Dieses Blog durchsuchen

Mittwoch, 29. Dezember 2010

Himalaya reloaded 2011-17th day-back to Lukla


17th day of trek, 29th of December 2010
Namche Bazaar (3.440 m ) – Lukla (2.800 m)
8 hours
Another momentous day. It was the last trekking day for this session. I enjoyed a marvelous night and I rediscovered the pleasure of a hotel sheet: white , thick, ironed cotton, smelling as fresh washed. Very quiet. A perfect silence. A very pleasant room temperature. On the first floor, where I was staying, no man was there. I went out to the toilet only twice, but in the building is almost a constant temperature everywhere, I didn't feel anymore that painfully raw and sudden contrast, which weakens you every time.
Și ziua de astăzi a fost memorabilă.
A fost ultima zi a acestui trek. Am avut o noapte absolut minunată și am redescoperit plăcerea unui așternut de hotel: bumbac alb, gros, călcat, cu miros de proaspăt spălat. Liniște. O temperatură foarte plăcută în cameră. La etajul unu, unde eram eu cazată, nu mai era nimeni. Am ieșit doar de două ori afară, toaleta este comună pentru tot etajul, dar temperatura din clădire este aproape constantă peste tot, nu m-am mai lovit de contrastul acela termic dureros de crud și brusc, care te sleiește atunci când ești smuls nu neapărat din somn, dar chiar și din efortul de a adormi ghemuit în sacul de dormit a cărui suprafață exterioară parcă scârțâie de frig. 
I've insisted so much in this story about describing the intensity of the cold, that I certainly scared everybody. But it was only because of my caught cold that got worse forwarding in altitude. So, the cold air became the most radical and negative component of my senses throughout the nights. I felt shackled in a physical space of a palpable cold, what can I say more? But it is for sure something that it will be forgotten in the advantage of the real adventure and all those  diurnal components which made me breathe the happiness.
Am insistat atât de mult în povestirea asta asupra frigului, încât cu siguranță i-am speriat pe toți. Dar, din cauza răcelii mele agravate pe măsură ce înaintam în altitudine, frigul a fost componenta cea mai radicală și cea mai negativă a simțurilor pe parcursul nopților. M-am simțit încătușată în spațiul fizic al unui frig palpabil, ce să mai spun? Dar cu siguranță este ceva ce va fi uitat, în favoarea aventurii în sine și a tuturor acelor componente diurne care m-au făcut să respir fericirea.

To walk down the distance from Namche Bazaar to Lukla in a single day is something debatable. If I would have spent an additional day and night in Namche and then would have left in the early morning at 7:30 – 8:00, for sure everything would have been just perfect. But so, it was crazy. After such a beautiful night it was very difficult to leave the hotel in Namche. At 7:30 in the morning I already was packing, but I delayed the preparations and the breakfast as much as I could. I just couldn’t decide to leave. I ordered an imperial breakfast at about half past eight: two excellent fried eggs and four (!!) bread slices fried in milk and eggs. And a liter of hot chocolate! The entire spoiling I offered to myself in Namche costed me 46 dollars (dinner, shower, beer, breakfast and accommodation). A lot of money, but being at the end of the trek adventure I didn’t care. I deserved a little debauchery, right? :-)
Să parcurgi distanța Namche Bazaar – Lukla într-o singură zi este ceva discutabil. Dacă aș mai fi staționat în Namche o zi și o noapte și aș fi plecat apoi dimineață devreme, la 7:30 - 8:00, cu siguranță totul ar fi fost perfect. Dar așa, a fost o nebunie. După o noapte atât de frumoasă, îmi venea extrem de greu să mă despart de locația din Namche și deși la șapte jumate împachetam deja lucrurile, pregătindu-mă lent de drumul cel lung, am întârziat totul cât am putut de mult. Nu mă puteam decide să plec de acolo. Abia pe la opt jumate am coborât și am comandat un mic dejun imperial: două ochiuri excelente, patru friganele (!!) și un litru de hot chocolate. Răsfățul pe care mi l-am oferit în Namche m-a costat per total 46 USD (cina, dușul, berea, micul dejun și costul camerei). Mult, dar fiind la final, nu-mi mai păsa. Meritam un mic dezmăț :-), nuuuu???
