Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 12. Dezember 2010

Ziua si gandurile dinaintea inceperii trek-ului spre Everest


12 decembrie 2010, 7:20 a.m., Kathamandu, Hotel Florid,
în pat, sub pătură

”In camera asta, cu vedere spre o zona oarecum interiorizata, te simti ca si cum dormi pe terasa. Acustic vorbind. Corbii croncane, cainii latra si se smiorcaie, mai trece cate o hrisca pe terenul viran din dreapta, unde cu siguranta se va construi ceva. In curtea hotelului de vis-a-vis, un hotel de clasa, mare, din caramida, trei masini de lux stau inca linistite: doua limuzine negre si una rosie. Proprietarul hotelului in care stau, e ceva mai grijuliu cu averea sa, isi tine masina acoperita cu o husa. Curtea e stapanita de umbra la ora asta, dar dupa 9,30 pana pe la pranz stationeaza si soarele. E frig, evident, mi-am pus caciula si șoșonii cei colorati, in jumatate de ora probabil voi avea si degetele pe tastatura inghetate.
De cand am venit, nu am scris cam nici o analiza. Desigur ca m-am simtit altfel in Kathmandu, comparativ cu prima incursiune de acum doi ani. Niciodata nu am revenit intr-un loc pe unde mai calatorisem si sentimentul de cunoscut e destul de calduros și confortabil. Sa stii déjà cum arata aeroportul, cum decurg formalitatile de intrare, cum se mira cei de la granita cand vad ca vii din Romania (”Romania?! Oh, nice country! Are you travelling alone?!”). O mare usurare este sa fii asteptat la aeroport, trebuie sa recunosc. După ce am staționat o oră jumate prin aeroport din cauză că AirArabia mi-a pierdut bagajul de cală și a trebuit să stau să completez un formular și totul a durat prea mult, aeroportul nu are nici o facilitate, cei doi angajați nu au ei nici o treabă cu protocolul de aeroport internațional și tu stai și aștepți și speri că poate totuși apare și rucsacul tău ……. 
Deci după surpriza asta neplăcută, să ieși afară și să fii încă așteptat și întâmpinat cu o ghirlandă din flori portocalii, este una din chestiile frumoase ale sosirii în Nepal. Desi nu ma simt total confortabil legat de Kedar, totusi ma simt in largul meu si merg la el in agentie ca ”acasă” la mine, n-am nici o problema. Acum doua zile cand m-am dus si era cu un prieten, desi nu stia exact cand voi ajunge, la 3 minute după ce intrasem soseau trei cani cu ceai: milk tea for them and a nice Nepali, aromatised tea for me.
Romanilor nu le-ar displace stilul asta de a face treaba, pe care il vad pe-aici, pe la el adică. Vin la birou cand vreau, se intrerupe curentul si am o scuza sa plec acasa. Fara internet, nu am ce face. Nu stiu, desi de putin timp afacerea, Kedar spune ca ii merge foarte bine si e foarte multumit, are planuri mari pentru urmatorii 5 ani: un mic hotel al lui, in Kathmandu, o masina, un minibus pentru a lua turistii de la aeroport. E bine. Daca isi face hotel, am unde sa stau cand mai vin :-), i-am si spus. In România, muncind cinstit, în cinci abia poate reușești să iei două roți și parbrizul de la mașină. Dar să nu ne pierdem timpul cu detalii materialiste.
Partea cu businessul nu mi-e clara, cum vrea el sa facem business impreuna si cum ajung eu la bani, dar ma voi lamuri poate, la un moment dat, nu se stie cand. Până la urmă, ar trebui să fiu cinstită cu mine și să recunosc că propunerea lui a fost doar un motiv pentru mine ca să mă mișc din nou spre Himalaya. Mi-e greu să îmi imaginez că un nepalez ar încheia un contract cu un european, prin care nepalezul să îl și plătească pe acesta. Plus că eu nu aș semna un contract, necunoscând legislația țării. Până una alta, presimțirea mea feminină este că el se așteaptă să îi traduc site-ul în germană pur și simplu din prietenie și pe promisiuni de mari câștiguri pe viitor. Ha! Dupa ce am lucrat in Romania pe promisiuni si dupa ce am ajuns sa pierd chiar si bani pe promisiuni, cred ca m-am cam saturat de avantul asta muncitoresco-proletar care, pana una alta, nici macar facturile nu mi le plateste!
