Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 2. Mai 2010

BIKE SKATING IN THE MUD - Prima Evadare 2010


Citiți cu răbdare, căci materialul se referă la tura de recunoaștere 
din 24 aprilie și apoi, mai jos, 
la prima parte a concursului din 9 mai 2010

Un ”aperitiv” înaintea startului din 9 mai 2010 :-) dă CLICK aici

Și iată-ne ajunși și la a doua ediție a singurului concurs de maraton pe două roți din zona Capitalei. Mult mai mediatizat. Dacă anul trecut, fără prea multă mediatizare, organizatorii s-au pomenit cu 600 de oameni la start, față de 300 cât estimaseră, sunt curioasă anul acesta câți vor veni.  1.000? 1.200? Eu la atât am estimat pe site, față de un 1.500 sau 800 al altora.

Sâmbătă, pe 24 aprilie, ne-am strâns vreo 60 de oameni și am mers în recunoaștere, însoțiti și de câtiva din echipa de voluntari-organizatori.
După adevărate dezbateri pe forum, care tindeau spre sinistru aproape, am reușit totuși să ne stabilim o oră comună de plecare. M-am trezit pe la 7,45, așa că nu mai aveam timp să pedalez până la Pădurea Băneasa, deci m-am echipat, mi-am pus bikla pe mașină și la 8,50 eram acolo, parcând lângă alte vreo 7-8 mașini mai matinale. M-a ajutat un băiat să cobor bikla de pe mașină și m-am pus pe așteptat. Grupul mare, care se adunase prin diferite puncte ale Bucureștiului, a sosit pe la 9, cred că pe la 9,20 am pornit cu toții. 
A fost o zi lungă, cu rătăciri prin pădure, multe staționări, prea multe mocirle și noroaie, cald, soare, dar bunavoie și pace. Nu cunoșteam pe nimeni concret, dar atmosfera nu a fost defel stingheră. Eram vreo 3-4 fete în grupa formată în față, restul doar băieți. 
Sincer vorbind, la un moment dat părea că mai mult staționăm, decât pedalăm. Și nu doar părea, ci așa era. Am intrat prin bălării, cu biciclete cu tot, se formase un rând uniform aliniat și organizat în șerpuire, cred că eram hilari pe-acolo. Nu prea știam pe unde ne aflam, dar ne bazam pe Daniel Sardan, în fond el era ”capul răutaților” (Daniel, e un alint :-)) și se oferise din partea organizatorilor să nu lase o ceată de entuziaști singuri pe coclaurile din nordul capitalei românești. Plus că mai și marca traseul de concurs cu banderolă alb/roșu.
Deși înțelesesem că existau și băieți cu GPS-uri, se pare că aceștia rămăseseră în grupurile formate în urma noastră. 
După ce am ieșit din acest prim hățiș, urzicați și deja ”înnobilați de ciocolata” gratuită oferită cu generozitate de mama-natură (aoleu, eu aveam niște ghete SPD noi-nouțe, plângea sufletul în mine, dar se pare că ăsta le-a fost botezul!), am dat cu nasul - pardon, cu pedala :-) - într-o lungă armată de bălți și mocirle, care mai de care mai elegantă și mai maronie, sulfurie, verzulie de la mătasea-broaștei care zăcea acolo la infinit .... un delir de culori, drept pentru care am și fotografiat cu o plăcere nebună acel joc de forme deloc apetisante pentru noi. Dar, cu ceva imaginație, le poți considera un lung șir de oglinzi diforme și vei fi acuzat de metrosexualism ..... e un termen nou în show-biz, băieții știu ce și cum. Adică mergi pe traseu cu oglinzi, ca să te poți admira tot timpul de jos în sus. Dar revenind la text, unii chiar savurează noroaiele, eu sigur nu mă număr printre ei. Am jurat că nu vin pe traseu dacă plouă!! 

