AZUGA Trail Running & Sorica bis

 info race - click here
Locul meu 2012:  32/77 ladies open, 4h50'
                     2013:  21/50 ladies open, 4h28'
Locul meu: 166/283 open general  (2012)
                       144/272 open general  (2013)
Locul 1 la fete a scos  3h18'  (2012)
                                          2h48'  (2013)
206 men, locul 1 la băieți:  2h25'       (2012)
                                                  2h21'51'' (2013)

20 octombrie 2012

Măi fraților, așa ceva nu se poate! Pur și simplu NU – SE – POA – TE! Ați stricat piața, pe bune! Nu mă mai joc! :-) Este incredibil ce se mai întâmplă pe la concursurile astea, pe cuvântul meu!

Am fost avertizați de la ședința tehnică că vom avea probleme cu marcajul ..... și așa a fost. Ni s-a și spus cui să mulțumim după aceea .... și io una îi mulțumesc! De ce?

Vedeți de exemplu în fotografia asta: pe mai puțin de 50 m 

avem cel puțin 7-8 marcaje. Nu e o reală nebunie??

Trecând peste faptul că pur și simplu mi-ați inundat mintea și m-ați făcut uneori să cred că în loc de pupilele mele albastre am niște puncte rozalii pe retină, ce-aș mai putea spune?

Că ați exagerat?

Că din surplusul de marcaj se mai putea marca un 40k?

Că mă obișnuisem atât de mult cu punctele și săgețile roz-bonbon, cu panglicile roșii de la Salomon, încât la un moment dat, pe o coborâre abruptă și destrămată am avut 2 (virgulă) 3 secunde de panică: ”Oh vai, unde e marcajul?? Vai de mine, am făcut 5 pași și nu mai știu pe unde s-o iau!! Ce prost au marcat! Vai de mine, ce mă fac?! Dacă mă devorează ursu? Unde dracu e marcajul ăla?!” - și vai de el, îmi stătea exact pe pupila dreaptă, în timp ce o panglică roșie și lunguiață se hlizea năzdrăvan la mine, parcă trăgându-mă de picioare ...

Și acum, revenind la seriozitatea specifică, vă dați seama că rândurile de mai sus sunt un scenariu care se dorește 100% pozitiv și relaxant, cu puțină ironie POZITIVĂ :-) A fost cel mai .... bogat marcaj pe care un bântuitor prin munți și-l poate imagina (și credeți-mă că am bântuit prin destui munți ai lumii). A fost cu mult exagerat de des. Nu-mi dau seama cum la unii se poate și la alții nu se poate, cum la unii se fură peste noapte și la alții nu se fură, pur și simplu nu știu. Cert este că a fost o cursă în care, printre altele, nu ai avut palpitații de teama că nu vei știi pe unde să o rupi la goană, nu ai pierdut energie și timp pentru a-ți căuta cărarea și pentru a te asigura că ești pe drumul cel bun al traseului, ce mai, a fost marcaj de marcaj și cel de l-a conceput .... ori am fost frați într-o viață anterioară, ori împărțim aceeași felie zodiacală :-) Felicitări lui Cristopher (corect, el e ”vinovatul”?) și echipei care l-a ascultat, neboicotându-i munca :-) și lăsându-l să-și facă omul damblaua și să umple pădurile, pășunile, urcările și coborârile cu semne roșii și rozalii. Bravos!

De regulă, un raport de cursă de-al meu ar fi început cu detalii despre marcaj doar dacă acesta nu ar fi existat sau dacă ar fi fost insuficient (chestia absolut cea mai frustrantă într-o cursă, care poate umple de spume și pe cel mai calm alergător). Dar nefiind cazul și chiar negăsind nici un punct sau punctuleț de care să mă leg, trebuia să încep cu ceva care ”m-a exasperat” (pozitiv) pe cei 27 de km ai cursei din Azuga.

Mai departe:

1. Traseul este greu.

2. Este un traseu de pe care nu trebuie să lipsească bețele de trekking.

3. Traseul este greu.

4. Și foarte, foarte frumos.

5. Are 3 urcări cam ucigătoare.

6. Și revenind la chestia cu ”traseul este greu”, și-a câștigat locul 2 în topul meu personal legat de competiții. 

7. Traseul are, evident, și o serie de coborâri pe măsura urcărilor, adică un pic criminale, dar se poate și mult mai rău.

Deși diferența de nivel acumulată nu te lasă să te sperii prea tare – doar 1.600 de m pentru o lungime de 27 km -, 

este un traseu dedicat amatorilor de crampe, cârcei și ce-o mai fi existând. De frica crampelor – al căror gust l-am simțit acut pentru întâia oară la maratonul din Ciucaș - am abordat această cursă cu un foarte înalt simț al prevenirii și mi-a ieșit. Ceea ce înseamnă că aș mai putea alerga chiar și mâine, fără nicio problemă majoră (ceea ce am și făcut, dând bis la Sorica up & down).

