Dieses Blog durchsuchen

Montag, 30. September 2019

Suflet de oaie, cerbi în călduri și o alergare pe cinste

Eram pe drum de aproape patru ore cand am dat de EA. Deși nu avusesem nici un plan pentru ziua de azi, deși ieșisem mult prea târziu afară pentru a mai începe ”something big”, m-am pomenit luată de pași pe drumul asfaltat care îi scoate pe cicliștii de Ironman 70.3. Zell am See spre Bruck am Grossglockner. Da ..... dacă în 2013, când m-am înscris la cursa asta pentru 2014, mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să trăiesc aici și să locuiesc exact la locul de start, aș fi zis că așa ceva e imposibil.
 Așa cum era plasată acolo pe o muchie de munte la 2.120 m altitudine, am crezut inițial că e o altă statuetă din lemn și mă gândeam .... de ce o oaie? Luasem în grabă vechii mei ochelari, pe care în general îi folosesc doar la ieșiri pe trasee cunoscute, așa că procentul de vizualizare era redus. Vedeam conturul unei oi și conturul rămânea absolut nemișcat.
 Ajunsesem sus lăsând în urma mea 17 km și aproape 1.400 m diferență de nivel. Aveam la mine o sticlă de apă, mănuși, o foaie contra vânt și ploaie, o pereche de pantaloni lungi subțiri, bani și aparatul de făcut fotografii. Hundstein (Piatra Câinelui) stătea pe lista mentală a traseelor pe care îmi doream să le fac prin zonă, la urma urmelor se fac în curând doi ani de când Viața m-a catapultat, într-o manieră parșivă și agresivă, pe aceste meleaguri de vis. Doar că, comparativ cu vara trecută, vara asta nu prea am ajuns pe munți și nu prea m-am lipit de trasee. La jumatea lui septembrie, când aș fi ajut toate condițiile necesare, eram per total mult prea epuizată pentru a mai putea fi activă în sensul și la dimensiune care mă caracterizeaza de când mă știu. 
În momentul când începeam să fiu convinsă că mă uit la o oaie din lemn, statueta se mișcă. Admira acum vasta panoramă montană în altă direcție. Pur și simplu o oaie singuratecă, cocoțată pe o muchie de munte, contempla lumea din jurul ei. Simțeam că o contempla conștient și de fapt acest aspect rămâne, pentru mine, esența întregii întâmplări (!) Mă uitam la ea de parcă mă vedeam pe mine .... Oaia nu este o făptură care să fie văzută singură adesea, oile trăiesc în turmă. Ca oamenii, de regulă. Oaia asta ieșise din turmă sau nu aparținuse niciuneia. Părea sigură de sine, părea gânditoare, contemplativă în mod pozitiv. Ajunsese la un punct în viață, când simțea că, în sfârșit, a învățat arta respirației corecte și conștientiza procesul pentru sine, pentru prezentul și viitorul ei.
Nu se uita după alți semeni, nu le ducea lipsa. Savura peisajul și trăia clipa. Oaia asta era oglinda sufletului meu. Atunci, acolo.
Înainte de prânz, să fi fost 11, echipată de alergare, dar fără intenție clară de antrenament, ieșeam afară, la soare. Avusesem un fel de vis venit de nu știu unde, cum că ”mâine voi face o alergare lungă, undeva la 35 km.” Dacă fusese un vis în somn sau un vis în stare conștientă .... nu mai știu. Cert este că avem întipărită o distanță și o aproximativă imagine a drumului, cel puțin a începutului de drum care urma să înceapă ca plimbare.
Am pornit ceasul cu GPS și am început plimbarea cu direcție clară, de parcă aș fi știut încotro mă îndrept și unde vreau să ajung! Am intrat în zona protejată la sud de Zell am See, am urmat drumul asfaltat către șoseaua federală ce duce fie la stânga spre Thumersbach / Maishofen (capătul nordic al lacului), fie la dreapta spre Bruck am Grossglockner / Dienten. 
Când am ajuns la șosea am traversat pentru a verifica un segment de drum în urcare unde programasem o sesiune de antrenament cu unul din clienți, pentru joia viitoare. Aveam nevoie de un segment în pantă, fără circulație, pentru minim 100 m. Se potrivea perfect pentru scopul antrenamentului (peste 4 săptămâni omul ia startul la primul lui semi-maraton, în Lucerna, Elveția. După cum evoluează, apreciez un timp excelent de 1h45 - max. 2 ore!).
