Dieses Blog durchsuchen

Samstag, 16. Januar 2016

Excursie la București cu listă de TO DO. Reîntâlnirea!


O nouă noapte parțial dormită, o nouă față de zombi. E șapte jumate. Face un duș prelungit în încăperea de 2x1,5 m. Baia să tot aibă 12mp per total. Două chiuvete, o bicicletă medicinală foarte performantă și un fel de scenă mare pe care trona în urmă cu ceva timp o cadă fancy cu doze de masaj. Dar la care s-a renunțat, fiind defectă.
Bagajul e făcut de ieri. A renunțat la ideea de a lua doar bagajul de mână. A încărcat într-un rucsac mare de 60 l ceva haine de copil, un sac măricel de nuci și alte mici mărunțișuri. Toate pentru amici, prieteni care ar avea nevoie de lucrurile astea.
Trenul spre aeroportul vienez părăsește gara la 11:02. O zi mai supărată din ianuarie, după o reală zi de primăvară. Ieri fuseseră probabil +10°C, cerul era de un albastru deschis demențial, presărat cu oițe pufoase de toate formele …… o iarnă nebună-nebună, cu copaci și arbuști care îmbobocesc …. Ne-am distrus anotimpurile, frate! Cu sârg și insistență! În Alpi …. Mai avem un pic și ne uităm la fotografiile cu zăpadă pe care le vom fixa pe dealuri și vom zbura pe bani grei să schiem în Emirate!
Intră în compartimentul de 6 locuri ocupat de un foarte tânăr individ cu căștile în urechi. Se chinuie singură câteva minute să urce rucsacul mare de 22 de kg sus pe raft. Adolescentul este, ca din păcate majoritatea, atât de absorbit de viața lui virtuală, încât nu mai percepe realitatea din jur și nici măcar nu-l interesează. Este o tragedie la nivel mondial, aș spune ….. se dezvoltă viitori oameni maturi blocați 100% în niște aparate de câțiva cm pătrați care sunt în stare să intre în panică totală când trenul trece printr-un tunel mai lung și se pierde conexiunea cu internetul …. Îi vezi peste tot cu căștile în urechi traversând bulevarde late cu o indolență enervantă, punând în pericol integritatea și libertatea altora, nu doar pe a lor. Scenarii care ar putea fi definite ca cel puțin alarmante: nepăsarea, lipsa de mișcare, insensibilitatea față de ceilalți și de situațiile din proximitate, lipsa emoțiilor ….. se dezvoltă o nouă specie: omul cu sânge rece și fără suflet. Nașpa. Omul incapabil de a empatiza, de a percepe mai departe de lungul nasului, interesat doar de viața desfășurată pe suprafața unui monitor, incapabil să mai meargă pe propriile picioare sau să-și care singur geanta. Dar povestea e lungă și lată, să nu deviem …..
O oră jumate în tren trece agreabil, cu lectură. Atmosfera de aeroport îi adie pe la nări déjà și se luptă cu cei doi rucsaci destul de greuți plus laptop-ul. Blugi, pantofi verzi de trekking, o helancă foarte subțire și o haină de iarnă …. Până la urma urmei calendarul zice că e iarnă și în 2-3 săptămâni se pot schimba foarte multe. Plus că, după aproape doi ani, revine în casa ei plină încă de munca ultimilor 20 de ani petrecuți acolo, deci va găsi și încălțăminte adecvată, și pulovere și tot ce e nevoie. Chiar și schiurile la care visa, temându-se că nici în a doua iarnă austriacă nu le va avea în noul cămin, să se dea pe ele …. Ura, schiurile!!!! Schiurile alea cumpărate din Milano, plimbate cu trenul prin Austria, România și Elveția ….. vor ajunge în sfârșit acolo unde trebuie: în Alpi!  Cu banii pe care i-a dat atunci (2005) în Milano pentru tot echipamentul de schi (schiuri, clăpari și cască, inclusiv geanta aferentă), în România ar fi putut cumpăra doar cel mult o pereche de schiuri și aia fără consultanță la fața locului.  De neuitat, evident! A fost o partidă de shopping absolut memorabilă, primele ei schiuri și o cască roșie superbă :-)