 I took some more photos, I went on the village streets and finally, with a wounded sigh, I packed my backpack on the shoulders and I started. I was expecting a crazy descent. So I fixed my kneepads very well - the best idea I had! -, I put the hat and the gloves, I opened the telescopes and I said "good bye" to the young Sherpa, beautiful woman. She has an impressive personality and charisma. The telescopes itself didn't help me actually. But the kneepads were the best accessories for such a long descending trail.
Am mai făcut câteva fotografii, am mai ieșit pe străzile urbei și, cu un oftat rănit, am pus capacul la rucsac și am pornit. Mă așteptam la o coborâre dementă, că doar pe aici urcasem în urmă cu aproape trei săptămâni. Ca urmare, mi-am fixat foarte bine genunchierele (cea mai bună idee avută, fiind și prima oară când le foloseam!!), m-am pus căciula și mănușile, mi-am înfipt telescoapele în mâini și m-am despărțit de gazda mea, o femeie Sherpa tânără, extrem de eficientă și cu o personalitate și o charisma impresionante. Telescoapele în sine nu m-au ajutat, mă gândisem preventiv să le am la îndemână, după ce le ținusem tot timpul doar fixate pe rucsac. Genunchierele în schimb au fost cel mai bun accesoriu pe acest tip de traseu.
Awsome morning! Compared, the crystal does not exists in addition to this sky clarity and the painting itself does not exist in addition to the marred game of the various forms of the clouds which shaped, reformed, disappeared and appeared like royal crowns along the mountain peaks which guard the natural amphitheater of the village. A fairy tale morning indeed. It smelled of cold. It smelled like winter, although the sun at 8 a.m. it was pretty warm. Except the game of the dancing clouds, nothing was moving outside. The long heavy waterfall that fell hundreds of feet on the site of the mountain was petrified under the ice, it looked just like a white stripe, twisted on the dark and shadowy background of the over 6.000 m altitude high mountain. I tried for a moment to imagine what a spectacle offers that torrent of water during the summer, with its impressive length. It is for sure a majestic fall. 
Era o dimineață bestială. Cristalul e mic copil pe lângă claritatea cerului, pictura nici măcar nu există pe lângă jocul mânjit al diverselor forme de nori și norișori ce se profilau, reformau, dispăreau și apăreau ca niște coroane regești pe lângă vârfurile masivului ce străjuiește amfiteatrul natural al satului. O dimineață de poveste. Mirosea a frig. Mirosea a iarnă, deși soarele era cald deja de pe la 8 dimineața. În afara jocului dansant al norilor, nimic nu se mișca. Prelunga cascadă ce cădea sute de metri pe versantul din fața mea era încremenită sub gheață, era doar o dungă albă, diformă, pe fundalul întunecat și umbrit al muntelui de peste 6.000 de m alt. Încercam să îmi imaginez ce spectacol oferă vara torentul acela de apă, având o lungime impresionantă, deci cu siguranță o cădere majestuoasă.


The shelter tepid from some beams and aluminum plates at the entrance to Namche, where as you arrive have to stop for checking out your trekking or climbing permit, was closed at that time in the morning. Too early for arrivals, for sure. I looked behind me for the last time. I hate these moments and I always cry. I followed then the wide and curved road thad descends through the forest. No sun for a while, but it wasn’t particular cold or myself I was better adapted to low temperatures. I walked slowly and very cautiously in order to protect my knees, which were already stressed by the weight of my backpack. If I probably lost about ten pounds during this trek, my backpack wasn’t much easier, maybe 3-4 pounds easier due to the toys and bonbons I gave out to the locals. 
La cocioaba încropită din câteva bârne și plăci de aluminiu la intrarea în Namche, unde la sosire trebuia să te oprești pentru a ți se verifica permisul de preumblare, nu era nimeni la ora aceea. Cu o ultimă privire în urmă - urăsc despărțirile! -, am intrat pe drumul lat și curbat ce cobora acum prin pădure. Pentru o perioadă de timp, trebuia să renunț la căldura soarelui, dar nu mi s-a părut deosebit de frig. Ori mă călisem pe înălțimi.
