Dieses Blog durchsuchen

Donnerstag, 3. Dezember 2015

Îngerii .... din Iad

da, nimic nu stă pe loc
după două luni de la ultimul mutat, ne-am mutat iar
la nici 2 km distanță
o poveste urâtă și otrăvită a rămas în spate
o poveste urâtă și aparent fără sfârșit se află în desfășurare
iar oboseală
iar osteneală
iar labirint
dar:
minunile de care avem nevoie atunci când ne aflăm pe muchie de cuțit se pare că există.
chiar dacă nu sub forma pe care ne-o închipuim noi,
chiar dacă nu la momentul pe care ni-l dorim noi.
Nu am încetat niciodată să cred în îngeri și am mai scris despre asta.
Pe 10 noiembrie plecasem la o alergare pe un drum necunoscut.
M-a furat peisajul și amurgul se apropia.
Lăsasem în urmă câteva ferme mari de animale și urcam pe un drum asfaltat, apropiindu-mă de pădure și de o curbă mare spre stânga. 

În curbă m-am oprit și am început să plâng. Nu mai erau lacrimile sufletului, ci lacrimile alea de crocodil, boabe uriașe și fierbinți care se înnoadă sub bărbie. M-am scurs în jos spre pământ și am continuat să plâng. Mi-am dorit o minune. O minune sau un final. Mi-am dorit pur și simplu să fiu adoptată de cineva. Ca un copil orfan, așa mi-am dorit să fiu adoptată, luată de acolo și dusă fără multe întrebări. Mi-am dorit minunea sub o formă aparent imposibilă, pentru că nimeni nu adoptă un adult. Oamenii nici măcar pisici adulte nu mai adoptă, vor doar puiuți, că ăia sunt distractivi. Ce să faci cu un adult?! 
Am plâns și mi-am auzit sufletul strigând către Univers, cerând ajutor de la Energiile Universului. 
Nu mai pot, pur și simplu nu mai pot! Am nevoie de un final, de o ieșire. Am nevoie de un alb sau negru, nu mai pot continua așa, Te rog!!

Când am obosit și de plâns și de rugă m-am ridicat din nou pe picioare.
Am decis că este mai bine să mă întorc, era deja semi-întuneric.
Am făcut 360° și am început să cobor pe același drum pe care urcasem.
Aș mai fi mers, dar nu singură prin pustiul ăla.
Cu pași nehotărâți îmi deplasam corpul pe drum și deodată văd că apare ca din pământ o siluetă.
O femeie cu două bețe de schi urca ferm pe același drum asfaltat pe care mă aflam și eu.
Rotunjoară, cu păr lung, blond. Ulterior, a doua zi, mă scăldam în albastrul ochilor ei. 
Când ajunge în dreptul meu o salut și o întreb dacă știe unde duce drumul mai departe.
Îmi spune că nu știe, că e prima oară când se află pe acest drum.
Cum-necum, cu aparentul meu anti-talent în a iniția relații cu oamenii, discuția s-a înfiripat cu viteza luminii și zâmbetul ei calm, vocea ei prietenoasă și deschiderea spre dialog m-au cuprins în mreje. În același timp, efectul meu asupra ei a determinat un fel de iluminare a unui suflet puțin cotropit de tristețe și însingurare. Am pornit amândouă în sus pe drumul asfaltat care ne ducea spre pădure și am continuat în curba strânsă spre stânga, lăsându-ne acoperite și luate de după umeri de mantia întunericului.
După vreun sfert de oră am făcut cale-ntoarsă prin beznă, am ajuns la mașina noii mele cunoștințe, m-a condus până acasă cei trei km distanță, ne-am schimbat adresele de e-mail și numerele de telefon și ne-am promis că ne vom revedea curând.
ȘI de atunci am rămas nedespărțite.