Ajunge la check-in cu două ore jumate înainte de decolare. Atmosferă degajată, fără balamuc, la toate companiile aeriene ghișeele erau ocupate de personal și călătorii își desfășurau în ordine formalitățile de check-in. Pune rucsacul mare pe cântar: 21 kg. La fix, avea voie la 23 de kg. Pune și rucsacul mic pe cântar, adică bagajul de mână ….. 12 kg. Ups!  Limita era de 8 kg doar.
Călătorește prin lume și prin continente de exact 18 ani de zile și de câteva ori I s-a întâmplată să aibă exces de bagaj. În ianuarie 2007 se întorcea din Africa prin München și cumpărase niște chestii pentru prieteni și uitase că avea limită de greutate la bagaj. Se trezise la cântar cu aproape 9 kg mai mult!!! Wow! Angajatul a privit-o cu un zâmbet larg și i-a spus să stea liniștită, că nu toate locurile în avion sunt ocupate, așa că e loc de bagaj extra și nu trebuie să plătească nimic.
Desigur, de atunci s-au schimbat foarte multe în regulile aeroporturilor ….. dar să nu-i fie tolerate 2 kg …. Ei bine, la asta nu se așteptase sub nici o formă!
I s-a spus că va trebui să lase rucsacul de 12 kg tot la cală și să achite 90 de euro pentru bagaj extra. Că din septembrie 2015 aceste reguli s-au înăsprit foarte tare și nu se mai tolerează …. Probabil nici  500 de grame peste limita admisă! Hai să fim serioși …. Companiile aeriene probabil nu mai știu de unde să facă rost de bani …. În urmă cu câțiva ani nu ne-am fi imaginat că pentru 1.100 de km, transportul cu avionul ar fi cea mai ieftină variantă din cele trei (rutier, feroviar și aerian), corect?! 120 euro Viena-București-Viena pentru un bilet cu Austrian luat cu 10 zile înainte de decolare? E un vis frumos, desigur, dar per ansamblu un tarif cel puțin ciudat.

I-a trebuit o oră de despachetat, recântărit, selectat, împachetat, recântărit, iar selectat și eliminat, a.î. să se încadreze în cele 23 + 8 kg per total.  A trebuit să renunțe la mare parte din hainele pentru copilul prietenului, la dulciuri și la o cutie cu fursecuri făcute în casă.
Ca să constate apoi că nimeni nu i-a mai cântărit bagajele și că ar fi putut extrem de lejer să le lase așa cum erau!!
Ca să constate apoi că avionul era ocupat doar în procent de 50%, așa că loc pentru bagaje suplimentare era din plin și că de prea multe ori inflexibilitatea unui angajat cu mintea îngustă ne transformă, pe termen lung, în roboți incapabili să mai gândească, să mai simtă, să mai empatizeze, să mai decidă în spiritul contextului …. Alarmant, nu?! Evident că este alarmant, oricât de mult mi-ar place mie ordinea și oricât de mult o găsesc utilă.  

În sfârșit, ajunge la Gate-ul desemnat. În secțiunea de așteptare foarte puțini călători. Își găsește un loc, își scoate aparatul și își continuă lectura din tren. După câteva minute își fac intrarea în mod penibil de ceremonios (a se citi: ”deranjant audio”) doi tipi la patru ace, cu siguranță ceva oficiali. Români. Vorbeau tare despre nu știu ce întâlnire la nivel înalt …. Ca să-i știe întregul aeroport că ei sunt de fapt buricul Universului ….. doamne, cât de specific mioritic este acest comportament și cum de nu se mai vindecă snobismul ăsta și lipsa de decență!! Și pe unul îl sună altul pe mobil și începe Marele Om Român Politic Superunivers să discute și mai tare, de ziceai că e în plen, pe un ton exagerat de important și degajat, despre miniștri, personalități, secretari de stat și tot așa …..

Câh! I se făcu instantaneu greață, își luă bagajul de mână, haina, șoarecele din pluș și părăsi ostentativ sala de așteptare, găsindu-și un loc pe unul dintre scaunele de pe culoarul principal. Acolo alți trei oficiali români care glumeau tot cu voce tare și aveau gesturi de ”scuipă sămânța, neamule!”.