Am traversat retur în punctul unde hotâram dacă spre stânga sau spre dreapta și am luat-o spre dreapta. Continuam să merg, intrasem în km 3. Din față venea un cuplu. Două siluete paralele despărțite de un perete de tăcere. Soarele îmi băteam din față, deci nu distingeam decât conturul siluetelor și parcă adulmecam natura relației, după mersul lor. Femeia parcă plutea într-o fază internă decizională, bărbatul parcă lipăia prin propria realitate, vital, conștient de o putere ce îi aparținea și pe care o exercita asupra femeii de mult timp. Un cuplu care respira o răceală parțial sinistră. Când ne aflam la câțiva metri de a ne intersecta l-am recunoscut pe individ. Îl cunoșteam, din păcate, prea bine, din interacțiuni directe. Un monstru - e singurul termen cu care îl pot asocia.
Partea bună a ”întâmplării” a fost observarea: nu am tresărit, nu m-am îngrozit, nu m-am scârbit. Am luat întâlnirea ca atare, mi-am menținut poziția corporală și am rămas ancorată în realitatea mea prezentă: soare, mișcare, munți, sănătate, eu!
Am traversat șoseaua și am intrat pe un drum forestier în urcare. Sunt două reședințe aici, izolate, între Bruck - Schüttdorf și Thumersbach. Două gospodării mari și probabil cu ceva istorie în cârcă. Fusesem pe drumul ăsta în 2018, dar mă întorsesem după aproximativ doi km, mi se păruse oarecum ciudat și prea izolat atunci.
Am dat de indicatorul spre Hundstein. Într-o direcție era ”444” și în altă direcție era ”5.444” și nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemnătate aveau numerele. Am ales 5.444!
La km 5, sus pe munte, absolut surprinzător ca apariție, am dat de un mic complex de căsuțe din bârne de lemn. În clădirea principală era zarvă mare, se auzeau multe râsete de copii. În curte erau două mașini de teren și nu-mi puteam explica cum ajunseseră acolo. Pe un indicator mic puteam citi unde mă aflam:
Da parcă asta m-ar fi putut ajuta în vreau fel. Nu auzisem vreodată de Taxhof, deci era puțin explicabil de ce ar putea fi un punct de reper pentru mine în ziua respectivă.
Și mai sus pe munte era o altă gospodărie și urcușul era prin iarbă, abrupt. 
 Ähnliches Foto
Ce am găsit a doua zi pe internet:
Taxhof este o gospodărie montană de familie locuita de prin anii 1600. Din străvechile șure de fân pentru vite, proprietarii au amenajat o reședință exclusivistă care poate fi închiriată. Îndărătul bârnelor din lemn se află realmente o reședință modernizată și din punctul ăsta de vedere austriecii sunt cu adevărat mari meșteri. Ce au făcut ei de-a lungul secolelor: în loc să lase în paragină sau să demoleze, au restaurat, conservat, modernizat, extins, exploatat în realul sens al cuvântului, astfel că generația actuală are un venit parțial pasiv asigurat. În spatele majorității gospodăriilor ”rurale” se află ani (secole) grei de istorie, muncă, sărăcie, creativitate și iar muncă. Au transformat ”ce ne-o da dumnezeu” în ”norocul și-l face omul cu mâna lui”. cum arată fostele șure de fân 
De acolo am urmat pur și simplu poteca. Mă direcționasem spre Hundstein, dar tot nu aveam în minte o destinație a zilei, mi se părea mult prea târziu pentru un traseu de 4,5 ore .... ar fi însemnat că ajung la sau pe Hundstein la 17:15!
La km 7,5 am ajuns pe Erlhofplatte. Ce am citit despre acest loc se referă la un cercetător, care în anii 1909/1910 a inițiat aici singurul Institut din lume de cercetare al Stânelor montane. A organizat și gestionat o grădină cu circa 47.000 de tipuri de plante și pentru a putea ajunge în acest loc și-a ”construit” și o cale de acces care există și astăzi și este cunoscută ca traseu turistic. 
