MTB si nu prea_Ploiesti imprejurimi

”Buna Anka,  

De când colțul ierbii crapă / ies murgii de se adapă / pedalând peste coclauri / de parcă ar fi balauri. / Bunăoară la Ploiești / peste două zile-n drum / dăm o tură peste dealuri / și-o să fim, sperăm, duium./ De aceea te invit / să-ți scoți murgul la plimbare / i-o plăcea și lui călare / să te ducă, negreșit./ E duminică și soare / primăvară și plăcut./

Ar fi prea frumos, tu, oare, / ca să vii cu noi la drum? / Pe la ceasurile zece / om pleca chiar din oraș / Spre traseul ce-om petrece / pedalând cu mult curaj. / Știu că ești din București / știu că mergi și singură / și noi suntem din Ploiești / și te invităm la tură. / onorează-ne și vino / am văzut că-ți place-n noapte / chiar dacă este lumină / te vor încânta cu șoapte / dealuri, văi și drumuri aspre / nici căldură, dar nici frig / asta-i a biciclitului zestre / om găsi noi și-un covrig./ Și pe Diddl Mouse puiuțul / să-l aduci la acțiune / Să îi mulțumim drăguțul / c-a avut grijă de tine. / Poate ai altă poveste / poate ți-ai făcut alt plan / De-i așa, dă-ne de veste / ne-om vedea noi peste an. / Că sunt zile multe dară / însă acum e prima dată / Când în rime azi invit / chiar din București o fată. / Spune-mi dar ce hotărăști / și-om vedea ce-i de făcut / Unde-s roți, pedale, lanțuri / nimic nu-i de netrecut. :-)”

 Sincer scriind, de aici a pornit deplasarea mea de duminică, cu personalul de 06:26, către Ploiești Vest. Eu, bicicleta, rucsacul și, evident, Diddl Mouse.

 Nefiind sigură de informațiile de pe site-ul CFR-lui, sâmbătă m-am dus direct la Gara de Nord, să văd cum este cu accesul bicicletei în tren. Am renunțat prin 2004 să mai folosesc trenurile românești, nivelul meu de saturație și scârbă vis-a-vis de mizeria din aceste cutii de fier, care te duc dintr-un loc în altul, vis-a-vis de totala lipsă de educație a unor ocupanți care sparg semințe și lasă covoare de coji chiar în compartimentul unde ocupă locul etc., atingând apogeul de insuportabilitate. Au fost niște ani când am suferit, pentru că renunțam implicit la deplasările montane de week-end. Dar, trăim într-o țară care te obligă să renunți la ea!! Așa cum am renunțat total, de 2 ani, la Vama Veche, printre altele. Cam așa se renunță, treptat, la ”țara ta”. Dar să nu divagăm acum.

 Am stat cam jumătate de oră. Doamna de la ghișeu a fost extrem de amabilă și mi-a căutat tot felul de variante. I-am spus foarte clar: ”Doamnă, eu nu merg cu nașul, vă rog. De aceea am venit azi aici, să aflu la ce ore și în ce trenuri pot circula cu bicicleta fără să am discuții inutile prin tren.” A înțeles și a căutat trenurile potrivite, a dat cel puțin șase telefoane, întrebând. Până la urmă, a ieșit. Personalul de 06:26 din Gara de Nord cu întoarcere la 20:09 din Ploiești Vest.

Biletul m-a costat 11,20 RON, cu retur open. Dacă cumva vroiam să iau un tren mai devreme la retur, o puteam face, ceea ce era o variantă ideală.

 Duminică dimineață, după mai puțin de trei ore de somn, m-am trezit. La 05:50 porneam, bine îmbrăcată, pedalând, spre Gara de Nord, 8 km. Am fost plăcut impresionată de condițiile trenului personal, un alt univers față de acum șapte ani. Ultimele două vagoane ale trenului au spațiu special amenajat pentru bicicliști și nu am avut nici o problemă, fiind și singura în dimineața aceea. Am avut parte de un răsărit foarte pitoresc și de o bună lectură din ”Tibetul secret” (fascinantă carte).

La 07:40 coboram în Ploiești Vest și Mihai mă aștepta. M-am oprit la ghișeul de informații, să aflu ce trenuri există, mai devreme de ora opt, în care aș putea călători cu bicicleta. Doamna, amabilă, a căutat și ea informații într-un caiet școlar cu tot felul de notițe (! nu vreți să comentez asta, nu-i așa? Știam eu!). Apoi a dat și vreo două telefoane. Era clar că întrebarea mea depășea nivelul de informații al angajatului CFR, dar până la urmă am obținut niște informații.