Ma uitam ce mare lucru este pentru un nepalez sa invete germana. Procesul de învățare în sine are alte conotații aici și am stat cu el două ore într-o dimineață, constatând cu surprindere că nu știe alfabetul și alte noțiuni de bază, deși urmează niște cursri de germană de câteva săptămâni. Plus enorme probleme cu pronuntia, cu siguranta ei au alte sunete in limba lor. Nu poate pronunta H, de exemplu ICH spune IC. Și cum să înveți germana în Nepal, dacă profesorul este nepalez??!!
Mi-e foame, că aseară nu am mancat, este una din modalitățile la care mai apelez atunci când bugetul este mai anemic. Merg pe principiul că ”marea este formată tot din picături” și de regulă rezultatele sunt cele scontate în mod logic, totul se reduce la o simplă aritmetică de altfel. În oraș, unde nu fac effort, mai degrabă îmi pot permite să sar peste o masă, dar sus în munți, acest lucru devine mai puțin posibil. Asa ca ma voi pregati sa cobor, sa am un mic dejun devreme, imi iau vreo 3 clatite si un small pot of coffee with buffalo cream.
Astazi am de schimbat bani – am facut aseara socoteli si numaratori pana mi s-a acrit, o sa mai schimb 300 USD -, de schimbat banii in banknote mici, sa vedem daca capat un SIM card pentru 100 rupies – desi aparatul meu mobil se descarca stand, cred ca din cauza frigului -. De facut bagajul si de dus la Kedar rucsacul cel mic, de scris cartile postale, de mancat bine, facut duș - cu siguranță ultimul duș pe anul în curs! -, culcat devreme si timp pentru Anna, in eventualitatea ca vine azi la hotel si ne revedem dupa doi ani!
Pe Anna am cunoscut-o cu doi ani în urmă, pe traseul circuitului Annapurna. Pianistă poloneză, stabilită în State, era cuplată cu Mr. Kul, un ghid local. O poveste pe care nu am înțeles-o niciodată, mi-aduc însă bine aminte cât de tare a fost bolnavă în urma acestei idile. Visul ei era să dea un concert în Kathmandu și întâmplarea a făcut să poată da concertul în acest decembrie. Am fost atât de entuziasmate amândouă când ne-am dat seama că ne vom revedea și vom avea ocazia să trekkuim împreună, că am pierdut ore în șir pe e-mail, înainte ca eu să pornesc încoace, stabilind detalii ale traseelor pe care ni le doream, Island Peak fiind nr. 1 pe lista. Din păcate climbing Island Peak a căzut din cauza costurilor, am fi avut nevoie cam de 1.500 USD, plus că e dificil să găsești un ghid Sherpa în decembrie, să te cocoațe pe tine la peste 6.000 de m.
Cam atat, ca imi ingheata degetele de la maini si nici macar timbrele nu le-am lipit. Ma imbrac bine si cobor la micul dejun. Nasul curge, ochii curg – cu siguranta este o minunata alergie.
22:20 - KTM
A fost o zi plina si oarecum plina de emotii, nu am internet si oricum trebuie sa dorm, ca maine trebuie sa ma trezesc pe la 5,30, sa plecam la 6 spre aeroport, decolam spre Lukla. Am un straniu sentiment legat de acest zbor. In urma cu doi ani, parca pe 8 octombrie, eram in aeroportul din München, când am aflat de prăbușirea unui avion care venea dinspre Kathmandu și trebuia să aterizeze în Lukla. Cei 18 pasageri au murit. Este înghesuit între munți, pista de aterizare/decolare este foarte scurtă, în pantă, locul de manevre este probabil printre cele mai mici din lume. Se pierd multe vieți omenești aici. O abordare cinică te-ar face să te gândești că producția nepaleză de avioane, piloți și personal de bord are de câștigat. Circuitul vieții în natură, nimic altceva.
La 8 eram in gradina, la micul dejun. Olandezii au aparut pe la 9 fara un sfert sip e la 9 a aparut Anna!!!! Ce m-am bucurat!!! Neschimbata!