Am mers încet și foarte precaut, pentru a-mi proteja genunchii, și-așa stresați de greutatea rucsacului. Dacă eu cântăream cu vreo 5 kg mai puțin la finalul acestui trek, rucsacul meu nu era cu mult mai ușurat, poate cu 2 kg (mă eliberasem pe traseu de jucăriile și bonboanele destinate copiilor din Himalaya).

At a time I reached a wide segment of the trail, bouldery, offering a nice game of lights and shadows. The sun sneaked through the forest and offered some light color and warm to the dark cold corners. From the opposite side, climbing up to me, a small herd of delicate goats slowly came. They all had artistic muzzles made from basketry, a stronger straw. I’ve never seen before muzzled goats, as I hadn’t seen before mules with muzzle. The very simple explanation given by the locals: The animals always stop to pick something for eat, smell or drink. The muzzle doesn’t allow them to stop. Of course I dislike this, but ..... as I don’t have these people’s life, I cannot judge anything. I just have to accept the idea that the human being took the right of life and death over all other beings, plants or animals. Anyway, I didn’t see locals beating their animals (how you can see so often in Romania, for instant). This is not meaning that they never beat or torture their animals, but myself I never saw this. I saw an exhausted mule falling. And I saw an absolutely human and impressive scene, when a very tired, exhausted mule fell on the steeply descending trail and the mule behind him stopped and stood by him while looking to me and back to the fell animal and back to me again .....
Aveam în față la un moment dat un segment de drum lat, bolovănos, pe care se formase un joc frumos de lumini și umbre. Soarele străbătea modest prin pădure și dădea culoare cotloanelor întunecate. În urcare înainta o mică turmă de căprițe cu botnițe meșteșugite artistic din nuiele. Nu am mai văzut căprițe cu botniță, așa cum nici catâri cu botniță nu mai văzusem. Explicația dată de localnici este simplă: animalele se opresc tot timpul pentru a mai ciuguli câte ceva. Lucru nedorit de stăpâni, pentru că îi întârzie și îi obosește. Botnița nu le lasă nici să mănânce, nici să bea. Ceea ce mi se pare animalic, desigur, dar alt comentariu nu am, ar fi nedrept să judec din mers. Măcar nu am văzut animale bătute, ceea ce nu înseamnă însă că localnicii nu le mai și altoiesc. Dar eu una nu am văzut. Am văzut însă catâri epuizați, căzând de oboseală. Și scene absolut umane și impresionante, de fapt mult peste ceea ce a mai rămas în ziua de azi din spiritul de umanitate în societatea noastră. Când un catâr a căzut de oboseală, epuizat, aflat pe un drump foarte abrupt, în coborâre, cel din urmă s-a oprit și a rămas lângă el, uitându-se când la mine, când la el ...............
Long trail today, endless. I counted six bridges which I had to cross. When you return on the same trail, you normally get the feeling of being shorter. But the distance between Namche and Lukla is real long, maybe 35 up to 40 km, I don’t know exactly. Crossing one of the long bridges I stopped for taking a picture of my own shadow and an American tourist was so nice to make a picture of me. Her Sherpa guide came to me to be in the same picture, this is the explanation of that :-)
Drumul a fost lung, mi s-a părut interminabil pe ziua de azi. Am numărat șase poduri lungi pe care le-am traversat. De regulă, când te întorci pe același traseu pe care ai urcat, returul ți se pare mult mai scurt. Dar distanța dintre Lukla și Namche este cu adevărat lungă, o apreciez la 35, poate chiar 40 de km, nu știu însă exact, o să mai caut informații. Pe unul dintre poduri, oprindu-mă să fac o fotografie umbrei mele profilate pe solul de dedesubt, o turistă americancă dintr-un grup s-a oferit să îmi facă ea o fotografie și ghidul grupului a sărit și el lângă mine, să fie tras în poză :-)

I reached Phakding very late and normally I should overnight there. I had to stop for a short delayed lunch, I have had my breakfast 6 hours before. To get a Sherpa Stew took longer as expected, so I left Phakding after 4 p.m., very late. Still about 2 up to 3 and half hours to Lukla because of the backpack. If you have an easy stuff, you reach Lukla in two hours for sure. It was late because the dark is coming over this area at about 5 p.m. and the paths are empty, no locals are on the way. Everything is covered by cold and frozen air. And the worse was the fact that it is a very long ascent starting from Phakding. 