Am ajuns și la a doua traversare pe asfalt și am avut și eu fericirea să văd zidul de beton, care anul trecut nu era. Traseul devenea tot mai interesant, ce să spun? Nici nu am apucat bine să îmi fac griji cum voi trece peste el, că unul din băieții opriți pe partea cealaltă chiar a fost cavaler și m-a ajutat. Cu șinele de cale ferată sunt învățată, dar cu ziduri nu prea. Doar cu zidul ăla din viață, prin care încerc tot mereu să trec cu capul și nu știu de ce nu îmi iese mișcarea, mă aleg doar cu niște cucuie :-))) 
Mi se părea un punct cel puțin interesant pentru viitoarea competiție, dacă e să excludem termenul de ”normalitate”, că doar ne aflăm în România și orice comparație cu alte condiții de prin alte țări europene a devenit de mult de prisos. Nu-i nimic, va fi un fel de cross country cu obstacole betonate, totul e să fii informat dinainte. Nu de alta, dar să nu te apuci apoi să arunci cu injurii la betoane, polițiști, căi ferate, starea vremii și mai ales voluntari și organizatori.
După ce treci centura, vine un alt tip de obstacol. Acolo presupun că în neguri îndepărtate de timp a lucrat o echipă de meseriași în ale scurmatului și atunci când să pună pământul la loc, au constatat că era mai mult, așa că nu l-au mai împrăștiat, nu l-au mai netezit, ce mai conta, din moment ce merge și-așa? Deci pentru ăia amatori ca mine și mai ales la îmbulzeală, dâmbul acela creponat de pământ se trece frumușel pe lângă bicicletă. Dă Neptun să nu plouă la concurs, să vezi nebunie pe-aici!!!
Cei mai puțin norocoși, au avut parte și de pene, ceea ce nu doresc nimănui, indiferent că e plimbare sau concurs, pe bune!
Vremea era ideală, terenul uscat, dar nu tare ca roca - vezi cum e omu, mereu nemulțumit? ba să nu fie noroi, ba să nu fie moale, ba să nu fie prea tare .... -, au urmat cred că încă max. 2 km pe teren deschis, cu spațiu destul de lat pentru depășiri, am trecut prin gunoaie, apoi curbă stânga spre o stână de oi, apoi se făceau două potecuțe înguste paralele, ca pe carosabil, banda 1 și banda 2, cu un șir verde între ele. Frumos, lejer, urcare de probabil 3%. Aici, atenție la eventuale șleauri care se pot forma, deși alea reale sunt prin pădure.
Urma o nouă trecere a centurii, dar aici nu era doar o traversare, ci se și mergea vreo 30 de m pe asfalt, se traversa și se intra pe pietriș și iarbă la stânga. Aici a fost un mic grup care s-a despărțit de noi și a luat drumul asfaltului spre București.
S-au mai mers vreo 10 km, destul de hurducănit din cauza urmelor de tractoare, atenție la un camion mare care venea și el prin față. Galbenul și verdele, combinat cu maroul închis al pământului erau o motivație în sine. Te uitai în sus și vedeai albastru. Ce poate fi mai frumos? Mai frumos decât atât poate fi, de exemplu, când în peisajul ăsta pustiu apare și o cumpănă .... îmi plac fântânile astea singuratice la nebunie! Și uite d-aia spun mereu ”mulțumesc” că pot merge pe bicicletă, căci doar datorită ei am ajuns să văd locuri pe care altfel nu le-aș fi întâlnit la viața mea.
Am ajuns din nou la asfalt și chiar în fața porților Palatului Ghica s-a făcut un popas îndelungat, la prăvălia de pe stânga, unde fiecare își putea lua ceva de băut sau de ronțăit. Aici am mâncat fiecare ce avea la sine, cred că s-a zăbovit 20 de minute. Am traversat și am intrat pe aleea Palatului, am ocolit prin stânga și a urmat o coborâre prin iarbă, cam abruptă pentru începători, îngustată apoi pe un singur fir de pământ prin vegetație înaltă, apoi s-a urcat un pic și am dat din nou de câmp deschis, curbă la stânga și ... pe-aici ți-e drumul mai departe.
S-a mai mers destul pe teren deschis, după care ne-am afundat din nou prin pădure și timp de o oră am avut parte din nou de un mirific peisaj al oglinzilor tulburi, unde am și luat o trântă zdravănă, imaginându-mi că m-aș putea echilibra pe cei 10 cm lățime care străbăteau un lung șir de mocirle-câh! Dar am căzut pe moale și nu foarte scârbos, tot e bine. Sunt mulți care intră cu biciclete prin aceste ochiuri de apă stătută, dar așa cum o dovedesc niște fotografii luate de alții, un ochi din acesta poate avea și o adâncime de 40-50 cm, fapt care cu siguranță de ia prin mare surpindere dacă intri în plin avânt cu bikla .... eu personal prefer să nu tulbur liniștea mormolocilor, așa că de obicei prefer să opresc și să ocolesc, dacă chiar nu am pe unde să mă strecor pedalând. E periculos și din cauza barei transversale a cadrului bicicletei, pe care îl ai fix între picioare, nu doresc nimănui senzația neasemuită a durerii respective.
albumul meu complet legat de PrimaEvadare (training, voluntariat, concurs)
Am pus aici link-ul, pentru o mai buna evaluare a micii aventuri.