Organizarea a fost brici (sau Zeiss). Nu a fost o simplă cursă, a fost un eveniment în toată regula. Un concept puțin diferit față de ceea ce cunoaștem. Pe scurt:

- vineri seara, paste la discreție
- ședința tehnică

- validarea înscrierii și preluarea kitului de participare

- sâmbătă dimineața, punctual la ora 10, startul.
- Nutriție bogată la finiș: cașcaval, covrigei, diverse fructe tăiate, apă, cola, bere (berea era tot ce-mi doream, de fapt), iaurt și probabil și alte chestii.
- S-a așteptat sosirea ultimului concurent într-o atmosferă foarte plăcută, cu moderare, aplauze, tot tacâmul, deci respect pentru toți concurenții, nu doar pentru prima jumătate.

- După care, mare surpriză: gratuit (!) o porție de ciorbă și o porție de tocăniță de cartofi și o degustare generoasă de vin alb și roșu.
- Premierea
- Tombola.

- Duminică, pentru doritorii unui traseu de revenire, se anunțase o chestie, dar nu am reușit să aflu o oră și un program, ce, unde, cât etc. Până la 10:40, la locul de start/finish nu se întrezărea nimic care ar fi urmat să se întâmple și la ora aceea eu coborâsem deja de sus, de pe Vf. Sorica, așa că nu am mai așteptat.

Ce-ai putea dori mai mult, pentru 60 RON? Eu nu mă așteptam la nimic din toate astea și nici nu aș încuraja peste poate acest concept, deși îmi place, sincer. Chiar s-a potrivit. Sună aiurea, nu? Dar știi cum e .... dacă îi dai omului prea mult, de la început, a doua ediția nu ți-o mai poți permite sub nivelul celei dintâi. Și ce faci dacă nu ți-l mai permiți? Că memoria colectivă, când e vorba de d-astea, se cam pierde. Sincer, pentru masa de după cursă și vinul aferent aș fi cerut 10 RON în plus. Sau, OK, hai să nu fie mai scump, dar aș fi spus: Taxa de înscriere e 60 RON, din care 10 RON reprezintă o contribuție simbolică pentru masa de după cursă. Pentru că nu s-au limitat doar la covrigei, alune, fructe, doze de bere de 500 ml, toate la discreție la finish, ci chiar au oferit mâncare gătită, deci ne-au scutit pe noi de niște timpi pierduți, de o cheltuială care ar fi însemnat ceva pentru destui, de deplasări inutile și tot așa. Apreciez foarte mult ce au făcut, mie una mi-a plăcut și chiar dacă eu nu mănânc carne de felul meu, faptul că au avut acest concept nu poate trece nemenționat în acest raport. A fost și o foarte frumoasă ocazie de socializare cu oameni întâlniți pe traseu și pe care altfel nu i-ai mai fi revăzut, probabil.

Cronologia faptelor:

Ajung în Azuga, unde dorm?

Am plecat din București la ora 16. Ar fi fost mai mult decât bine dacă totuși m-aș fi învoit o oră de la birou, ca să pot pleca la 15. Incredibil, dar abia la 19:30 am ajuns în Azuga, la poalele pârtiei Sorica, unde se ținea concursul.

Nu aveam nicio rezervare pe nicăieri, toate fiind prea scumpe, 100 RON/noapte mi se ceruse pe peste tot. Așa că am decis să fac un mic experiment, adică să campez. Dar nu oricum. Miercuri seara văzusem ceva interesant în Decathlon, joi seara am cumpărat chestiunea respectivă, ideală pentru vară, 

și vineri seara, pe la orele 21:30, o montam, ajutată de alte 3 fete pe care le cunoscusem în așteptarea începerii ședinței tehnice: Nico, Flori și Andreea. Primele două din Galați, două perle rare, mai ales Flori, Andreea din București.

Înscrierea, pastele, ședința tehnică:

Am bălărit un pic până am găsit Hotelul Larisa, am mers să-mi ridic kitul de participare: o bentiță Salomon, negru cu roșu, superbă (unii au avut căciulițe, și mai superbe, alții tricouri din bumbac – puțin aiurea că nu toți am primit același lucru, tot ce putem presupune este că împărțirea în pungi a fost absolut aleatorie, altfel ar fi deranjant. Văzând căciulițele, aș fi dispusă să și cumpăr una, mi s-au părut bestiale, mai ales că io cu bentițele nu prea mă împac).

