Pausa (300 m) --> drum forestier Punct de hidratare

km 12 – Izvor 1 – Punct de hidratare

km 15 – Manastirea Stanisoara (780 m) --> poteca, marcaj banda albastra Punct de alimentare

km 20 – Cabana Cozia ( 1.573 m) --> poteca, marcaj banda rosie Punct de alimentare

km 22 – Stana Turneanu (1.180 m) --> poteca, marcaj banda rosie

km 24 – Izvor 2 – Punct de hidratare

km 26 – La Troita (673 m) --> poteca, marcaj banda rosie

km 28 - Manastirea Turnu (320 m) --> poteca, marcaj punct albastru Punct de hidratare

km 29 – Saua din spatele Turnului lui Teofil (470 m) --> poteca, marcaj punct albastru; banda galbena

km 30 SOSIRE – Baraj Turnu (300 m)

Urcarea de la Mânăstirea Stânișoara spre Cabana Cozia a fost cruntă prin gradul de înclinație și prin lungime. Aici a fost testul de foc pentru mușchii picioarelor. Și, cu siguranță că la înăsprirea condițiilor de concurs, canicula a avut un rol covârșitor. Dacă în loc de 36 de grade am fi avut 25 pe traseu, aș fi putut spune că a fost bine, iar dacă aș fi avut 20 aș fi spus că a fost ideal. Dar cu 36 .... a fost cam de coșmar.

Mi-a plăcut și segmentul ”cu lanțuri”, pasiunea mea. Lanțurile erau de fapt un cablu, pe care eu am preferat să nu-l folosesc. Chestiile astea ruginite sunt periculoase cu mâinile goale. Oricum stâncăraia de acolo este foarte accesibilă și am trecut ușor de ea, doar că nu-mi venea să o las în urmă. Eu am chestia asta, când dau de părți de traseu care mă atrag foarte mult, încetinesc pasul pentru a întârzia îndepărtarea de ele.

Când am ieșit din ”cazanul cu smoală” al urcării și am avut în fața ochilor un fragment aproape plat de drum forestier ușor în coborâre, mi s-a părut absolut ireal și abia aici, după primii pași, am realizat că nu mai mergeam normal. Aveam sentimentul că uitasem să merg pe plat. Imediat am dat de Cabana Cozia unde, în plin soare, era un punct generos de alimentare și am staționat câteva minute.

Oana Badea mi-a luat cele două sticluțe mici și mi le-a reumplut cu apă, o altă doamnă m-a întrebat dacă cumva sunt la 40+ și când am spus că da, a zis că am ajuns prima aici și că în față mai erau doar două fete, dar mai tinere.

Am luat măr, portocală, glucoză, un pahar cu apă și două căni de ceai din cimbrișor (mi s-a părut neîndulcit și am strâmbat din nas, dar era musai să beau!! și ceva călduț era foarte binevenit la bord :-))

Am pornit mai departe, la doar 50 de m se intra din nou pe potecă. A urmat o grupare stâncoasă cu ceva nisip/pietriș, am urcat pe moț, am trecut și la coborâre am căzut, lungindu-mă pe partea dreaptă în toată lungimea mea. Julituri la cot, palmă și de la genunchi în jos pe gambă, dar cel mai neplăcut era că simțeam cum ligamentul lateral de la genunchi fusese cam atins și mă durea. Pe ultimii 10 km ai cursei m-am cam chinuit și am și șchiopătat o vreme, erau urmările căzăturii de mai devreme. Dar frate, nu m-am oprit, nu știu ce mă mâna. Probabil dorința de a termina, cu siguranță.

Coborârea a fost pe măsura urcării: lungă, abruptă, dificilă, extrem de solicitantă. A fost, cred eu, prima oară când cu adevărat am simțit că pierd controlul asupra picioarelor. Eu care de regulă mă bazez pe o forță deosebită în picioare, acum simțeam cum cedez. Când am ajuns la punctul de hidratare de la Mânăstirea Turnu, am exclamat: ”Vaaaai, ce bine că existați!!!!” și am băut două pahare cu apă. De aici mai urma ”cireașa de pe tort”, adică o urcare de 150 m în altitudine pe o distanță de 600 m, după care mai erau mai puțin de 2 km până la finish.