A mai urmat o bucată de câmpie, un alt popas la soare, lângă o altă șină de cale ferată, iar pădure, glume, soare, umbră, uscat, noroi, verde, maro, galben, miștouri la adresa șoricelului meu din pluș, care a fost făcut iepure și acum tot cere morcovi, ca să-i crească urechile .... a fost frumos, relaxat, relaxant, am uitat de job, de nebunia socio-economică transmisă pe toate canalele de televiziune, am uitat că îmi caut un alt job sau și o altă colaborare sau că am rămas rău în urmă cu temele pentru școală.
Am ajuns la complex în Snagov la 16:30, deci după 7 ore jumate. Asta mă făcea să cred că anul acesta aș putea ajunge la finish în 3 ore, fără să mă mai opresc să fac fotografii pe drum (boală grea asta, niciodată nu îmi reușește. Un pic acolo, doar un pic să mai fac și eu câte o fotografie, parcă aș fi maniacă, zău așa!! D-aia ajung mereu la coadă la finish! Bine măcar că nu iau peste tot carnetul să fac notițe, cum făceam în drum spre Kilimanjaro, de exemplu. Nu frate, nu mă dau în bărci, Kilimanjaro îl poate face orice năuc!! Da zic așa, că în loc să mă hodinesc ca tot omu, eu scoteam caietul și notam!).
Aici am stat lejer două ore, oamenii și-au comandat de mâncare. Nu vreau, pur și simplu refuz să comentez cât de năuci erau cei de la terasă și cât de ”nu avem” am primit pe tavă. Ba că nu avem bere la 500 ml. Aiurea! Ba că nu mai avem ciorbă. Ba că uite Stela Artois la 500 ml, ba că uite nu mai e, doar Ursus la 33 ml. Erau depășiți de situație, în condițiile în care eram doar vreo 20 de oameni la momentul acela. Ba că ce rost are să mai dea cu cârpa pe masă, că e doar un strat de polen, nu are ce să-i facă! Și multe aberații specifice standardului de service din locațiile turistice ale României. Eu am luat doar o bere și mi-am consumat ce mai aveam prin rucsac, pregătit de-acasă. E an de criză, mai greu cu banii! Am ieșit anul ăsta la terasă de exact one time! Asta să fie supărarea! Dar în schimb am dat vreo mie de leișori pe tot felul de prostii legate de sportul ăsta .... deci asta e, luăm de la gură și băgăm la pedale :-)
Am pornit spre București, ocolind DN1. Puțin nedisciplinat, dar mi s-a spus că este inerent. Ce nu pot eu să înțeleg este faptul că deși șirul este format și ne deplasăm în același ritm, cât mai pe dreapta șoselei, pentru că ne aflăm în trafic, mai vine câte un bezmetic și dă înnebunit din pedale să se bage în fața ta, pentru a merge apoi fie mai încet, fie în același ritm cu tine, că oricum nu are unde să se ducă, tu mergi oricum cu 25 sau 30/h! Deci chestiile astea mă seacă pe creier și la un moment dat, după mulți kilometri din cei 50 per total, m-am dus în față, singură cuc, așteptând restul la anumite intervale. Regula de bază este că nimeni nu are voie să frâneze, nu se admit depășiri. Per total, cei 50 de km pe șosea s-au armonizat până la urmă, au ieșit super-fotografii făcute de cei din spate, a fost bine.
Această fotografie am denumit-o ”așa NU!!”, fiind vorba de biciclete trântite pe carosabil, în calea mașinilor.
Am ajuns cu bine la punctul de pornire în băneasa pe la 9 seara, am pus bikla jegoasă sus și pe la nouă jumate eram acasă. A doua zi era duminică și mi-am dedicat vreo 2 ore pigulind bicicleta și echipamentul, căci luni aveam din nou nevoie de ele, curate, începea o nouă săptămână de lucru, nu?
Noile mele botine SPD, de nerecunoscut, le-am pus pur și simplu în mașina de spălat și a fost o idee foarte bună, sunt ca și noi!
Aici este roata din față, după ce a făcut baie cu spumă :-)

În zilele de miercuri, 5 mai, și vineri, 7 mai, am stat câte trei ore jumate la punctul de înscriere de la Clubul Țăranului Român. A fost funny și frumos să fii un pic din interior, dar și foarte obositor.  Plecată de acasă dimineață la 7, ajungeam seara pe la 21,30, pentru ca a doua zi să o iau de la capăt. Dacă aș fi putut, aș fi luat un liber total de la job și aș fi făcut doar voluntariat pentru Prima Evadare.
Deși încă nu știam dacă voi participa, vineri mi-am achitat și eu taxa de înscriere și mi-am luat numărul de participare. Înscrierile au decurs binișor, concurenții au curs gârlă, în trei ore jumate cred că per total se adunau 5 minute de pauză. Verifică CNP-ul, semnează declarațiile, încasează banii și dă corect restul, distribuie numerele de concurs, completează tabelul din computer, vezi care era deja înscris on-line, care nu, ai grijă să fie pungile pregătite, să meargă pixul, să scrii pe pungi acolo unde e cazul, să spui ”mult succes!” 