Funcționara de la ghișeul de îmbarcare anunță o întârziere de zece minute. După zece minute se anunță începerea procedurii de îmbarcare. Și sună telefonul, și tânăra angajată explică că tocmai se îmbarcă oamenii și apoi râde când înțelege că întârzierea fusese de fapt de 4 minute, dar că ea înțelesese zece minute .... așa că cei de la bordul avionului o sunaseră să o întrebe ce se întâmplă!! Nu-i nimic, ce contează acolo șase minute sau ce contează că o angajată a unei companii aeriene mai încurcă cifrele din limba germană, că doar vier și zehn sună cam la fel pentru cineva care nu stăpânește limba, nu?! Dar culmea, fata e plătită pentru serviciul ăla și .... are servici! Dar asta e altă discuție, să nu ne pierdem în detalii răutăcioase de om frustrat.
 Cei cu copii și cei de la business class au prioritate, evident. Așa că ….. spre marea ei uimire, se umple locul cu români care călătoresc la business class pentru o călătorie aeriană de o oră și vreo 20 de minute. Wow! O țară în care populația ”ordinară” luptă zilnic pentru supraviețuire își permite să-și lase oficialii să penduleze între București și Viena la business class. Pe banii cui?! Da, sigur, știam că vei spune că habar nu am eu de politică, eforturile politicienilor și drepturile lor. Drepturile lor pe banii poporului …. Discrepanța o durea, dar ce putea face?!

Revenirea după aproape doi ani este o experiență emoțională destul de intensă. Tranzitul este ușurat de o prietenă care a înțeles situația fără măcar să întrebe și care a așteptat-o la aeroport și a luat-o să doarmă la ea vineri seara. Un gest de miliarde ….. mai ales că a venit de unde nu se aștepta, în timp ce dinspre direcția de unde se aștepta nu a venit nimic.

A doua zi ploua. În drum spre apartamentului ei, în mașina prietenei, a avut primul contact, după doi ani, cu fața orașului natal. Și-a reamintit că pe lumea asta există câini amărâți schilodiți care tremură de frig și foame, în ploaia rece, pe la margini de șosele, riscând să fie loviți, răniți și omorâți (de plăcere) în orice moment. O imagine de plâns, o imagine absolut dureroasă a acestei țări!
Și-a amintit de indisciplina și agresivitatea din trafic, doamneeeeeee ….. ce țară nebună, nebună …… precum și de faptul că umbrela românului e mașina mică!!!!
Zeci de mașini formau coadă să intre la Complexul Comercial Militari dinspre A1, așa că a renunțat să mai meargă să-și ia ceva elementar de mâncare. Alergia la nebunia de cumpărături din week-end-urile bucurește o are de peste 10 ani de zile, dar uitase de ea.

Mai spre seară o sună prietena ei și îi spune amuzată:
”Mă uit acum la televizor și comentează ăștia că din cauză că s-a anunțat viscol pentru mâine, bucureștenii au ieșit din case la cumpărături de provizi alimentare, că le e frică să rămână fără mâncare!” Se anunță o viteză de 70 km/h a vântului și cel puțin o jumătate dintr-un oraș suprapopulat al unei țări membră UE iese în disperare la cumpărături, de frica inaniției ….. ceva de neînțeles după 25 de ani de capitalism. Mi se pare canibalic, primitiv, umilitor, penibil și absolut incredibil.
Îi povestește prietenei din Viena despre ”incident” …. Acolo avem viteze de 100 și 120 km/h și tot nu ieșim disperați la cumpărături.
De unde are totuși românul disperarea asta după mâncare, multă mâncare, cât mai multă mâncare?!?!
În rest:
Apartamentul care mai este al ei pentru maximum două săptămâni e neschimbat, evident, plin de praf, plin de lucruri și, printre altele, de obiecte care o fac să plângă. Coșul în care dormea colac pisoiul ei, scândura lui de gheare, vasul lui mare de toaletă ….. și pisoiul nu mai este de exact o lună de zile. Au plecat împreună de aici și s-a întors singură, simțindu-i dureros lipsa …. Așa că seara asta e plină de lacrimi greu de controlat. Îi lipsește sufletul și prezența patrupedului, nu-și poate imagina acest apartament fără pisoiul ei …. Coșul de lângă pat e gol, cu urme din blana lui ….. și nimeni nu mai vine călare pe pat să toarcă și să cerșească să fie băgat în seamă. Va trece durerea asta? Și în avion a plâns la gândul că va intra în apartamentul unde patrupedul nu va mai fi .....
Urmează muncă, sortat, drumuri, plăți și .... good bye! O gospodărie dichisită, o muncă de 20 de ani trebuie acum sortată și o mare parte va rămâne aici, împărțită, vândută, dăruită sau cum s-o nimeri. Românii sunt mofturoși și comozi, așa că va fi greu să găsească în timp scurt amatori de chilipiruri pentru mobilier de comandă și aparatură electrică și electronică în stare foarte bună de funcționare. De kg de haine nu mai pomenesc. Păcat. Și mai ales paradoxal. 