Am plecat toti 4 sa fim la Kedar la 10, am completat formularele pentru permisele de trekking, am platit 226 USD pentru zbor dus-intors, 10 (eu), respectiv 20 USD pentru permisul de trekking, Kedar m-a lasat singura cu tot banetul in birou si s-a dus cu olandezii peste drum, sa negocieze chestii de inchiriat, Anna a plecat si ea cu treaba. Am vrut sa plec, dar Kedar m-a oprit la un ceai, a dat prin telefon numele noastre pentru biletele de avion, olandezii au venit cu vestea proasta ca al lor maestro card nu le permite sa retraga bani, nu aveau decat 3.000 rupies .... am plecat toti sa colindam 5 banci, fara succes, am intalnit-o pe Anna, i-am lasat pe ei si am ramas cu ea, am venit la hotel la ea sa se schimbe, am venit la mine, caci e gradina, a facut cinste cu pranzul si o bere, am rugat un turist sa ne faca poze, englez 79 ani, vorba lunga, interesant, la 3 p.m. am pornit sus sa imi fac bagajul, la 4,30 am coborat, olandezii erau back, au fost la atm la aeroport, au scos o parte din bani, mai au nevoie maine sa mai scoata cam 300 USD, Kedar a venit la 5 cu toate documentele, le-a explicat olandezilor ca trebuie sa ia primul zbor la 7,30, apoi e riscul sa se amane zborurile din cauza norilor, vremii, vantului etc. No electricity pana pe la 8 seara. Anna a plecat la 7, Kedar la fel, am totul pregatit, rucsac cam greu, dar nu am de ales. Frig, foame, am slabit, arat urat in poze. Emotii, sper sa adorm. Happy to leave KTM, cred ca e prima seara cand nu mai am febra. Noapte buna, sper sa fie totul just perfect!
Cam acesta a fost vârtejul zilei de astăzi. Ideea că cel puțin câteva zile, poate chiar o săptămână, nu voi fi singură pe traseu, ci cu Anna, mă bucură.  (P.S. 31.12.2010: Ha, ce mare țeapă!! Că, deși am întâlnit-o pe traseu, în Dingboche, neașteptat de rapid, Anna nu a rămas să facem trekkingul împreună și a făcut câteva faze destul de dure, demne de șoc. Dar ce să mă mai șocheze în viața asta?!)
Peste câteva ore plec spre cărările pe unde a pășit Sir Hillary în urmă cu peste jumătate de secol. Sunt foarte curioasă, ce oferă zona Everestului, față de Annapurna. Toată lumea ne-a spus că anul acesta e mult mai frig sus în munți, dar eu consider că am tot ce-mi trebuie la mine și la cele probabil 20 de kg care le car îmi doresc doar să nu car nimic inutil. Este dezavantajul de a călători singur și de a nu putea împărți nimic cu nimeni, la o adică trebuie să încerci să îți acoperi cam toate riscurile la care te poți gândi în caz de vreme rea, accidentare, boală sau calamități (cum a fost cutremurul de acum doi ani, când rămăsesem peste noapte undeva la 3.600 m, într-un sat izolat și cufundat în ceață. Cum e să fii trezit la 3 dimineața de cutremur, în pustiul acela, nici picior de european în zonă ….. brrr, ce sentiment ciudat am avut atunci!).”
(....) fragment dintr-o epistolă netrimisă
Dupa o saptamana de stat si partial lucrat aici (voluntariat, evident, ca tot e la moda peste tot, doar ca abordarea aici este diferita decat cea din Bucuresti), in conditii pe care noi le aveam in Bucuresti prin anii 85-89 (adica frig de vrei sa-ti inghiti dintii, dupa ce ai stat pe tastatura 1-2 ore), ma gandeam ca multi români s-ar adapta de minune la stilul nepalez de lucru. I come when I want, if I do not feel to come to work, I close my office. When the energy stops, I go home. (Ah, curentul electric aici se opreste minimum 6 ore in fiecare zi, dupa un orar telepatic, ca doar suntem in inima tinutului ShangriLa, deci poate fi oprit la ora 1 p.m, sau 3 p.m. sau 6 p.m. sau 10 a.m., no rules. Pauzele de curent pot acumula și 11 ore pe zi.) Din motive probabil subiective, acest stil de munca pe care l-am observant aici, poate fi chiar fascinant & funny. Tipul la care am venit, a absolvit Universitatea anul acesta, urmeaza un curs de germana si si-a deschis propria agentie de turism. One man show. E ca un titirez, e in KTM doar de 5 ani, dar invarte orasul asta pe toate degetele – 21 de ani si plan de realizari pe urmatorii 5 ani: 1 mic hotel propriu, o masina, un minibus ca sa-si ia grupurile de turisti de la aeroport. Diferenta dintre oamenii atat de tineri pe care i-am intalnit aici in fiecare zi si cu care m-am conversat si oamenii atat de tineri de