Și acum să vedem o altă experiență, de data aceasta din ziua concursului. Mai întâi însă priviți o retrospectivă de la ediția I, 10 mai 2009 - click here

Sâmbătă seara mă întreabă un prieten dacă mă prezint la start a doua zi. I-am spus că nu am habar. Ceva îmi spunea să nu. Îmi doream mult să fiu pe traseu, în mai multe puncte, și să fac fotografii la greu. Era dificil de ales ce postură să aleg. Bicicleta era oricum pregătită, mi-am pregătit și rucsacul cu o jachetă de ploaie, un energizant, lanterna de ghidon, tricou de schimb, actele, un sandwich și o banană, aparatul foto cel mic și 4 baterii de rezervă. Șoricelul Diddl l-am prins de ghidon, împreună cu numărul de participare.
Și m-am culcat. M-am trezit duminică dimineața prima oară pe la 5, după o noapte petrecută într-un fel de somn-nesomn. Cred că acel conflict interior era prea puternic și de aceea nu am putut dormi cum trebuie. Văzând că nu pot adormi, pe la 6,50 am părăsit patul și am zis gata, asta e, mă duc spre Băneasa. La 7,50 ieșeam din bloc, eram aproape sigură că mă voi alătura concurenților.
Erau semne că stropise peste noapte, dar în rest părea frumos. Am refuzat ostentativ - probabil de dragul aventurii - să mă gândesc la prognoza meteo care arăta ”duș” deasupra Bucureștiului și am luat-o la pedală. Era o bucurie în sine să colind pe carosabilul pustiu și să constat că până la locul unde muncesc pot face 20 de minute, nu 35-45 cât fac în timpul săptămânii, cu aceeași bicicletă, dar în cu totul alte condiții de trafic. Pe Virtuții, spre Crângași, am depășit și am salutat un alt participant. Am ajuns pe la 8,30 la Academia de Poliție, era deja coadă la înscrieri, erau cei din provincie și bucureștenii care nu se înscriseseră până atunci. Am revăzut și am salutat cu plăcere fețe cunoscute, m-am amestecat prin mulțime și am făcut câteva fotografii. Se umflau roți, se împărțea apă din partea unuia dintre sponsori, se verificau frâne și șuruburi, se puneau numere, se completau declarații ...... Apoi am stat cuminte aproape de start, pe unde apreciam că va fi linia pentru amatori, în față fiind cei cu SPD-uri și cei mai rapizi, care în general termină astfel de curse în două ore. La o masă de oameni de peste 1.000 de participanți, pe un astfel de traseu, destul de sugrumat pe segmente lungi de drum, poziționarea la start este destul de importantă, a fost probabil primul lucru pe care l-am învățat din prima mea participare, la Mc. Ciuc în 2005. Anul trecut când venisem la start știu că fusesem surprinsă să văd și elitiști la start, nu mă așteptam ca și aceștia să simtă vreo provocare față de un astfel de traseu, fără diferențe de nivel și fără detalii tehnice relevante. Acum mi se părea normal, doar îi văzusem și în urmă cu două săptămâni. Te uiți la ei și te simți un pic insignifiant, dar îți trece repede și te uiți doar la frumusețea lor în sine ..... 
Te simți pur și simplu bine să faci parte din comunitatea respectivă, în fond mulți vin pentru ideea de socializare și experimentare, nu pentru a urca pe podium.
Când s-a lansat convocarea pentru ”poza de grup” prima reacție la invitație a fost o ignorare absolut naturală, parcă nu se auzise nimic, cred că și moderatorul a fost surprins. Pentru primii 100 de oameni care deja se plasaseră la start era exclus să îți părăsească pozițiile pentru a sări gardul verde și a ocupa spațiul cu iarbă din interior. În fond, indicația părea ilogică, pentru că nici nu ar fi încăput 1000 de oameni cu bicicletele lor în spațiul acela, deci poza de grup trebuia să surprindă și gazonul, și asfaltul. 
Cu greu au început să se miște însă ceilalți, astfel încât s-a creat un real ”curent artistic” pentru poza de grup și au ieșit foarte multe fotografii care pur și simplă îți respiră pe ecran starea de spirit și entuziasmul de la start. A fost o idee frumoasă, de comunitate, și rezultatele sunt pe măsură, bravo celor care au gândit-o și chiar au insistat în realizarea ei! 