Acum comentez de-acasă, stau la umbră în colivia asta de beton, dar totuși stau la umbră, cu picioarele la odihnă, am mâncat, am dormit mult, am băut bere rece ..... deci totul mi se pare puțin altfel și vorbesc parcă din amintiri.

Mi-amintesc că OK, ultimii 10 km au fost dificili, dar ultimii 2 km jumate au fost grei, simțeam că merg strâmb deja, fără glumă! Am mai avut de parcurs undeva sub 1 km pe asfalt, până să trec pe sub poarta de finish. Acolo, la ieșirea de pe traseul de pădure, când intri pe șosea, lipsea clar un marcaj și mă uitam deznădăjtuită spre direcția cea bună. Nah, ce fac acum? Dreapta sau stânga? Eram într-o curbă, deci nu aveam vizibilitate pe distanță lungă. Singurul meu noroc a fost că am mai văzut probabil piciorul de la alergătorul din fața mea, un băiat, altfel, sincer, nu pot să spun în ce direcție aș fi luat-o și nu știu cum s-au descurcat ceilalți, dar clar aici a lipsit îndrumarea. Păcat, chiar înainte de finish să o iei în direcție greșită, după o astfel de cursă, poate fi dureros.

La finish se mai alerga o tură, prin fața căsuțelor și știu că am văzut multe tricouri roșii la un loc, care aplaudau, dar nu am mai avut puterea să reacționez la aplauzele lor. Erau copiii din Slobozia :-)).

Marcajul traseului a fost bun. Să fi fost 2-3 puncte unde a lipsit banda roșie de la Salomon, dar eu personal nu am întâmpinat probleme majore de orientare.

Punctele de hidratare și alimentare bine postate și foarteeeee importante, un mare BRAVO pentru asta!

După finish

Medalia de finish primită imediat după poarta cea mare, roșie, este o farfurie în miniatură, ceramică din Horezu. Scrie pe ea denumirea evenmentului și anul. Mi s-a părut inedită și chiar potrivită pentru finish.

Imediat în dreapta am văzut PEPENE ROȘUuuuuuuu, wow!!! Eram terminată. Sincer, nu vroiam nimic. Doar o pereche de picioare de schimb și chiar am cerut de vreo trei ori, dar nimeni nu avea disponibile :-)) Sebastian își luase în serios rolul de ”bucătar șef” și îi ședea bine.

Florin și Costel, care alergaseră tura scurtă, erau acolo, m-au întâmpinat, Mihai însă nu era, l-am căutat din priviri peste tot. M-am schimbat imediat, m-am tras la sandale, pantaloni de vară și maieu curat, m-am spălat cu apă rece de la robinetul din curte, am curățat rănile și picioare și gata, eram gata de o felie de pepene și ceva lichide. La cortul de alimentare erau mere, portocale, grep, biscuiți, apă, sponser și pepene roșu. Și mama lui Tudor, cu care m-am întreținut un timp, căci tare mi-a plăcut de ea.

După care pur și simplu m-am întins pe iarbă. După vreo oră și ceva, văzând că Mihai tot nu apare, am început să întreb la cei care înregistrau sosirile. Ce știți de nr. 69? E pe traseu, ar trebui să ajungă în termenul de 8 ore, nu a fost înregistrat ca abandon.

Mihai a ajuns și el puțin înainte de ora 5, terminat. I-am luat rapid rucsacul din spate și nu-mi venea să cred că se cărase cu chestia aia după el pe un traseu de 30 de km. A povestit că a avut crampe încă de la începutul cursei și că a dus-o așa tot timpul. Era terminat și se vedea. Sper să nu se gândească să se înscrie la 7500. Nu spun că nu ar face față, dar nu cred că este pregătit pentru așa ceva. Nu acum, în orice caz.

