Dieses Blog durchsuchen

Freitag, 6. Mai 2011

din ISTORIA căștii biciclistului

Caut și eu o cască de biciclist. Dar nu orice cască. Vreau ceva deosebit  - și cea din imagine pare a fi deosebită, nu? Dar sigur nu o vreau. Nici cadou n-o vreau :-)  - și haios. Ceva de care să simt că nu mă mai pot despărți, cum e șoarecul meu de pluș care stă pe ghidon. Casca mea are vreo 7 ani și a simțit destul de multe la existența ei, a mușcat țărâna și asfaltul de câteva ori și măcar o dată mi-a salvat probabil chiar viața.
Pedalând pe internet am descoperit că există o istorie documentată a acestui accesoriu ce se recomandă a fi purtat. Și pare logică afirmația conform căreia ”la început au fost capetele zdrobite!” :-) Păi da, căci istoria omenirii ne arată aproape zilnic că orice lege, regulă și măsură de precauție apare după ce pocinogul s-a întâmplat.
Cu siguranță că primii pedalatori nu s-au gândit la gravitatea rănilor din zona capului. Pe măsură ce s-a trecut la pavarea drumurilor, se pare că a crescut și numărul accidentelor, macadamul și asfaltul fiind practic neiertătoare și sporind inevitabil dorința de viteză.
În jurul anilor 1880 utilizatorii de biciclete, reuniți prin cluburi, au început să discute despre accidentele aferente și așa a apărut casca confecționată dintr-o măduvă lemnoasă, un fel de plută. Acest material era sfărâmicios, dar la vremea aceea părea cea mai bună soluție.
 Undeva la granița dintre secolul XIX și XX cicliștii profesioniști au început să folosească un fel de ”căști” alcătuite inițial dintr-un inel din piele ce înconjura capul, prevăzut ulterior cu alte benzi din piele ce acopereau longitudinal suprafața capului.
Imaginea de mai jos arată o cască confecționată în Italia, dintr-o piele foarte fină, utilizată înainte de anii 1970
Utilizatorul povestește că interiorul benzilor din piele era umplut cu spumă, dar aranjamentul nu era cine știe ce protectiv și curelele putrezeau în timp ca urmare a transpirației. 
La începutul anilor 1970 membri ai unor cluburi și grupuri de cicliști au observat că accidentele cele mai grave și cele mai frecvente cauze de deces de pe urma unui accident aveau legătură directă că rănile din zona capului. Ca urmare, o cască ar fi fost mai mult decât recomandată, chiar dacă unii cicliști au ignorat total acest lucru, cum de altfel se întâmplă și în zilele noastre. O serie de cicliști au început să folosească căștile de la hochei. Alții s-au îndreptat către diverse accesorii pentru cap, existente deja pe piață, care ofereau mai mult o iluzie de protecție.
Prima cască standardizată omologată a aparținut Fundației Snell și s-a întâmplat in 1970 în Statele Unite. Grea și neaerisită, dar un început.
Foarte puține căști de acest fel au ajuns în magazinele de biciclete. Neexistând un standard utilizat în mod obișnuit și acceptat ca atare, pentru utilizatori era dificil să își dea seama care dintre modele oferea un grad mai înalt de protecție. 
În 1974, ”The Washington Area Bicyclist Association” (WABA), căutând cu disperare să afle informații legate de protecția brandului căștilor, a alcătuit un comitet - ”The Helmet Committee” - care să strângă date în urma a diferite testări. Asociația a colectat diverse căști din diverse surse și a pornit procesul de testare. 
Se pare că la vremea aceea căștile existente pe piață aveau un fel de calotă dintr-un material care nu rezista impactului și pînă la Bell Biker (imagine) nici nu ar fi existat căști fabricate din spumă polistirenă poroasă  (EPS) cu rol de răcire. Casca pentru bicicliști Mountain Safety Research (MSR) a apărut pe la mijlocul anilor 1970 și era un model adaptat provenind din căștile alpiniștilor. Dispunea de un cerc din spumă EPS care înconjura capul, partea superioară fiind protejată printr-un sistem de suspensie ale cărui chingi din nailon se atașau la carcasă prin cârlige deformabile. Curburile din cârlige erau astfel concepute încât să se îndrepte în caz de impact ca și o tehnică de gestionare a energiei.
Ei bine, istoria abia începe și pe ring apar numele unor producători precum Pro-Tec, Fastex, Giro, Hopus Technologies etc. etc. 
 Bailen Bike Bucket - prima cască ajustabilă ca și dimensiune a circumferinței. Nici o ventilație, ambele carcase (interior și exterior) fiind din material dur. 