Atmosfera a fost specifică, listen to the music, see the faces, feel the spirit! click here Hammer-ul era prezent cu muzică și moderator, s-a făcut convocarea și pentru o poza de grup, s-au ridicat bicicletele în aer, la ora 10 au început să se audă soneriile, se dorea startul, nimeni nu vroia să aștepte să vina primarul, așa cum aparent promisese, avea omul altele pe cap, mult mai importante urbei .... presupun că până la urmă nici nu a venit. A început numărătoarea inversă de la 10 ..... 1 și START!
Ce căutau două mașini parcate perpendicular chiar în zona de start, rămâne o mare enigmă pentru mine, cert este că tot șirul de o mie și ceva de bicicliști au făcut acolo o deviere de la linia dreaptă și presupun că cele două mașini au scăpat fără zgârieturi.
Cu probabil un minut înainte să dăm drumul la pedale a început să pice. Era prea târziu să mă retrag, nici măcar nu m-am gândit să mă retrag, o puteam face în fond. Pe porțiunea de asfalt până la curba la dreapta care intra în pădure am mers cu 30/h, apoi cei 10 km prin pădure au decurs chiar bine, mă simțeam bine, mergeam în ritmul meu, decisă să nu opresc pentru nici o fotografie, ci doar să îmi văd de traseu. Apreciez că eram în primii 150. Ploaia nu se simțea în pădure, singurul meu mic impediment erau ochelarii de soare, care îmi cam întunecau perspectiva, dar nu am avut nici un incident. Au fost vreo două-trei dopuri în zonele înguste, pe unde chiar nu aveai cum să depășești, deci așteptai, dar totul era la nivel de secunde, deci irelevant pentru un neaspirant la podium. Când am ajuns la zidul de beton am gândit ceva foarte admirativ pentru organizatori, care puseseră acolo o platformă din lemn care ușura indiscutabil trecerea de beton.
Fetele erau ajutate de voluntari, poliția stopa traficul, am trecut rapid, ca urmare observațiile nu sunt cine știe ce detaliate. După dâmbul acela de pământ, care acum se transforma lent într-un dâmb de nămol, urma teren de pământ înmuiat de ploaie și iarbă. Roțile acumulaseră în mai puțin de 20 de m un fel de înveliș compact de pământ, astfel că era ca și cum aș fi vrut să urc ghețarul încălțată cu pantofi cu talpă netedă. Dar încă nu știam ce înseamnă calitatea unui astfel de noroi pentru roțile unui mtb, nu mai avusesem ocazia. Mai pedalasem pe ploaie, dar fie eram pe asfalt, fie prin pădure, unde ploaia pătrunde mai greu. Așa că am luat o primă și ultimă trântă, căci a fost o trântă neinspirată și extrem de rapidă. Am căzut trosc exact pe partea stîngă, trezind din morți fractura veche de 3 ani!! Mi-am dat seama că ”am facut-o de oaie”, omoplatul parcă se desprinsese, opozabilul - și ăla operat cu ceva ani în urmă, pe role fiind - troznise..... Tot ce am pe stânga corpului s-a aflat, în diverse stadii ale vieții, în ghips: degetul opozabil, clavicula, omoplatul, glezna. Au trecut 5 oameni pe lângă mine, nici unul nu s-a oprit să îmi dea o mână, deși era clar că nu sărisem prea rapid înapoi pe picioarele mele, ci trăgeam din greu să mă ridic. Durerea era acolo și mă făceam că nu o simt, dar m-am ridicat și am pornit ușurel mai departe. De aici au început să curgă valuri de participanți și căzăturile au urmat ca la jocul de popice în fața mea, unii chiar de 2-3 ori la rând. În apropiere de stână am preferat să descalec pentru câțiva metri. Acolo am remarcat că fuseseră înlăturate gunoaiele care tronau în urmă cu două săptămâni. Am făcut curba la stânga tot pe lângă biklă, căci tot terenul acela semi-ciuruit de trecerea oilor, amestecul de pământ, ”măsline” și apă nu făcea zona tocmai ideală să cazi, fiind în sine teren destul de tare. Am trecut de stână, am încălecat din nou, ploua, am mai mers vreun sfert de oră cred,
după care am început să îmi dau seama ce tot făceau toți cei din față care stăteau aplecați și scurmau ceva pe la roțile bicicletelor lor. Hai că vezi unul, doi, trei oameni făcând același lucru, dar după juma de oră imaginea este ca o piesă de teatru absurd, toti repetă aceleași mișcări: pedalează, cad, se ridică, cad din nou, sau se dau benevol jos de pe biklă, caută câte un băț mai rezistent și încep să curețe la frâne în față, în spate, la schimbătorul de viteze, de pe roțile astfel curățate cad bucăți mari de pământ combinat cu lemne, pietriș, iarbă, balegă .... am dus-o în ritmul ăsta vreo jumate de oră, așa că am decis că este cazul să eliberez poteca și să fac poze. Am vrut să ridic bicicleta și să merg cu ea pe umărul drept, dar era incredibil de grea, de la 14 kg cred că ajunsese la vreo 18 pe puțin, deci varianta asta a ieșit din discuție pentru mine, oricât de incredibil mi se păruse, de obicei nu am probleme să traversez râuri sau alte obstacole cu ea pe umăr.