Manu este una dintre rarele persoane din viața mea care apare ca un colac de salvare exact în ultimul moment.
Am mai avut această experiență în urmă cu 22 de ani, în Germania.
Un tipar de personalități puternice, pasionate, cu principii și valori extrem de bine definite și conturate, care luptă cu orice ocazie împotriva nedreptăților. Indiferent că este o nedreptate a sistemului împotriva cuiva sau o nedreptate a altuia împotriva cuiva.

De a doua zi, eu și Manu am devenit aproape nedespărțile și fascinația relației este faptul că aproape zilnic descoperim că ne completăm.
Pentru mine fascinația relației cu ea și cu familia ei - una bucată soț și două bucăți adolescenți complicați și răsfățați - constă în faptul că mă regăsesc în valorile mele intrinseci pe care nici un suflet din România nu le-a văzut sau înțeles vreodată în cei 20 de ani.
Pentru mine fascinația relației cu ea este redescoperirea unor obiceiuri, gusturi și rețete ale copilăriei mele. Este o fascinație absolut bulversantă.
Fragmente din copilărie despre care nu mi-am amintit absolut niciodată au revenit brusc în viața mea de om natur și când sunt cu ea și mai descopăr încă ceva din viața de atunci mă simt ca un copil, simt chiar și mirosul mamei care-mi lăsa pe masă felia de pâine prăjită îmbibată cu miere, în timp ce ea era la lucru și eu, la cei 6 anișori ai mei, eram bolnavă acasă, cu febră, încuiată toată ziua în apartament.

În seara asta le-am oferit eu o revelație gustativă:
Pâine cu ulei de alune, chimen, chia și nuci - pâine coaptă azi dimineață, cu unt, miere și jumătăți de nuci date un pic la cuptor. Hmmmmm ......

2005 a fost un an de groază pe care nu-l voi uita niciodată.
2015 a fost un an de groază și coșmar care m-a ruinat din toate direcțiile. Un an pe care am ajuns prea devreme să-l urăsc, căci puterea de a urâ viața în sine a secătuit și atunci, singurul lucru pe care îl mai pot urâ la momentul de față este anul în sine. Toate speranțele pe care mi le aruncasem în anul acesta s-au spulberat și nimic din ceea ce am întreprins nu a avut iz benefic.
Totul a fost precum împotriva unui curent inimaginabil de puternic.
O luptă de supraviețuire a unei furnici prinsă de o tornadă.
O demență absolută.
Situații imposibile.
Surprize și șocuri după șocuri.
Mă simt practic electrocutată de oroare.
Mi-e frică să mai încerc să gândesc, să mai încerc să decid. Orice ating se preface în scrum și pulbere.
Acolo unde am nevoie dau doar de incompetență, indolență și mai ales răutate și venin.
Dau de minciuni în lanț și de înșelăciune.
Totul este precum o frânghie cu noduri marinărești de nedeznodat.

Și în tot talmeș-balmeșul acesta mai răsare câte un gest frumos, câte o încurajare, câte un suflet de om.

Cam asta e starea de spirit la două zile după o săptămână a iadului, după un mutat epuizant. Mă dor zgârciurile inexistente ale unui creier încrețit de inepție și absurditate. Nu mai fac față la tot veninul și la toată otrava ultimelor evenimente și mai ales la otrava scuipată de anumite persoane care se mai interesectează cu viața mea.

Funcționarii și sistemul din Austria te fac să te simți șarlatan, deși nu ești.
Te fac să te simți nedorit.
Te fac să simți eticheta amară pe care scrie ”ah, las că vine din România, n-are decât să se întoarcă de unde a venit!”.
Dacă la aceeași autoritate întrebi doi funcționari diferiți asupra unei chestiuni de rezolvat, vei primi măcar trei răspunsuri absolut contradictorii.
Nu, în Austria nu merge cu mită, dar în același timp sistemul te îngroapă de viu și mori în chinuri.
Se aruncă miliarde de euro pe organizații și programe care chipurile trebuie să te ajute să ieși din căcat, se tipăresc miliarde de broșuri informative pe hârtie de cea mai bună calitate ..... dar practic ești lăsat să mori în chinuri fără să meriți, pentru că tu de fapt ți-ai plătit toate dările la stat și acum îți ceri dreptul tău. ȘI nu-l capeți. Degeaba există legi europene, că în relația aia cu funcționarul, dacă nu știi exact ce drepturi ai, nu ți le capeți. Punct și basta!