Era deja aproape ora 8, afară întuneric, descoperisem pe unde era locul de campat dar cum ședința tehnică se anunțase pentru ora 8 am zis hai să nu o pierd, pot monta cortul și mai târziu, că va fi aceași nuanță de întuneric :-)

M-am așezat la o masă chiar la intrarea în restaurant și am început să-mi pap pastele, chiar mi-era foame.

Încă nu era multă lume, max. 50 de oameni. La un moment dat intră pe ușa restaurantului hotelului două tipe, una dintre ele foarte luminoasă și iluminantă, mă salută (!) și întreabă dacă pot lua loc la masă. Evident că puteau. Nico și Flori – două tipe absolut magnifice, din Galați, aflate la al doilea concurs al lor. Flori de 45 de ani și Nico nu știu, probabil la 30 și ceva.

Ședința tehnică a fost amuzantă, antrenantă, mesajul a fost corect, transparent, mi-a plăcut. Multă pasiune, voie-bună, mult entuziasm – totul respira a bună-intenție și siguranță pe ceea ce urma să se întâmple. Și așa a și fost a doua zi!

Nico și Flori se mai întâlneau cu Andreea, care urma să apară din București. S-au oferit să mă ajute să pun cortul și la faza asta am avut o baftă colosală, căci fiind cumpărat în seara precedentă nu apucasem să mă dumiresc cu el, nu-l desfăcusem și nici instrucțiuni de niciun fel nu avea.

După ce au plecat, ele fiind cazate într-o pensiune, m-am aranjat de culcare, am mai socializat cu alți atleți de la corturi, au venit să vadă minunăția mea pe 8 picioare, am avut ceai cald la termos și totul a fost plăcut, se făcuse deja prea târziu și frig.

Cum a decurs noaptea în cortul-pat:

Nașpa! Foarte frig! Mi-a înghețat cerebelul și am dormit bine îmbrăcată. Nu mă așteptasem la așa un cancer peste noapte, sacul de dormit, pe un pat neizolat, nu a prea avut mare efect. Așa că m-am chinuit, m-am foit, mi-a fost frig dar mi se părea interesant și captivant să dorm în noua achiziție. Așa că în dimineața concursului eram chiaună și zombi și toate la un loc, cu chiu cu vai m-am târât afară din locuința mea lacustră pe la opt și un sfert. Și am înjurat din nou, în gând, faptul că trăiesc într-o țară unde furtul este un sport național. Ca urmare, trebuia să strâng cortul. Fiind așa o apariție deosebită, riscul de a-l lăsa montat acolo în timp ce eu eram pe traseu mi s-a părut prea mare.

Startul:

A fost punctual, foarte entuziast, vesel, rapid. Cred că am fost vreo 300 de oameni la start și se anunța o cursă extraordinar de interesantă. Rezultatele din clasament arată surprize foarte mari!

Traseul – primii 20k:

O foarte bună descriere se află chiar pe site-ul concursului (preluată și de mine aici). Ce pot spune acum, simplu și la obiect: S-a cunoscut că a fost un eveniment marca SALOMON*!! Bravo!

Un lucru pe care l-am apreciat înmiit a fost plasarea punctelor de hidratare la fiecare 5 km. Oh, yes, așa DA!!!!! Sper să ia și alții de bun acest exemplu.

Traseul – ultimii 7k – Pârtia Sorica:
Am pornit pe Sorica la 3 ore de la start. Am fost puțin nedumerită aici. Înainte de linia de finiș se afla punctul de hidratare, puțin ciudat, căci tentația este să te oprești pentru hidratare și abia apoi să mai faci cei 7-8 pași ca să ajungi la finish. Deci dacă nu te orientai prompt, te pomeneai și depășit în timp ce-ți consumai liniștit paharul de apă .... Unii au terminat cursa aici, alții au continuat cu urcarea epuizantă. Cu siguranță un concept bun, adică să nu-i descalifici pe cei care aleg să se oprească după primii 20,87 km. Doar că timpii lor intră pe lista de clasament după ultimul care termină cursa în întregime, 27 km.

Eu am ales să continui, nici măcar nu mă gândisem o secundă să nu o fac, era o provocare în fond. Te uiți așa, luuuung în fața ta și ți se strâmbă gâtul către cer urmărind banda verde de teren ce urcă, urcă, urcă și cotește spre dreapta,  precum o anacondă leneșă și persiflantă care tocmai și-a îngurgitat prada și dispare printre copaci. Și ai impresia că doar până acolo trebuie să urci cu genunchii aproape de bărbie, dar acolo abia dacă ajungi la jumătatea urcușului! 
Am pornit la 13:06.
Nu am avut ambiția să încerc măcar să alerg pe cei doi kilometri în urcare. Doar am mers. Alții s-au târât. M-am întâlnit cu Adina Savu 

 - ea m-a recunoscut, eu nu stau prea bine la faze d-astea, să nu se gândească vreodată cineva că îl/o ignor, pur și simplu nu rețin fizionomiile și nu prea observ lumea din jur -, am fost depășită de vreo 4 alergători, eu la rândul meu am depășit vreo 6. 