Scenele din jurul meu pot fi interpretate cu următorii termeni: hilar, absurd, măcel, masochism, scârbos, scabros, tortură. Cel puțin astea sunt comentariile de pe forumuri. Mă uitam la zdrahoni de bărbați care stăteau chirciți și meștereau la roata din spate, ulterior am aflat că erau chestii grave, adică rămăseseră fără schimbător, alții fără maneta de frână, alții fără lanț. E ușor să spui că ”doar cei fără experiență” și-au putut strica bicicletele în zona kilometrului 14, au fost foarte mulți fără experiență până la urmă. Am continuat pe lângă bicicletă, trăgând-o cu greu cu mine. Chiar și așa, tot trebuia să opresc la fiecare 10 m și să dau jos balegile acumulate în dimensiuni impresionante. Mulți nici nu se mai oboseau să găsească vreun băț, își foloseau direct degetele. A fost cu siguranță un spectacol pe cinste și mă gândeam că cei ce trecuseră deja de zona asta, probabil primii 100, nu vor ști niciodată ce au lăsat în urmă. Căci terenul era atât de sinistru de deteriorat nu atât din pricina ploii, ci din pricina sutelor de biciclete care deja rulaseră pe aici, logic.
Mi-am dat seama că nu am potențialul necesar de plăcere să continui să mă chinuiesc astfel, pe lângă bicicletă, încă 40 de km. Am mai avut tentative să ma sui și să încerc să bag viteză prin iarba, gândindu-mă că efectul de centrifugă mi-ar putea elibera roțile, dar având în vedere că nu mi-s tocmai Herkules, m-am liniștit. M-am oprit în ploaie și am început să râd, să iau totul ca pe un spectacol unde eu stăteam în loja principală!! Era o tragedie comică, parcă sună mai bine decât comedie tragică .... și nu, nu era o dramă .... sună prea extrem și pesimist, nu? Era hilar. Atât. Ploaia începuse aproape în momentul startului. Totul era parca regizat pentru a transforma această Primă Evadare într-un eveniment cu un răsunet și mai mare.