Traseul sectiunii Hobby de la Marathon Bucegi 7500:
Lungime: 45 km
Diferenta pozitiva de nivel: 3200 m
Limita de timp: 26 de ore.
Salvamont Pestera – Valea Obarsiei - Omu P1
Omu – Valea Cerbului - Gura Diham P2
Gura Diham – Poiana Izvoarelor - La Prepeleac P3
La Prepeleac - Bucsoiu - Cab. Omu P4
Cab. Omu – Doamnele - Poiana Gutanu P5
Saua Strunga – Salvamont Pestera SOSIRE

La ora 17 era încheierea oficială a cursei și începerea festivității de premiere. Între timp, de la ora patru, s-au desfășurat alergările pentru copii, pe trei categorii de vârstă: 3-5 ani, 6-12 probabil și adolescenții. Pentru primele două categorii, în fața prichindeilor a alergat Sebastian și a fost tare haios, bravo Sebi!!! La adolescenți, a intrat Tudor pe felie.

Picii au avut de făcut o singură tură de grădină interioară a campingului și au fost cei mai haioși. Copilașii mai mari două ture și adolescenții cred că 4 ture. Foarte frumos și mereu sufăr că nu-mi pot convinge prietenii să înceapă să iasă și ei cu copilașii lor la asemenea evenimente. Mi se pare incredibil că nu o fac, este singura lume sănătoasă care ne-am mai rămas: sportul, natura și tot ce implică aceste evenimente, căci și socializarea este aparte.

Premierea a început pe la cinci și douăzeci, a fost simplă, dar toată lumea a fost ”băgată în seamă”. Mi-a plăcut că nu s-au înghesuit produse în pungile celor de pe podiumuri, ci s-a organizat o tombolă mare și s-au împărțit astfel multe chestii, chiar dacă nu a primit fiecare ce și-ar fi dorit poate. Șepci Salomon, albe, de alergare, niște centuri Salomon (cred că au fost doar 5 disponibile), câteva tricouri, niște flacoane cu untură de pește de la Lysi.

Per total, a fost fein!

Clasament:

Participanți la Traseul Cozia: 68 mixt

Fete: 17, dintre care doar două la 40+ (Didina Manole și eu).

M-am clasat pe locul 35 din 71 la open mixt, locul 4/17 la open fete și locul 1 la categoria de gen și vârstă. Deși am fost doar două participante, Tudor a păstrat totuși categoria și la premiere. Din ce citisem eu în regulament, în cazul în care nu am fi fost minim 5 per categorie, premierea se comasa cu categoria dinainte.

Dar el a comasat categoriile de vârstă la doar două intervale: 18-39 și 40+ (locul 1 la fete open a terminat cursa în 4h30!). Acum, fiecare organizator face cum crede el mai bine în concursul lui. Băieții fiind mai mulți, cred că e puțin nemulțumitor să te lupți, la 30+ ani cu tineri de 20, dacă nu chiar frustrant. Dar nu întotdeauna contează foarte mult locul în clasament și aici am avut impresia că toată lumea a fost pur și simplu absorbită de atmosfera pașnică și realmente relaxată. Nu a mirosit a adrenalină :-))

Sunt foarte mulțumită de cursă. Nu sunt fericită cu timpul, sună mult cinci ore jumate pentru 26 - 27 de km, dar traseul chiar a fost aproape diabolic. Ca urmare trebuie să fiu mulțumită :-)

Am căzut o singură dată, am evitat alte două căzături care ar fi avut urmări foarte urâte. Am suferit puțin de sete, am suferit mai mult de căldură. Dar .... nu știu cum au trecut cinci ore jumate pe traseu, deci clar nu m-am plictisit, a fost incitant și am avut și muzică la purtător, pentru prima oară. La care am renunțat însă în a doua parte a cursei.

Fein, sper să mai ajung și anul viitor.

Bravo, Tudor și echipa!