Himalaya - Tengi - a piece of lost world

Himalaya - locuri aproape neștiute de timp și spațiu
                  places almost unknown by the time and space

Himalaya are un potențial incomensurabil. Și nebănuit. Și mă bucur că este așa, mă bucur că am mai apucat – sper să mai apuc și în viitorul apropiat – să pășesc pe poteci umblate doar de yaci și de puțini oameni, unele poate neatinse de turiști.
Himalaya has a huge potential. And an unsuspected one. And I am so glad about it, I am so happy that I've got the privilege to walk - and I hope to can do it in the near future again, before it will be too late - on lonely paths where only the yaks are going on and a few people, paths still untouched by mass tourists.

Tengi mi-a rămas întipărit în minte ca fiind un loc straniu. Dar armonizat cu mediul său înconjurător. Acolo unde nu a intervenit omul modern, totul este armonizat în Himalaya, totul pare la locul lui, contrastele, formele, solidul și lichidul, colbul și gheața. Am trecut prin Tengi, ”labirintul adăposturilor din piatră”, în decembrie 2008, pe traseul ce înconjoară masivul Annapurna. Nu pot denumi acele adăposturi colibe, dar nici case. Unele poate și-ar merita denumirea de ”casă”, dacă acceptăm că termenii sunt foarte relativi și imperfecți într-o lume imperfectă și relativă. 
Tengi remained engraved in my soul and mind as a strange place. But in fully harmony with its environment. Where the modern human being didn't interfere yet, everything seems to stay harmonized in the Himalayas, everything seems to be in the right place: the contrasts, the shapes, solids and liquids, dust and ice. I went through Tengi, "The Labyrinth of Stony Shelters", in December 2008 on the trail which surrounds the Annapurna massif. It is a settlement of shelters, no huts, either houses. Some of them could deserve the name of "house", if we accept that the terms are relative and imperfect in an imperfect and relative world.

Staționasem în Manang – o altă așezare căreia îi voi dedica câteva rânduri aparte – două nopți și, cu fața încă tumefiată, începusem să urc versantul, despărțindu-mă de Manang. 
I was staying in Manang - another settlement about I will write a special episode someday - for two nights. Having my face still swollen, that morning I began to climb the steep slope, saying a sad and deep "Good bye" from Manang.

Era a doua zi de Crăciun și mă aflam singură prin generoasa inimă a Himalayei. Fericită și tristă în același timp. Cum poate genera un suflet trăiri atât de paradoxale? În spatele meu se prăvălea - exact ca în sufletul meu din acele momente - cu zgomot surd și cu un ocean de pulbere albă, intensă, o avalanșă de gheață și zăpadă coborâtă în delirul nevoit al neașteptatului, de undeva de la peste 7.000 de metri, de pe Ghețarul Gangapurna. Un spectacol măreț și o imagine superbă, atunci când te afli departe de zona de impact. 
It was the second Christmas Day and I was alone somewhere in the heart of the Himalayas. Happy and sad in the same time. Behind me was bringing down - exactly like in my soul those moments -, with a dull rumbling and an ocean of white, intense powder, an avalanche of ice, snow and dust coming from the unexpected delirium, from a point over 7.000 meters on the Gangapurna Glacier. A great performance and a superb image when you are in safe distance from the impact area.

Eu eram practic pe partea cealaltă a muntelui și priveam ce se întâmpla în locul unde fusesem în ziua anterioară, cu mai puțin de 15 ore în urmă. Urcasem până acolo, chiar la picioarele imensului munte, oprită fiind de cascada de gheață, uitându-mă în jos și târându-mi privirile adormite sub puterea soarelui spre toată deșănțarea aceea aproape impertinent de frumoasă a combinațiilor de culori stridente: cenușiu intens, albastru intens, alb intens, brun intens. 

Albastrul lacului semi-înghețat, înfiorat de dantelăria albicioasă a plăcilor de gheață, era o pată discordantă de culoare în hăul acela prăfuit și cenușiu, era un spectacol alcătuit din spațiu, anotimp și reflexii.