Să fii depășit pe Sorica .... e hilar :-), ca să nu spun ”umilitor”, așa, sub formă de alint.
Au fost doi killer-metri foarte lungi, recunosc. Noroc că nu era caniculă. Am ajuns sus împreună cu un alt alergător, Toma, care a fost drăguț și s-a oferit să-mi facă fotografii cu aparatul meu. Un alt băiat a ajuns și ele după 3 minute și imediat s-a culcat pe pajiște .... 

Era cald, plăcut, soare, superb, mirific ... nu ne mai păsa de timpul înregistrat pentru Sorica, masa cu arbitrii care notau timpii era ceva mai încolo, dar ce mai contau acum 6-7 minute în plus?  

Finish-ul și berea:

Am ajuns cu suflu OK la finish, sub cinci ore. Era multă lume, se stătea pe iarbă, se socializa, soare bătea .... splendoare-n iarbă .... M-am bucurat să o descopăr acolo pe Flori, terminase de ceva timp și stătea pe iarbă. Mi-am luat o bere, ceva de ciugulit și m-am așezat și eu pe iarbă, la soare. Uimirea avea să se constituie pe măsură ce tot vedeam concurenți venind după mine. Am eu așa un mare complex sau nu știu cum să-i spun, că mereu am impresia că sunt printre ultimii câțiva ai unei curse, dar ei mai sunt vreo sută în spatele meu!
Masa pentru atleți:

Premierea și tombola:

A doua noapte în Azuga am petrecut-o, la invitația fetelor, în camera lor. Tocmai mă pregăteam să plec spre București, seara pe la 8 cred, când mi-au propus să ne mai prostim un pic și să dorm la ele :-) Și iaca că ne-am prostit un pic ....

Duminică – Pârtia Sorica bis:

La 8:45 eram din nou la poalele pârtiei Sorica. Mai erau vreo 6 corturi, toate acoperite de o pojghiță subțire de brumă înghețată. În rest, mici mișcări, doi tineri tocmai strânseseră și plecau cu rucsacii probabil spre gară. Era frig. Erau 2°C și se simțeau din plin. 

Aveam pe mine doar costumul de compresie, deci foarte subțire, șoșonii cu care alergasem sâmbătă și jacheta polar cu glugă cumpărată din Nepal. Am început să-mi lălăiesc picioarele prin iarba scurtă și înghețată, m-am apropiat de locul unde fusese startul și finishul. Totul era curat, nu se mai cunoștea nimic din evenimentul din ziua precedentă. Pârtia Sorica se lungea cu insistență și mi se părea apetisantă. M-am uitat la ceas: 08:56. Și am început să urc, ca să mă încălzesc. 

Deși totul era în umbră. Și am urcat fără să mă opresc. Era liniște, era frumos, îmi pusesem gluga. M-am uitat la ceas când am ajuns sus pe platou: 09:38. Deci făcusem 42 de minute (În 2013 am făcut o oră!). Sâmbătă, în cursă, făcusem o oră (46 de minute în 2013, locul 17/42 ladies pe Sorica şi locul 125/237 open mixt), având 20 de km deja alergați. M-am plimbat pe platou, nu aveam apă, nu aveam nimic la mine. 

Doar cheile de la mașină și aparatul foto. Și, spre marele meu noroc, un pachețel mic cu 3 biscuiți pe care Nico mi-l dăduse insistent la despărțire (să trăiești, Nico!). Deci am coborât pe unde urcasem și la 10:20 eram de unde plecasem.

Gabi Solomon și Oana Badea, împreună cu alți 4 băieți și o doamnă erau acolo, se pregăteau să urce, contra-cronometru, Pârtia Cazacu. Aș fi dorit să o fac și eu, dar mi-era teamă că-mi forțez norocul cu genunchiul drept. Le-am urat succes, i-am privit galeș cum pornesc prin cele 4°C spre muntele de umbră, 

m-am urcat în mașină și ...

Good-bye Azuga:

La 10:38 porneam spre București. La ora 12:45 eram în casă, cu tot bagajul descărcat și cărat sus.
 *Concursul a fost organizat de Asociația ”Sport la orice vârstă”, vezi detalii AICI.

RUN_Azuga 2012