Un băiat m-a sfătuit să elimin frânele din față. Habar nu aveam cum se face această operațiune și nu mă imaginam colindând fără frâne. Experiența de a merge o lună de zile cu o singură mână, pe asfalt, o am la activ (desigur că în altă țară, ce credeți?!:), dar pe asta de a merge cu un umăr  ușor dizlocat și fără frâne chiar nu mi-o doresc.
Un băiat s-a întors brusc și a spus că el merge retur pe același drum, până la centură. I-am recomandat să meargă mai bine înainte, căci se apropia centura si era mai aproape probabil iar riscurile mai mici. Nu știu ce a făcut.
Cuvintele de ordine ale kilometrilor 12-14 ar fi, pe lângă cele menționate mai sus: ”hopa mitică, cade-n fund și se ridică”, ”mergi 5 pași și stai pe loc, să strângi balegă de foc!”. Căzut, săltat, înainte marș, trosc, poc, clitch, clatch, ”la dracu!”, ”Mânca-ți-aș ....”, ”Ce puii mei e asta???” etc. etc. etc. etc.
O imagine destul de apocaliptică a urmat în apropierea șoselei: să fi fost 30 de bicicliști calmați, înnoroiați, biciclete trântite, biciclete cu roțile în sus, rotind a pagubă, peste tot șomoioage de nămol năclăit, inclusiv pe toată partea carosabilă, un voluntar plouat nota numerele celor care treceau prin acel punct de control și nu îl invidiam deloc ..... era un haos de dimensiuni mici, dar profunde. Mă uitam la haina groasă de nămol de pe roțile biklei mele si nu am putut să o curăț, era atât de lipită de cauciuc, intrase cu atâta încăpățânare prin profil, ziceai că era de fapt o roată meșterită din lut, nu mai exista profil. Era bună de expus într-un muzeu de nămol, ca să arăți ce material bun de clădit case poate deveni amestecul acesta de mizerie și pământ.
Având în vedere că la viața mea mi-am cam evaluat riscurile la care mă expuneam, am decis să mă retrag și să o iau frumușel pe asfalt spre Pipera și apoi spre A1, unde locuiesc. Ploua în draci, a doua zi aveam de mers la servici, trebuia să mai fac și ceva pentru școală, deci am renunțat benevol la spriritul de aventură și am anunțat abandonul. A fost o decizie foarte grea să merg la băiatul acela să rostesc ”1499 abandon te rog”, dar se pare că până murim experimentăm câte un ”prima oară-n viață” ..... Sună ciudat, dar nu am gândit și nu am simțit absolut nimic atunci. Nu eram convinsă că vreau să abandonez, știam că regret, dar conflictul era prea mare. Noroiul de pe roți a început să se împrăștie violent prin toate direcțiile în momentul în care am prins viteză pe asfaltul ud, după vreo 3-4 km m-am oprit și eu, lângă alții care erau deja acolo, să dau bikla la curățat la o spălătorie ecologică, căci meritau pe deplin cei 5 lei!! Pe drum am văzut vreo două mașini cu suporturi de bicicletă care mergeau să își recupereze prietenii de pe drum.
Pe o ploaie serioasă, încurcând puțin traseele, am ajuns acasă după aproape două ore. Moment în care ........ i-n-c-r-e-d-i-b-i-l ...... s-a oprit ploaia de tot!!! Ce pot să spun? Jurasem că nu particip dacă plouă. A început să plouă la start și s-a oprit cand descuiam ușa blocului ....
P.S.1. Ulterior, după o pauză, a plouat din nou, cu și mai multă forță!!
         Mă așteaptă două săptămâni de inactivitate,  să mi se refacă umărul și opozabilul. M-am chinuit tare rău să scriu acest lung comentariu, simt nevoia să îmi ghipsez degetul mare de la stânga..... și simt nevoia să pedalez!!!
Să trăim și să ne revedem și recitim anul viitor, la ediția a 3-a!!


/ anka, 10 mai 2010, 17:50 h /


P.S.2. Au trecut două zile de la eveniment. ”La rece” scris, a fost o competiție dură. Căci, indiferent ce spun mulți, concursul e concurs și chiar și cei veniți pentru plimbare își intră în spiritul de competiție. Acum încep regretele și durerile. Regretele nu ar trebui să mă chinuie prea mult. Pur și simplu am căzut prea devreme și mai ales pe partea nepotrivită a corpului. Dacă cădeam pe dreapta, puteam continua, acolo nu am avut daune niciodată și e solidă. Sau dacă cădeam măcar la kilometrul 40, cu siguranță mergeam mai departe. Ghinion de neșansă. Sentimentul de a fi pierdut ceva frumos, fie chiar și o sumedenie de alte poze și un articol despre un eveniment trăit complet, de la început la final și after, se va atenua mai repede decât durerea fizică și neputința de moment a brațului stâng. Cel puțin așa sper.

Kommentare:

  1. Cand am vazut pozele pe picassa, nu intelegeam de ce ai abandonat. acum cand am citit povestea ta, ma simt prost pentru comentariul de acolo.
    Eu am plecat printre ultimii la start. si am gasit drumul terminat. dar am reusit sa ajung la primul punct de alimentare dupa vreo 3 ore jumate. Acolo nu au vrut sa ne mai lase sa continuam, dar am plecat totusi ultimul. Mi-am lasat prietenii acolo si am plecat de nebun. am facut ultimii 31 de km intr-un timp record ptr mine, 1:47, terminand cursa dupa 5:17:23, in timp util, caci s-a prelungit la 6:30 timpul limita.
    De la Palatul Ghica pana la finish nu a mai plouat aproape deloc, si era totul uscat, ba chiar se dusesera si baltile care erau acum 2 saptamani.

    Sper sa te faci bine cat mai repede, si poate iesim mai multi intr-o buna zi sa refacem traseul.

    Fara ploaie, fara cacarezi de oaie si fara noroaie!