Evident că am ajuns târziu în Phakding și acolo ar fi fost un loc foarte potrivit să rămân peste noapte. Simțeam că mă prăbușesc dacă nu mă opresc să mănânc ceva, așa că după  6 ore de la micul dejun m-am oprit pentru ceva fluide calde și o Sherpa Stew. Era trecut de ora 4 p.m. când am plecat mai departe. Gazda unde poposisem vreo trei sferturi de oră mi-a spus că până în Lukla mai fac vreo trei ore, la așa un rucsac greu. Deci dacă ea a zis trei ore, aveau să fie probabil spre patru, ceea ce nu era deloc liniștitor. Întunericul cuprinde zona pe la cinci-cinci jumate, drumurile și potecile se pustiesc, totul îngheață, plus că știam că mă așteaptă o prelungă urcare.
It is senseless to describe the road again, it was the same as I came from Lukla three weeks ago. I started my march very serious beyond my limits actually. It was for the first time as I was faster ascending that the porters or locals I’ve met. I practically run for about two hours, I was so strongly confident in the chance to reach Lukla in maximum 2 and half hours. I’ve got slower as I wanted to make a longer movie and take some pictures. I slowed down as I saw a little boy, alone in the middle of the main path of the small village, playing in the ground with a stick. He was about 3 years old or even younger. Approaching him I took out from the backpack strap a small teddy bear I still had and I hid it in my palm. As I still had about 10 steps to the boy I gently opened my hand. The small child has set his eyes on the little toy, but still said nothing. He just stood down and wasn’t rushed to me as children usually do, pulling from everything they can, asking to give them something, anything. He seemed to me mesmerized. I put the other hand on his head, but I didn’t stop. I put then my hand with the teddy bear in his palm, I left the teddy bear there and I followed my way without looking behind. I feared to see him prostrating with gratitude. He just began to happily scream and call some names. I stopped and look behind after 100 meters and I tried to take some pictures of him. He still stood in the middle of the dark path of the village, with the teddy bear in his right hand pointed to me and looked from me to a wooden house down the road. Two people, a man and a woman carrying a baby came outside. They probably were his parents. Behind the small wooden house was a large field and other 4-5 older children  impetuosly rushed hearing the screaming little boy. He waved his hand with the teddy bear and pointed to me again and again. And I disappeared in the downward curve of the road. I will always recognize that village and the exact location, but I have no idea about the name of the place. And I think it was definitely before my late lunch. I am a little bit confused now about this.   
Nu are rost să mai descriu drumul, căci prea mult din el nu am mai văzut. Am luat-o serios și cu râvnă mare la pas, era un marș în urcare care îmi depășea propriile limite. Se întâmpla pentru prima oară să merg, în urcare (!!), mai repede decât localnicii întâlniți. Aproape două ore pot spune, fără exagerare, că am alergat pe munte, cu 20 de kile-n spinare. Știam că voi obosi, dar merita încercat să ajung pe lumină în Lukla. Am avut totuși o încetinire la un moment dat, când am dorit să filmez pe termen mai lung, era un sat pe care îl ținusem minte de la urcare. 
Am mai încetinit atunci când, mergând eu agale pe mijlocul drumului bătătorit, am văzut un băiețel scormonind prin țărână. Era singur și se juca cu un bețișor. Nu cred că avea trei anișori. În timp ce mă apropiam de el, am desprins de pe breteaua rucsacului un ursuleț din pluș, l-am înghițit în căușul palmei. Apoi, când mai aveam 10 pași de băiat, am deschis ușor palma. Băiatul și-a fixat ochii pe mica jucărie, dar nu a zis nimic. Nu s-a ridicat de jos și nu s-a repezit spre mine, cum fac de obicei copiii mai măricei, trăgând de tot ce se poate, să le lași și lor ceva, eventual tot ce posezi! Părea hipnotizat. I-am pus ușor mâna pe cap, dar nu m-am oprit. I-am pus mâna mea în mânuța lui, el a apucat ușor ursulețul, eu mi-am retras căușul și am făcut următorii pași. Parcă mă temeam că se va prosterna cu mulțumiri, atât de repede am luat-o la picior. După zece pași mari m-am oprit și am încercat să fac o fotografie, dar pozele au ieșit mișcate și foarte neclare, din păcate. Băiatul începuse să urle încântat, dintr-o casă de lemn din josul drumului a ieșit o femeie și apoi un bărbat cu un alt bebeluș în brațe. De pe un câmp din spatele casei alergau năvalnic, răsăriți ca din neant, alțti 4-5 copii mai măricei. Băiețelul își flutura mâna cu jucăria de pluș în pumnul lui cel mic și arăta spre mine. Iar eu am dispărut în curba descendentă a drumului ce traversase acel sat. Voi recunoaște satul și locul exact oricând, dar habar nu am care este denumirea locului. Cred că era ieșirea din Ghat spre Phakding. Da, cu siguranță episodul a fost înainte de prânzul meu întârziat.