Funcționarii și sistemul din Austria te fac fie să vrei să mori de mâna ta, fie să lași totul aici și să te duci să mori acolo de unde ai venit.

P.S.
Interesant mi se pare faptul că Manu locuiește cu familia ei aici de zece ani. ZECE ANI!!! Și în zece ani, abia pe 10 noiembrie 2015 a fost pentru prima oară pe acest deal, pe acest drum. Taman în ziua în care eram și eu acolo, eu cu disperarea mea. Viața bate filmul, nu?

Kommentare:

  1. Citesc si mă îngrozesc, dar mă bucură să aud că se întâmplă și lucruri frumoase. Știi cum spunem noi românii, tot răul spre bine. Va fi nevoie de mult bine ca să poți „uita” răul și urâtul, dar nu-ți pierde speranța.
    Dacă sistemul austriac e cum e, în oameni o mai fi totuși umanitate și căldură și normalitate. Altfel, să te întorci în România nu va fi un eșec al tău, ci al Austriei.

    AntwortenLöschen
  2. Nu am cuvântul eșec în vocabular. Sunt mulți factori care te duc la disperare în anumite situații și conform unei teorii nu există cauze exterioare care să te ruineze sau să te influențeze în viață. Cică tot ce ai, tot ce primești, tot ce nu ai etc. depinde exclusiv de tine. Încă nu mă pot exprima .... De regulă reușim să judecăm obiectiv după ce ne revenim din situațiile care ne copleșesc. La momentul acesta nu mai am capacitatea de a filtra, de a judeca, de a lua decizii. Ceea ce se întâmplă acum cu autoritățile din Austria visi-a-vis de situația mea este o aberație extremă pe care o voi detalia după ce va rămâne în spate. Deocamdată mă scald în incertitudini, încăpățânări gratuite, blocaje, refuzuri din toate direcțiile .... mi se refuză niște drepturi elementare de viață practic și asta mă face furioasă, extrem de furioasă. Verbul de bază este A AȘTEPTA și totul îmi consumă energie psihică la nivel exploziv. Spuneam într-un material anterior că mi-e dor de mine ....

    AntwortenLöschen
  3. Există o particulă în denumirea țării: Ost. Aceasta nu scuză și în egală măsură nu cred că este de luat în derâdere, însă aduce cu sine atât pitorescul, poezia, frumusețea vieții despre care vorbeai la un moment dat, cât și o eficiență redusă sau de-a dreptul o ineficiență netă în anumite domenii. În plus de aceasta, acea Europă pe care o luăm de reper automat atunci când ne mobilăm bucătăria sau ne alegem pantofii de alergare, respectiv pe care aruncăm vina nepăsării și neputinței noastre atunci când construim o autostradă pentru a trebui să o demolăm apoi sau când ni se cere socoteală pentru banii alocați, acea Europă a văzut mulți oameni ce au profitat de ea uitând să dea ceva înapoi: că-i vorba despre turcii stabiliți prin Germania dupa al Doilea Război Mondial, trăind pe Sozialversicherung și refuzând să muncească, despre magrebienii de prin Marsilia ori Saint Denis sau Molenbeek care și-au croit un stat în stat, despre sârbii de pe malurile Isarului înființându-și adevărate clanuri rivale, sau bunăoară despre românii care cerșesc sau joacă alba-neagra la Geneva sau în centrul Parisului... Aceasta nu îneamnă, desigur, că toți turcii din Germania sau toți românii din Franța sunt astfel. Dar aceasta este, din păcate, o parte extrem de vizibilă a celor două, în acest caz, situații. Oamenii se lovesc de ele zilnic, sunt conștienți că plătesc pentru ele direct (li se fură ceva, li se înșeală bunăvoința, li se murdărește strada) sau indirect (taxe și impozite ce merg în asigurări sociale și servicii conexe). Astfel se creează o înăsprire a regulilor și, mai grav, o creștere a reticenței oamenilor față de străini, respectiv o categorisire a lor pe surse. Problema majoră este reducerea încrederii și a disponibilității de ajutorare a comunităților și individului. Dar - trebuie să o recunoaștem - vina este împărțită, iar declanșatorul este la cei care înțeleg să profite de un sistem fără a da nimic înapoi, respectiv refuzând a îi accepta regulile. Desigur, și sistemul are partea lui de vină, primind - sau chiar încurajând - nou veniții, dar necreând canale dedicate de triere, acceptare și integrare a acestora tocmai pentru a se asigura de reducerea incidenței derapajelor. Dar a da vina pe o țară în ansamblul ei cred că este mult. Totul pornește de la oameni. Evident sau nu, îmi dau seama de inoportunitatea firavei mele analize în acest moment, dar - ca de obicei - zic ce am de zis.