    Toate bune,
    Shine

    AntwortenLöschen
  2. Nu ai de ce să te simți prost, pur și simplu am căzut la locul nepotrivit și pe partea nepotrivită a corpului, răscolind o fractură relativ nouă, din cauza oricum nu reușesc să dorm prea bine de trei ani... Bine că nu am dat în plâns! A fost șocul probabil prea mare, dar durerile de azi se simt abia ....
    Da, eu sper să găsim și alte trasee de făcut, există destule prin Baiului sau Bucegi, sau o Cernica, că tot am văzut un super video pe youtoube.
    Spor la pedalat!
    anka

    AntwortenLöschen
  3. "Un băiat m-a sfătuit să elimin frânele din față. Habar nu aveam cum se face această operațiune și nu mă imaginam colindând fără frâne." Da, am zis o cu cele mai bune intentii, crezand ca aveti frane pe saboti si nu pe disc, eu asa am procedat, pentru a evita acumularea noroiului pe partea frontala, am continuat doar cu frana din spate,mergand insa ceva mai incet/precaut.

    AntwortenLöschen
  4. Anonymous, știu că ai avut intenții bune, doar că eu auzeam prima oară așa ceva :-). Și da, am pe disc. Alea pe saboți știam să le ”anihilez” și să le repun. Văd că ai citit atent povestea mea îngrozitor de lungă. Ai ajuns la finish, nu am nici o îndoială, nu?

    AntwortenLöschen
  5. am ajuns, dar ceva mai tarziu, am terminat in 6ore.11minute. Oricum va urez mult noroc, si sunt convins ca anul viitor vom intampina conditii mai decente! Toate cele bune

    AntwortenLöschen
  6. Anul trecut a fost de-a dreptul excelent ... dar știi cum e, de gustibus non est disputandum .... eu credeam că urăsc noroiul, dar acum am constatat că nu e chiar atât de negru dracu, precum pare .... nu îl mai urăsc, dar de plăcut tot nu-mi place.

    AntwortenLöschen
  7. Anka, imi pare rau ca a trebuit sa abandonezi. Este cu siguranta una din multele drame ce s-au petrecut pe data de 9. Am si eu 2 prieteni care au abandonat si stiu ca ii doare.
    Nu ne cunoastem dar ti-am vazut comentariile de pe primaevadare.ro si de pe ciclism.ro ... rezonez la ideile tale si mi-as fi dorit sa nu fii dintre cei ~500 care au abandonat (cca 1300 la start si cca 800 la finish). Si eu am cazut destul de rau chiar dupa padurea Baneasa, incercand sa evit pe cineva care se oprise in drum. Am si acum dureri la o vertebra (am cazut cu spatele pe o piatra) dar am reusit, totusi, sa termin, ceea ce imi da o stare de bine, mai ales ca asta a fost primul meu concurs pe 2 roti.

    Sa ne vedem sanatosi la anul, pe uscat :). Insanatosire grabnica!

    AntwortenLöschen
  8. Buna Liviu.
    Merci de mesaj. Cu siguranta nu a fost o dramă. Știi de accidentari mai grave pe traseu? Cred ca din 1.250 de participanti, 1.100 au luat cel putin doua trânte, era inevitabil. Faptul că ai terminat, fiind și prima ta participare, e numai de bine!! Eu la primul meu concurs, în Mc. Ciuc, am terminat în 7 ore! Bine, dar acolo sunt diferențe de nivel, e cu totul altceva decât în București, aici e plimbărică.
    Ai grijă că spatele, nu neglija, să nu ai surprize când nu te aștepti!
    Spor la pedalat, după sesiune ies și eu din nou pe traseu, dacă stau bine cu examenele, merg și la Mediaș, pe 19 iunie. Acum se impune o pauză de învățat :-)

    AntwortenLöschen
  9. Faină poveste! :) Am citit-o de la cap la coadă, mai am de trecut prin link-uri pentru a afla punctul tău de vedere în întregime.

    Îmi pare rău că te-ai accidentat dar în acelaşi timp mă bucur că eşti suficient de puternică încât să treci relativ relaxată peste incident.

    Acum, după câteva zile de la concurs, încep să regret că am abandonat atât de devreme. Dar poate mă pregătesc mai bine pentru anul viitor şi... revin la Prima evadare. :)

    Sănătate maximă!

    AntwortenLöschen
  10. Și mie mi-a plăcut ce am citit pe blogul tău, ai acolo o poveste la fel de detaliată și plină de prozaic, ceea ce induce perfect starea de spirit. Da, regretul abandonului probabil nu se vindecă decât în timp, dar dacă știi precis că nu puteai lua altă decizie în momentul respectiv, totul este OK. De ce să risc să îmi blochez tot sezonul? Accidentul din 2007 m-a învățat să abordez puțin altfel tot ce fac, probabil. Desigur că discuțiile pot continua, dar acum depinde de motivația individuală: DE CE particip la un concurs de fapt? Asta este o întrebare interesantă și se poate scrie o broșură pe marginea ei.
    Merci de mesaj și de urări, orice feed-back e important!

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)