 Împreună cu Mihai am omorât cumva timpul până la ora zece, când era adunarea din fața Primăriei. Eram prima oară în Ploiești și primul impact a fost pozitiv. Al doilea impact, de după tura peste dealuri, a fost și mai pozitiv. Pare un oraș mai demn de trăit în el decât Bucureștiul. Are spațiu încă liber, unde se poate respira. În București mi-e groază să ies din casă, acolo parcă te cheamă afară. Parcul Bucov, Constantin Istrate – cu podul acela care în mod inexplicabil nu a fost încă măcelărit de hoții de lemne și fier, căci lacul care era odinioară acolo este acum un fel de stepă  adâncită, părăsită, năpădită de vegetație și tot felul de movile de pământ și pietriș.*

A fost o tură scurtă. Oamenii s-au adunat frumos în fața primăriei, îi vedeam răsărind dinspre toate direcțiile, majoritatea foarte tineri. A fost și o familie, și vreo doi copilași, vreo doi oameni cu BMX-uri chiar, un băiat cu o cursieră. Am pornit în cârd spre Bucov, sunt vreo 4-5 km cred. Acolo a mai avut loc o regrupare și împărțirea pe grupuri. Cei cu copiii, au rămas să se dea prin pădure, spațiul pare un teritoriu interesant de descoperit și cred că oferă ceva mai mult decât ce oferă Herăstrăul. Restul ne-am îndreptat spre Seci, de acolo urcând, pe asfalt, dealul printre podgoria frumos terasată. De jos privind, pare destul de greu de urcat, dar dacă te pui la pedalat, e chiar ușurel. Comparativ, dealul din Câmpina spre Secăria e mult mai abrupt și are curbele mult mai strânse. Deci am coborât doar de două ori, pentru a face câteva fotografii. 

La Seci ne-am oprit din nou, așteptându-i pe toți, ocazie bună pentru un sandwich din rucsac sau o banană din buzunar. Era cald, liniște, puține mașini. Am luat-o apoi mai departe pe ”Drumul vinului”, tot pe asfalt. Tot așteptam off- road, dar nu venea nimic. Bine, eu mă împac bine cu asfaltul și la ce frică am prins de căzături, așa, în general, off-road-ul parcă nu prea mă mai pasionează (deși ultimul accident a fost pe asfalt!).

Din Boldești-Scăeni, unde am poposit iar vreo 10 minute - și unde doi dintre băieți s-au luat la gâlceavă din nu știu ce și la un moment dau erau exact ca doi cocoși .... am pierdut o poză bună, că erau înalți și și-au apropiat capetele, adică căștile ..... mi s-a părut amuzant, deși ei erau foarte nervoși. Păcat! -, a urmat o coborâre pe off-road. Aici am rămas ultima, cu chiu cu vai l-am depășit pe băiatul care pedala pe cursieră în mod grațios! Deci, dacă pe o coborâre atât de domestică, mi-a fost frică să dau drumul la frâne .... e cam nașpa!

Tura în sine a fost foarte scurtă și per total ne-a luat două ore jumate. S-a mers aproape în ritm de concurs, dar ne regăseam la regrupări. Mi-a plăcut, e o tură foarte bună de antrenament. Dacă faci zilnic cel puțin o tură de-asta și în week-end o repeți de vreo 5 ori/zi, ești super pregătit pentru un concurs de amatori (că de profesioniști off-road tot nu avem. Toate concursurile sunt declarate a fi la nivel amator, dar din start știi cine va sui pe podium și la ce nivel se dă lupta pentru primele locuri. Băieții vin la concursurile astea ca la un banal antrenament de fapt. Datorită lor, nici nu mai există concursuri dedicate amatorilor, e totul la grămadă, în general.). Asta în cazul în care ai ceva pretenții personale de la participarea ta la un concurs, evident.

 *Povestea parcului Constantin Istrate din Ploiești, așa cum mi-a relatat-o Mihai, este, din păcate, specifică plaiurilor mioritice. Parcul aparținuse orașului Ploiești. Apoi, după 1990, a fost retrocedat proprietarului de drept, care și-l revocase în instanță. După ce l-a obținut, proprietarul ..... l-a cedat unei primării mult mai mici, se pare că celei din Bucov. 

L-a donat, pur și simplu. Noul proprietar, instituție de stat, nu a găsit fonduri pentru menținerea infrastructurii parcului, de investiții nici nu mai poate fi vorba. Ca urmare, parcul este lăsat în paragină. Lacul de agrement a devenit un maidan, leagănele sunt ruginite și nefuncționale, mai vin oameni la plimbare și grătăriști. Chiar am avut un fel de deja vue când am intrat în parc și zărind la 100 de m în față fum, mult fum. Parcă revedeam fumul provenit de la incinerarea cadavrelor la Pashupatinath, în Kathmandu. ”Ce fac acolo? Ard cadavre?” - asta a fost reacția spontană. Oamenii frigeau mici în spațiul public, atât. Comparați și voi (https://picasaweb.google.com/anca.berger/PashupatinahBauddhanath#)

 Personalul de 16:49 din Ploiești Sud nu avea vagoane pentru bicicliști, dar există un spațiu unde încap 2 biciclete foarte bine, nederanjând pe nimeni. Așa că am călătorit foarte decent spre București Basarab. Când am coborât din tren, roata din față era cârpă, nu mai avea pic de aer în ea. Nașpaaaa, mă și vedeam prin metrou cu ea. Am umflat totuși roata și am încercat să văd în cât timp pierde aer. Culmea este că am ajuns cu bine acasă, cei 10 km făcuți nu au avut surprize.

 O să văd mâine ce se întâmplă, să desfac roata și să verific camera.

Merci, Mihai, pentru amuzanta invitație, pentru că m-ai așteptat la gară și m-ai ajutat și la plecare.


Tura de duminică, 13 martie 2011