Să spui despre Tengi că ar fi un sat este o exagerare, o indulgență. Totuși, este mai mult decât o așezare omenească, pentru că există clădiri cu etaj în pustietatea lui de piatră dură. Intri practic într-un sat din piatră, cu rare incursiuni lemnoase, cu ulițe așa cum vezi în vechile filme englezești având acțiunea plasată într-un Ev Mediu al celor foarte săraci și năpăstuiți, doar că mai scurte și mai înguste, ai impresia că e un labirint în care sub nici o formă nu ai vrea să te afli pe timp de noapte. Straniul este dat de lipsa oricărei mișcări, a oricărei prezențe umane, mie mi s-a părut a fi total abandonat. Fascinant locul. 

Și nu cred că exagerez cu nimic dacă afirm că este imaginea fidelă a ceea ce este de fapt esența geografico - umană a Tibetului ”necizelat”, la nivel de infrastructură: te situezi într-un univers imens, ca și dispunere în spațiu. Ca dispunere în timp, ai depășit cu mult propriul tău timp. 

Traversezi o dimensiune spațială și mentală pe care nici măcar nu ar trebui să te apuci să o descrii, pentru că nu dispui de vocabularul care să transmită ceea ce aproape nici să simți nu mai reușești. Armata aceea din locuințe formate din bolovani și plăci milenare se armonizează cu ținutul. Nu este extrem de diferit de Manang, aflat cu câteva zeci de metri mai jos, în vale, dar, în mod paradoxal, este o lume absolut nouă care pare să îți întrerupă monotonia relativă a călătoriei. Nu există picturi, culori, sculpturi, vopsele, obiecte de artizanat. În poza de sus, dacă te uiți cu atenție, vei vedea geam din sticlă!! Mi se pare senzațional!

Totul e sec, brut, natural, singura intervenție umană este pura așezare a cataroaielor sub formă de adăposturi, adică arhitectura în sine. Recunoști gestul uman de a fi scobit un trunchi de copac, adus din păduri destul de îndepărtate, deci cărat cu greu și sudoare până aici, sus, și folosit acum pe post de scară spre primul etaj al unei clădiri. Îmi este foarte greu să spun că este un sat urât, pentru că pe mine m-a fascinat. Dar în termenii acceptați în lumea noastră – evident că există o ”lume a noastră” care nu are nici o legătură cu lumea pe care o descriu aici -, multe dintre satele și așezările umane prin care am trecut sunt de-a dreptul urâte și inutile.
Dacă aș mai ajunge acolo, aș intra peste tot și aș staționa măcar o oră-două să simt și să încerc să înțeleg locul, nu m-aș rezuma la doar să îl traversez ca pe un pod de trecere. 

Dacă omul nu ar fi întrerupt acolo peisajul, construind acest univers disturbator, locul nici nu ar fi fost ”loc”, așa cum întâmplarea nu este eveniment dacă nu este relatată de jurnalist. Ar fi rămas o simplă componentă a peisajului, peste care omul, călătorul, ar fi pășit fără gânduri speciale, așa cum sunt acestea ale mele, de pildă. Că doar nu admiri banalul și ”neimportantul”, ceea ce te face să te oprești este ieșirea din monotonia drumului. Clădirile, proporțional vorbind, sunt mari și te minunezi că stau în picioare. Treptele către intrările superioare ale vreunei locuințe sunt foarte abrupte, făcute în marea lor majoritate tot din pietre de râu unite cu ceva mortar între ele. Ajungi la capătul treptelor și acolo e ca și cum intri pe fereastra unei case. De fapt intri într-o cutie, într-o cușcă neprimitoare, menită să te ferească de vânturi și de soare și de ploi. Dar nu de frig, asta e sigur. Ferestrele, în marea lor majoritate, nu au geamuri din sticlă, deci sunt blocate cu panouri făcute din scânduri, bucăți din lemn neprelucrat. Îmi pot doar imagina că intrând prin pătratul acela pe post de ușă și fereastră dai de o cameră pierdută în beznă unde localnicii chiar își duc traiul cotidian pe timpul verii. Altceva nu îmi pot imagina. 