Kommentare:

  1. Canibalic, primitiv... și cu mult orgoliu. Egocentrism chiar.
    În țara aceasta nu cumperi un lucru sau hrană pentru utilitatea lor în primul rând, ci pentru imagine; utilitatea este accesorie. Ce-o să zică lumea, vecinul, cei de pe stradă, cum te poziționezi, acestea primează. Nu te bagi în față la magazin și nu conduci agresiv pentru cele 5 minute pe care le 'câștigi'. Nu-ți faci casă cu 10 camere pentru o familie de 3 persoane și nu-ți iei o mașină care costă cât apartamentul meschin comunist din blocul gri în care stai pentru că ai nevoie de așa ceva. Am auzit zeci, sute de explicații pentru șmechereala (sau hoția, să spunem lucrurilor pe nume) și grandomania românească, de la lipsa autostrăzilor și până la conformism, toate însă niște făcături menite să justifice mizeria individului. Astăzi am auzit o râcâială perpetuă în fața blocului: majoritatea locatarilor și-au deszăpezit mașinile. Să vezi ce va fi mâine în oraș. Mulți - nu toți, e drept - ar putea folosi metroul dar, vorba unui coleg: 'cum să mergi cu metroul, frate?!'.

    Făceam un tur prin Maramureș cu niște americani acum aproape 10 ani. La întoarcerea de la Săpânța spre Baia Mare, am zis s-o luăm pe un alt traseu decât la venire și-am ajuns la Huta Certeze. Aici oamenii au avut un șoc și-a-nceput o ploaie de întrebări în satul aproape pustiu dar plin de case mari, una mai înaltă, strălucitoare, nichelată și împodobită grotesc decât cealaltă: ce-i cu casele acestea așa de mari în satul acesta cu așa puțini oameni? Păi știți, oamenii sunt la muncă, în Spania și Italia, ei vin acasă 2-3 săptămâni pe an, dar casa este imaginea lor în fața rudelor, a vecinilor. Dacă ea este mare, înseamnă că le merge bine, dacă nu, nu-i a bună. Când n-ai cultură și identitate, când n-ai valori și coloană vertebrală, atunci nu contează decât ce mănânci, bei, respectiv zidurile și fiarele între care îți duci existența. N-ai cum să înțelegi sau să te raportezi la altceva. Iar singura măsură a materialului în acest context este mărimea, cantitatea. Vorba unui ghid străin: aici totul trebuie să fie mare, altfel nu contează pentru voi.

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Da ..... au trecut doi ani și azi am ieșit pe străzi, să-mi iau ceva de mâncare, că nah .... nu aveam nimic în casă, evident. Comentariile în materialul următor .... căci da, România are o forță imensă de a te împinge la comentat, atunci când vrei să vezi ce se întâmnplă în jurul tău. După doi ani de Austria, după două luni în sânul unei familii locale, puterea de comparație a crescut și, din păcate, nimic din previziunile mele referitoare la viitorul acestei țări nu s-a dovedit a fi eronat. Mi-aș fi dorit să greșesc în 1994 când nu am dat nici o șansă plaiurilor mioritice.

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)