În 1983 apare în publicația ”Bicycling Magazine” un material al lui Tom Balderson de la WABA, prin care utilizatorii au fost informați practic despre complexele diferențieri dintre tipurile de căști existente între timp pe piață. Articolul respectiv a rămas un reper foarte important, jucând rol de semnal de alarmă pentru cei interesați în propria protecție. A jucat și un rol important pe drumul ce s-a deschis către dezvoltarea standardelor care țineau de conceptul căștilor.
La începutul anilor 1980 s-a înregistrat un alt pas important în ceea ce privește design-ul căștilor de bicicletă, când Bell a introdus ”L'il Bell Shell" infant-toddler design. Aici au intervenit modificări cu scopul de a obține o cască cu o greutate relevant mai redusă și cu o capacitate de protecție relevant mai ridicată. Noul model era o adaptare a unei căști Bell folosită de medicii pediatri pentru a proteja capul copiilor în urma unor operații.
 În 1986, designerul Jim Gentes a venit cu un model de cască pentru adulți prevăzut cu spații de aerisire și nici o capotă exterioară. El a înființat cu această ocazie Giro Sport Design, comercializând noul concept care a constituit o mare realizare la vremea aceea prin greutatea mult redusă. Vânzările au mers excelent și toți sportivii, precum și cei care își puteau permite un preț piperat pentru casca respectivă, au cumpărat noul model.
Giro a folosit pentru exterior o husă din lycra, foarte ușoară, cusută manual în SUA, fiind elementul cel mai costisitor din întreg produsul. Toate căștile EPS care au urmat aveau însă un handicap major: acela că plezneau la primul impact. Pro-Tec a intervenit undeva pe la 1989 cu o consolidare internă a produsului, prezentând modelul Mirage. Acesta dispunea de o plasă din nylon introdusă în spumă. Spațiile de ventilație era foarte clar vizibile.
Se vede aici plasa din spațiile de ventilare. Modelul a fost excelent și foarte mulți designeri l-au preluat, folosind aceeași tehnică de consolidare interioară care susținea spuma și nu-i mai dădea voie să pleznească.
Următorul mare pas legat de design a urmat în 1990 cu reintroducerea unei carcase subțiri precum o coajă, care să acopere formatul din spumă (EPS). Această nouă carcasă a contribuit la unitatea spumei și a redus deraparea căștii la momentul impactului. În foarte puțini ani, acest model subțire de carcasă a cucerit piața. Se fabrica acum separat de partea interioară a căștii, cele două elemente fiind ulterior lipite între ele.
Următoarea inovație s-a întâmplat la începutul anilor 1990 printr-un nou procedeu de fabricație: Se confecționa mai întâi carcasa exterioară și direct pe aceasta se forma ulterior, printr-o matriță, conținutul propriu-zis al căștii, din spumă. Se ajungea astfel la o cască compactă, fără goluri între cele două componente, înlăturându-se astfel probleme care țineau de calitatea produsului. Acesta devenea un tot unitar absolut și permitea designerilor să producă căști de protecție cu aceeași grosime ca și până acum. Ulterior, desigur că au apărut mofturile care țin de design pur.
Aplicându-se aceeași tehnică, s-a realizat faptul că se putea produce căști alungite în jos, mai atrăgătoare estetic și cu mai multe spații de aerisire. 
În 2001, compania 
Hopus Technologies / Aegis Helmets a dezvoltate o tehnică de confecționare folosind o carcasă dură (ABS hard shell). 
Cea mai eficientă formă pentru o cască în caz de accident este aceea care are forma unei mingi de bowling. Rotundă, cu suprafețe netede care alunecă bine și se freacă de caldarâm absorbind energia impactului, evitând în același timp orice tendință a căștii de a incomoda purtătorul sau de a-i ”smulge” gâtul. Aceste aspecte au fost testate și demonstrate în cercetări de laborator.

 (VA URMA, căci povestea e cam lungă 
și mai ies la o pedală)

ești sigur că știi cum să-ți potrivești casca? o informație în plus, citită aici în 3 minute, nu sparge capul nimănui :-)
Ah, și vezi ultimul strigăt la căștile Bell. Lumini integrate, alimentare USB. Fein, nu?
Update iunie 2012:
Nu am mai găsit timpul necesar să continui, dar între timp am o colecție de căști. Și haioase, și sigure, și rezistente și orice vrei tu, și pentru mtb, downhill și cycling. 


Kommentare:

  1. Super tare,mi-a placut istoria castii de bicicleta.
    Si pe mine m-a salvat casca de la un accident stupid pe muntele mic la coborare pe pitris.Si de atunci nu ma mai despart de e-a cand urc pe MTB.

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)