Locul arată cu adevărat ca un colț de Paradis și poteca îngustă care urcă mai departe de aici dă într-un drum forestier care de fapt vine din Bruck și este una din rutele principale de mtb pe o lungime de 17 km cu o diferență de nivel de 1.360 m (și exact cu o zi înainte de escapada mea avusese loc un eveniment sportiv exact pe traseul ăsta, deci cu siguranță traseul fusese plin de oameni!).
Drumul a intrat curând în curbă de nivel și puteam savura kinestetic panorama asupra întregii zone de vis-a-vis unde trăiesc de doi ani. Știu aproape tot ce înseamnă cabană, potecă, altitudine, lungime, durată. Eram exact vis-a-vis de Schimttenhöhe (2.000m), ”muntele din spatele casei”, care vara este un paradis pentru pasionații de drumeție sau alergare montană, iar iarna este un paradis generos pentru schiori.
Urcam domol și constant și încă nu știam că în aproximativ două ore aveam să-mi sorb gulașul tradițional la 2.117 m!
 
Pe la km 12 și după aproximativ două ore jumate de urcare (1.000 m) am dat de ”Eisbrunnen” (Fântâna de gheață), frumos amenajată și cu polonic asigurat pentru a savura apa venită direct din munte. Și care nu doar că e rece, dar s-a dovedit și a avea un gust fantastic, așa că mi-am reîmprospătate proviziile de fluid de la purtător.
De la acest punct începusem să bănuiesc că nu voi face pur și simplu retur prea curând. Peste 20 de minute am dat și peste indicatorul care avea să-mi confirme bănuiala:
Dacă acolo scria că în 90 de minute pot fi pe Hundstein asta însemna pentru mine că în maximum 60 de minute pot ajunge acolo. Aproximam o distanță de 5 km. Și acum, uitându-mă la ora la care am fotografiat, aproximarea este de-a dreptul paranormală: în exact 58 de minute, după exact 5 km mă aflam cocoțată pe roca de sus, mă pozam și apoi coboram pentru a-mi mânca gulașul. Era 15:44! Deci la 17:15, ora la care ”ar fi trebuit să ajung sus”, aș fi putut fi aproape de ”civilizație și în siguranță”! Gândul ăsta mi-a dat un fel de aripioare mentale și abia de la acest punct am început practic să alerg constant!
 Cand am ajuns la această imagine și mi-am dat seama că acolo sus, sus de tot și departe în fața mea, s-ar putea să fie Hundstein, mi-am zis: ”WTF?!” - nu mă întreba, că nu pot explica prea bine ce însemna asta. Eram surprinsă. Eram luată prin surprindere de noua lume ce mi se deschidea în față. Mi se părea doar că ”destinația” era încă al naibii de departe și minutele pe ceas continuau să arate cum că ”vremea trecea” nu neapărat în favorarea mea. Era 15:07, mi-era foame și habar nu aveam dacă sus cabana mai era deschisă, dacă mai puteam găsi ceva de mâncare etc. etc.
 Urcarea spre vârf nu e directă, ci ocolită. Eram prea obosită și ora era înaintată pentru a experimenta aventuri, așa că am luat poteca marcată spre stânga, ocolind practic muntele în spirală destul de abruptă până sus la cabană.
 Das Steinerne Meer (Rocky Mountains sau Marea Împietrită) în toată splendoarea lanțului stânco ..... pe care încă nu l-am parcurs în ăștia doi ani ...
Et voila, după ultima curbă apăru și clădirea ..... după care întâlnirea cu oaia din lemn care până la urmă era o oaie reală, cu oase,mușchi, blană autentică și conștiință pătrunzătoare! Și cabana era deschisă și chiar oferea loc de dormit și mâncare! Afară la masă erau trei indivizi așa, între 65 și 70, cu câte o bere în față și puși pe glume indecente. Am dat ignore, am comandat un gulaș penru 7,50 euro și am ieșit un pic să fac turul cabanei și să inspir imortalizator momentul ca atare!
Incredibil, dar eram acolo și mai aveam putere să și cobor. Văzusem pe urcare că aș fi avut o opțiune la baza muntelui să aleg un alt traseu, pe o curbă lungă de nivel aflată în totală umbră - deci părea și un pic sumbră în pustietatea de la ora aceea! - și mă gândeam că poate ar fi mai interesant decât să cobor pe același drum pe mtb. Ce nu mi se părea apetisant era faptul ca poteca era pe un versant abrupt și total în umbră, deci întreg versantul părea fi mai degrabă negru și nu puteam distinge cum decurge poteca. Hm ..... decizii, decizii .... tot anul ăsta m-au urmărit!