With the last bit of energy of the batteries from my small camera I took a picture of an orange cloud which came out as a cigar smoke from the mountain behind me, Nupla. It was a fantastic, delirious image in that twilight. An orange cloud arose from a mount peak with an exceptional form. A gray mountain, a very precise shape, having on the top a snow covered plateau. I didn’t stay too long to watch and see what is happening with the form of that cloud. It was dark, cold, I was hungry and alone. I was still climbing and after almost three hours from Phakding I gave up to hope reaching Lukla. I lose control about the distance and time in a way. After the first two hours of running I dropped running. Losing control about time and distance is meaning something like every 10 minutes you think that you still have only a few minutes until your destination. But then you come out from a new curve and see in front of you a long path. Or a new curve and no end. The Chaunrikharka Village seemd to be indecently long. In a way I gave up the idea to reach Lukla. I knew that I am close, but I gave up to reach it.
Cu ultimul strop de energie a bateriilor din aparatul foto am fotografiat portocaliul ce ieșea precum fumul unui trabuc din muntele din spate, Nupla. Fantastică, delirantă imagine în amurgul acela. Un nor portocaliu izvorât dintr-un vârf de munte. Un munte cenușiu, foarte exact conturat, având în vârf un platou mic acoperit cu zăpadă. Să tot stai să urmărești să vezi ce se alege de norul acela ..... dar eu nu am stat, nu mai aveam stare, era întuneric, mi-era foame și începuse să-mi fie și frig.
Urcam și urcam, după aproape două ore de marș am renunțat să mai cred că voi ajunge în Lukla. Ceva m-a dus în eroare, începusem să nu mai am control asupra distanțelor, tot timpul mi se părea că mai am doar 10 minute până să intru prin arcada aceea perfectă care însemna că ajunsesem. Dar tot timpul apărea alt segment de drum pe care îl recunoșteam. Satul Chaunrikharka mi s-a părut indecent de lung. Am început să mă opresc mai des. Renunțasem oarecum la orice. Nu-mi mai păsa foarte tare nici măcar de rezervarea la avion, de a doua zi. Vroiam să ajung la finalul zilei, adică la momentul când aveam să mă decid că voi opri pentru somn. Deja nu mai conta unde. Nu sunt sigură că îmi mai păsa dacă prindeam avionul de a doua zi. Nici măcar nu sunt sigură ce a fost de fapt, pentru că fizic sigur mai puteam să merg o oră. Dar nu mai vroiam. Cred că vroiam să experimentez .... altceva.
I wanted to lie down and to sleep. Doesn't matter where. I am not even sure that I wanted to catch my plane next day. I could walk for another hour, no doubt. But I didn't want anymore, I cannot explain. I probably wanted to explore a different way....
I had some moments when I crossed my mind about Lukla being in a totally different direction. It seemed to be impossible. That evening it was a new confirmation that our physical skills are exclusively lead by our mind, what ever we do. Everything starts from inside.  
Am avut momente când mi-au trecut prin minte gânduri cum că Lukla de fapt e în altă direcție și eu am greșit drumul. Mi se părea imposibil. Începusem să nu mai fiu sigură pe mine. Seara aceea a fost o reconfirmare a faptului că fizicul nostru este condus exclusiv de psihic, indiferent de ceea ce facem. Totul pornește din interior. 