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Desigur că totul este creat de oameni și pornește de la oameni. Desigur că totul în viață depinde până la urmă de persoana peste care dai. Nu dau vina pe Austria, sper că nu asta a reieșit din textul meu. Nici măcar ca victimă nu mă văd. Pur și simplu lucrurile se întâmplă de multe sau puține ori altfel decât ni se pare nouă normal și altfel decât propriile legi create de oameni stabilesc. Se spune că atragem în viața noastră situațiile pe care le trăim, precum și oamenii cu care ne intersectăm. Cert este că așa cum știm, nu există un sistem perfect. Oamenii nu sunt făcuți pentru a trăi încătușați în sisteme, pentru că fiecare individ este altfel. Sigur, există tipare care pot fi facil recunoscute uneori, dar nu suntem standardizați. Iar atunci când uneori acceptăm situații standard o facem pentru că altfel nu supraviețuim în bolnava și strâmba societate. Ne naștem într-o moștenire creată cu zeci și sute de ani înaintea conceperii noastre .... creștem și suntem educați de alții, nici măcar nu avem șansa să aflăm ce vrem și ce ar fi corect pentru noi, pentru că suntem obligați de mici să ne supunem unor reguli, implicit unui sistem. Discuțiile asta le am acum aici cu oameni născuți și educați în sistemul austriac. Nu pot spune că e mai bun sau mai rău decât cel românesc, o primă diferență e că nu există tipul acela de corupție fără de care în RO nu răzbați aproape pe nicăieri. Totul, absolut totul, orice situație ai, orice întrebare ai .... depinde de peste cine dai. Există oameni, funcționari, care pot trece peste faptul că limba ta maternă nu este austriaca. La nivel superficial, Austria este una dintre cele mai tolerante țări, dar la nivel profund, și aici există cel puțin două tabere. Și nu doar la nivel de sistem, adică de sistem administrativ, dar și la sistem de societate. Locuiesc cu o familie austriacă și duminică vin în vizită părinții domnului. Tatăl lui este foarte pornit împotriva tuturor celor care vin în Austria din afară. Am fost întrebată dacă în aceste condiții doresc să rămân la masă cu ei. Gazdele mele consideră oportună prezența mea, căci astfel austriacul senior ar avea șansa să ”pipăie” un ”străin” și să nu se oribileze ...... vom vedea. Din punctul meu de vedere, eu sunt sigură pe mine. Doar că asta e poveste de spus la gura sobei, când ai nevoie de autorități, lucrurile se schimbă. Da, sunt ceva înăspriri legislative, dar totuși .... momentan mie mi se fură un drept al meu. Tot ce pot încerca să fac este să mă adresez jurisdicției europene.

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)