care ma lovesc in Bucuresti (la fostul loc de munca si la facultate) este faptul ca aici ei sunt pur si simplu infometati nu sa castige cat mai multi bani intr-un timp cat mai scurt si cu cat mai putina munca si fara nici o responsabilitate concreta, ci sa auda, priceapa, intrebe, invete cat mai mult posibil de la cei care sunt mai in varsta decat ei. Nu am auzit in Romania in 10 ani de atat de multe ori spus: Eu sunt atat de tanar, nu am experienta, interesul meu este sa invat, sa acumulez, sa intreb tot timpul. Prin mine, tipul a mai castigat 3 clienti. Care, ca si mine, nu au bani sa cumpere de la el un pachet de servicii, care le-ar fi fost foarte necesar pentru trekking (ghid local, porter or what ever). Totusi, el s-a oferit cu o inima larga cat tara asta, sa ii ajute, fara nici un ban, sa le faca rezervarile de avion, sa le faca rost de permisele de trekking, sa le aduca la hotel, pentru o tipa din USA a cumparat un adaptor si i l-a adus la hotel, a mers cu cei doi olandezi pe care eu i-am cunoscut in aeroport in Istanbul pe la 6 banci, prin tot orasul, sa ii ajute sa scoata bani .... fericirea lui este ca acesti oameni ar putea eventual sa il promoveze oarecum pe internet, recomandandu-l. Asta a fost singura lui pretentie acum. Intr-o tara in care oamenii au ajuns sa nu-si mai permita sa isi poata cumpara ingredientele pentru mancarea lor nationala, cea mai ieftina posibila (dhal bat). Ca sa nu mai spun cate vreo 30 de telefoane interne a dat pentru noi, pe banii lui. Tipul nu are nici macar o motocicleta (principalul mijloc de transport pe aici), e mereu dependent de fratele lui, sa mearga impreuna acasa pe motocicleta acestuia. Fratele lui ocupandu-se de IT.
Evident ca la final vom avea placere sa il recompensam, dar pana una alta, omul nu are nici o garantie ca va primi ceva sau ca cineva isi va consuma timpul sa stea sa scrie recomandari bune despre el, pe internet. Mai ales cei doi nauci olandezi, care abia au terminat studiile si le-au dat parintii bani sa cutreiere lumea pentru 7 luni si care au avut cel mai mult nevoie de sfaturi si de ajutor J. Kedar le-a spus (Kedar e numele nepalezului): Because Anka brought you to me and because you finished your studies this year, exactly like me, I enjoy helping your for nothing. You do not have to pay my services, but if you drop some lines on internet, I will be happy.
Si el stie foarte bine care este valoarea serviciilor lor, caci principala problema pentru turistii europeni care vin prima oara in Nepal este sa se orienteze in ce localnic sau in ce agentie sa aiba incredere, aici fiind sute, daca nu cumva peste o mie de agenti care inteleg marketingul prin a se tine dupa tine pe strada si a te agata de fiecare data, promitandu-ti si soarele, si luna si stelele de pe cer, desi stie ca nu iti poate da nici macar aerul de pe pamant (pe ala ti-l respiri singur). Si nu vreau sa fiu rea, dar tendinta nepalezilor de a te insela cu zambetul pe buze s-ar putea sa fie depasita doar de tendinta romanilor de a te insela, doar ca romanii nu au zambetul pe buze si nu se rezuma doar la un inselat banal, ci la furt in toata regula., chiar stipulat in contract sub forma acelor clauze abuzive, pe care le sesizezi sau nu. Desigur ca sunt abordari diferite si de nuanta, dar concluzia cam asta ar fi, mi-am tras singura invatamintele din prima mea experienta nepaleza.
(Tocmai mi-am adus aminte ca azi Kedar a incasat cam 1.500 USD in prezenta mea si apoi a plecat cu olandezii sa ii ajute sa negocieze un prêt mai bun la inchiriat echipament, lasandu-ma pe mine singura in agentia lui, cu toate deschise. 1.500 USD ..... pentru un nepalez mai sarac inseamna la o adica existenta zilnica pentru un an de zile, poate chiar 14 luni de zile!! Iar pentru mine inseamna costul total al calatoriei de fata, de exemplu. Neamtul face chestia asta ca sa te testeze, el a facut-o pur si simplu pentru ca nu a avut nici un dubiu si nici nu si-a pus problema).
Cam astea sunt niste ganduri, desigur subiective si limitate, un om nu reprezinta o natie intreaga, dar este parte dintr-o mentalitate locala (iar in Nepal sunt mai multe, din cauza originilor si religiilor diverse).”

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)