Dau oblonul la o parte, au lumina zilei, indiferent dacă e frig sau plouă. Dacă vor să nu intre ploaia, pun oblonul și …. dacă au unt de yak și ceva textil, pot face lumânări și luminează spațiul acela închis și îmbâcsit, dacă nu …. Nu știu. Acest gen de locuințe l-am reîntâlnit peste câteva zile, după Muktinath, fiind specific tibetan. Tibetanismul acela milenar, mizer, brutal și brutalizat de orice gest de curățire, lustruire, îngrijire. Aici s-au dat cu siguranță cele mai sofisticate definiții ale mizeriei pure. Mizeria apare acolo unde apare o ființă, pentru că ființa, în procesul ei de a ființa, se hrănește și elimină ceea ce mănâncă. Ființa care nu are niciodată apă să se spele începe să poarte mizeria cu sine precum un veșmânt permanent care îi ține de cald atunci când se ghemuiește să se culce și care, cu timpul, devine tot mai slinos și mai alunecos, respingând astfel și duritatea frigului static sau al celui mânuit de vânturi nemiloase și repezite. Dâre de apă înghețată și mizeră se preling pe ulițele descendente dintre adăposturi. 

Excremente, oase, ceva resturi de cutii de conserve și plastice de la Fanta sau CocaCola, blestemată fie această civilizație distrugătoare a tot ceea ce nu este natural!

Apar și rame din lemn pe post de ferestre, am văzut chiar geamuri din sticlă montate și parțial pavaj, fiind singurele intervenții cu pretenție de ”intrus civilizator” sesizate de mine acolo. Și ceva plăci de tablă peste clădiri, nișele lungi cu moriști de rugăciune și plăcile din piatră pe care erau săpate rugăciuni. Și o tăbliță din lemn, pe post de indicator, care îți îndrumă pașii spre Thorung La. Litere mari, clare, galbene. Litere latine.

După câteva minute de la intrarea în sat apare o altă intrare, adică o arcadă din piatră, pe peretele din dreapta fiind desenat, color, pe o tablă, și cu text în nepaleză, un mesaj prin care se cerea celor care circulau călare să nu intre decât mergând la pas și ținându-și patrupedul de căpăstru. Acest lucru apare în multe alte așezări, la intrare și ține, cred eu, de siguranța călătorului în primul rând, pericolul de a aluneca, a cade, de a se răni, el și calul sau asinul său, fiind aproape inevitabil. Să vezi astfel de semne de avertizare acolo pare cel puțin ciudat și lipsit de sens. Cine circulă călare? Turiștii? Nicidecum. Localnicii, uneori. Și localnicii cunosc condițiile și pericolele, nu au nevoie de avertizări pictate. Mi s-a părut pur și simplu un element intrigant, chiar dacă eu, cu mintea mea europeană și citadină, i-am apreciat semnificația mesajului transmis. Dar este un element discordant, inutil și total perturbator, fie doar și din punct de vedere al esteticului. Sau să fie o intenție de conservare? Un panou care îți atrage atenția că de fapt tu intri într-un muzeu foarte delicat și plăpând și e bine să descaleci și să îți faci patrupedul să nu apese cu greutatea copitelor pe caldarâm, și să pășească cât mai ușor și aerian, pentru a nu deranja istoria înghețată a unor timpuri pe cale de dispariție ......

Din ce mi-am dat seama, pumnul de case era părăsit. Era sfârșit de decembrie. Să fie părăsit permanent sau să fi fost părăsit doar de o lună – două, pe perioada iernii ce-mi sufla și mie din ceafă, cu murmurul primei ninsori?

Pentru mine, așa cum am trăit viziunea palpabilă asupra acelei aglomerări de pietre frumos aranjate, Tengi nu este un sat, ci o fantomă. Ca urmare, simt ceva special la gândul că am trecut printr-o fantomă precum printr-un portal ce te catapultează în alte dimensiuni.

Descrierea traseului Manang-Yak Kharka