From the moment I gave up the idea to reach Lukla, a fixed point, I felt free. O sad freedom. I don't know why. Only because I was caught by some limits of time. The mistake was my delayed start from Namche. I didn't want to leave Namche that day. But in the same time I limited my options through a ticket reservation. I had in mind two elements which blocked me. The reason of the entire situation. I had to be in Bucharest on 6th of January, because on 7th and 8th I had classes. On 5th of January my Nepalese visa expired too. I had to be in time for my flights connections. Any kind of delay involved formalities, time and money. And I had no money. I could find time, but not money. That was my limit.
Din momentul în care renunțasem să mai cred că voi ajunge la un punct propus, parcă mă eliberasem. O eliberare tristă însă. Nu știu de ce. Greșeala făcută era clară. Pornisem prea târziu din Namche. Și o făcusem pentru că nu dorisem să părăsesc Namche, dar acceptasem limitarea pe care mi-o impusesem prin acea rezervare la avion. Aveam în minte două elemente care erau un blocaj în sine. Și de la care, indirect și absolut îndepărtat, se iscase toată această situație puțin forțată. Trebuia neapărat să ajung pe 6 ianuarie în București, pentru că pe 7 aveam școală. Trebuia deci să prind toate legăturile aeriene. Plus că pe 5 îmi expira și viza acordată pentru Nepal. Orice întârziere ar fi avut complicații care implicau probabil timp și bani. Și nu aveam bani și nici chef de a consuma timp pe chestii administrative, în Nepal fiind. Nu o recunosc cu plăcere, dar asta era realitatea.
 So, I spent the night under the Himalaya sky. No food. No fire. Some water.
Pe drumurile din Himalaya, acolo unde sunt condiții, există niște socluri făcute din pământ și bolovani. Ele sunt aranjate la o înălțime potrivită pentru localnicii care au poveri grele în spate, de regulă comercianții care își cară marfa în coșurile acelea mari și porterii care însoțesc grupurile de turiști. Astfel că oamenii se opresc și se așează, povara din spate se sprijină și ea și ei se pot odihni în voie fără a mai face efortul să dea bagajul total jos din spatele lor, ușurându-și astfel repornirea. Aceste socluri sunt solide, sigure, lungi de 3 sau 10 metri și late de vreo 70 – 100 cm chiar. La primul soclu de genul acesta care mi-a ieșit în cale m-am oprit. Trebuia să iau o pauză mai lungă, mă apăsa greu rucsacul, retrezisem la viață o fractură veche de trei ani, a claviculei stângi. Era cazul să caut lanterna și să mă și îmbrac mai gros.
Oricât de nebunească și ilogică părea ideea, după ce am explorat un pic locul, am decis să înnoptez acolo. Nu vedeam nici un pericol relevant. Era neplăcut că nu aveam de mâncare, dar aveam apă. Era neplăcut că nu prea știam cât de departe sunt de Lukla și că a doua zi îmi propusesem să fiu la 8 dimineața în aeroport. Mi se părea nebunesc să continui, mi se părea nebunesc să mă opresc acolo.
Desigur că a fost o mică demență pentru mine. Dar mă bazam pe un înger păzitor și pe un sac de dormit călduros. Știam că de foame nu se moare așa repede și știam că oricum a doua zi, deci peste doar câteva ore, pe lumină, lucrurile căpătau cu totul alte dimensiuni. Animale sălbatice nu există în zonă, oamenii se retrăseseră deja, ultimul sat în urmă era prea departe, următorul sat în față nu se zărea. Aveam de ales între a bâjbâi singură pe întuneric, riscând mai mult decât dacă rămâneam pe loc.
Cam acesta este finalul real al aventurii solitare pe tărâmurile Everestului.
A fost o noapte un pic ciudățică, desigur, nu am adormit, dar am stat acolo, cuibărită în sac și a doua zi la șapte porneam din nou la drum, îngrozitor de obosită. În mai puțin de o oră am ajuns în satul încă adormit, la 8 pășeam în aeroport și abia pe la 11 am decolat spre Kathmandu, cu mari, cu imense emoții.
Timp de două zile nu am mâncat nimic în Kathmandu. Pur și simplu nu simțeam nevoia. Adică 30 și 31 decembrie. Pe 31 seara am ieșit cu cei doi britanici, pe care i–am reîntâlnit întâmplător în librăria Pilgrims, la o modestă cină de Anul Nou.

go back to the 1st day of this trek

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)