Între timp însă aveam să mă încarc un pic cu un gulaș fierbinte și o felie de pâine.
Și în timp ce mâncam am știut că nu voi rămâne peste noapte aici, deși ideea nu mi-ar fi displăcut. Dar nu aveam cu mine sacul obligatoriu de dormit în cabane, oricum! Și nici nu vroiam neapărat să mai cheltuiesc pe puțin încă 35 de euro pentru o cină, o noapte și un mic dejun. Bazându-mă mai degrabă pe intuiție și pe propria capacitate de a ieși din situații mai puțin pozitive, la ora 16 părăseam cabana pe poteca pe care urcasem. Era încă cald, era încă soare, aveam încă timpul de partea mea și puterea de a mă duce acasă în maximum trei ore. Apreciam că în max. două ore aveam să fiu deja în afara traseului prin pădure și de acolo aș mai fi avut încă 8 - maximal 11 km, în funcție pe ce parte a lacului alegeam să alerg back home! și asta nu aveam să decid decât jos, la fața locului!
Deci am ales să iau partea întunecată, poteca de pe versantul înnegrit de umbră. De la finalul potecii, când mă apropiam să reintru în plin soare, am făcut o fotografie a muntelui de pe care coborâsem.
Drumul retur a decurs cu un scurt intermezzo scuril.
Am ieșit din pădure după aproximativ jumătate de oră de alergare abruptă în coborâre și am dat de un gol alpin unde pășteau doi cai superbi. Ne-am privit reciproc cu curiozite (ei pe mine) și admirație (io pe ei) și am început să caut continuarea potecii. De jur împrejur pădure deasă și întunecată. Am coborât până la reintrarea în pădure, dar peste tot era gard electric, cum e cam peste tot prin Alpi. Din pădure veneau mugete puternice și constante. Primul gând a fost că sunt vite, apoi cum mugetul devenea tot mai puternic m-am gândit că e vreo vacă accidentată, în dureri. Tragere de inimă să pornesc spre sursa mugetului nu aveam, dar totuși timpul trecea și trebuia să găsesc pe unde continui coborârea. Am urcat iar spre cai și am văzut urme de copite pe o potecă ce intra direct în pădure, spre dreapta. Întuneric, prea întuneric pentru gustul meu în contextul respectiv. Era deja 16:40 și lumina zilei mai dura, pe munte, maxim două ore, în pădure chiar mai puțin. Am urmat poteca. Era cam mocirloasă și după vreo cinci minute mi-am dat seama că nu era nici un marcaj! Doar mugetul era terifiant și mă apropiam de sursă. Deja nu mai eram sigură dacă e vită sau urs! Începusem să cred că informația mea despre cum că nu mai există urși prin pădurile austriece o fi demodată ..... deci mai aveam puțin și intram mental într-o zonă cripy! Din altă direcție a pădurii venea un alt muget, la fel de puternic, dar mai îndepărtat. Am decis că e momentul să mă întorc la pajiște, acolo era soare. În cel mai rău caz mai aveam timp și putere să mă întorc la cabană, dar ideea nu-mi plăcea deloc. Ar fi durat o oră!
Alergând cu viteza iepurelui înapoi spre golul alpin cu cei doi cai mi-am dat seama că nimerisem într-o zonă unde cerbii își disputau dreptul la împerechere (Brunftzeit - septembrie/octombrie!)
Și, ca ”prin minune”, exact vis-a-vis de ieșirea din pădure era și drumul de coborâre pe care aveam să îl urmez fără alte peripeții până jos, la primele case din Thumersbach.
La 17:15 eram deci în deplină siguranță și mai aveam de parcurs 3,5 km până la lac. De acolo, dacă o luam la stânga mai aveam 5 km până acasă, iar dacă o luam la dreapta mai aveam încă 7,5 km până acasă. 
La lac mi-a ieșit în cale o stație de autobuz și am văzut că ultimul avea să sosească, așa că am combinat opțiunile. Am așteptat 15 minute cu picioarele scoase din pantofii de alergare și am luat autobuzul pentru 6 km, urmând ultimii 1.800 de m de-a lungul lacului până acasă. Deci, per total, 31-32 km și 6 ore de mișcare la greu. Happy!




Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)