Dieses Blog durchsuchen

Donnerstag, 13. September 2012

Ighiș: fragmente din ”exoticul turistic” al României

Click aici pentru a citi prima parte a acestui material

Am rămas atât de marcată de ceea ce văzusem în Ighiș vineri (7 septembrie) și pe traseul de alergare (Triatlon Mediaș 8 septembrie 2012) încât duminică, odihnită, mi-am luat din nou bicicleta și am pornit spre Ighiș, de data aceasta însă nu pe șosea, ci chiar peste dealurile din stânga lacului unde înotasem. Intenția a fost să refac traseul de alergare, chiar și așa, cu o bicicletă nepotrivită. Cu aparatul de foto după mine și cu rezervă de apă, porneam într-o nouă incursiune într-un trecut a cărui istorie nu o cunosc. Mergând spre Lacul Ighiș, lăsam în spatele meu o bandă rulantă a unei pășuni celeste unde oile albe, pufoase, confereau zilei un surplus de beatitudine naturală ...
 Sus, la baraj, intrai deja în alt univers. Acela al unei liniști primordiale. Vedeam acum, de pe malul opus locului unde se desfășurase întreaga nebunie a concursului, o altă perspectivă de ansamblu asupra zonei și acum mi se părea ireal că eu, cu 24 de ore înainte, înotasem acolo, pe lângă turnul acela de apă din beton. Era ca și cum mă uitam la un film unde eu jucam un rol principal.
Nu am urmat poteca pe care alergasem, ci drumul colbuit, cu pietre ascuțite, ce urca în paralel. După care am intrat pe teren mai prietenos, pământ și iarbă.
Lacul Ighiș, mai ales privit de sus, pare o reală mare interioară ascunsă de aceste dealuri relativ molcome și ondulate precum o draperie lungă și catifelată. Am urmat tot timpul poteci care se depărtau puțin de lac, așa că la un moment dat am pierdut imaginea apei și am intrat într-un codru. Pe drum, în fața mea, pe stânga, un bărbat făcea un foc mititel. În rest, nicio suflare de om. Am salutat și am întrebat pe unde duce drumul. Nu am înțeles mare lucru din explicații, dar mă bazam pe propria orientare. Am fost invitată la un gulaș, și așa am aflat care era scopul focului întreținut acolo. Totul în jur era atât de pârjolit, că mi se părea riscant să te apuci să aprinzi lemne, pericolul de incendiu fiind aproape ostentativ.
 
Se pot distinge pe dreapta și stânga lanurile arse de porumb. Culorile reale erau mult mai neaccentuate decât în această fotografie, datorită ravagiilor secetei.
Urcând pe acest drum, era ca și cum mă apropiam de cer.
 Și iată-mă ajunsă sus, în scobitura aceea care parcă unește două lumi .....
 Nimeni și nimic nu se mai zărea la orizont. Eram eu cu norii și tot ce se desfășura brusc la picioarele mele. În stânga, drumul ducea spre moțul unui deal, iar la dreapta continua pe direcția paralelă cu lacul, spre Ighiș. Deci am continuat spre dreapta.
 Ajunsă sus, la copaci, inițial am luat-o la dreapta, conștientă fiind că ar trebui să mă aventurez prin bălării, dar cu bicicleta nu-mi prea puteam permite acest lux, așa că am revenit la intrarea în petecul de codru și am urmat drumul puțin cotit spre stânga, pe la umbra binefăcătoare. Era cald. Asta mă aștepta în față ....
 Și asta lăsam în urmă ....
 Și pe-aici urma să continui, în plin soare.
 Undeva, pe pajiștea largă, flutura un tricolor.
Mai sus, în stânga, fluturau 3 drapele diferite, dar nu se zărea nicio mișcare. Ceva m-a ținut în loc și nu am urcat, am stat doar să privesc ....
 după care am început să cobor spre lac. Eram într-un loc de basm.
Apoi, pe drumul ce cobora ușor șerpuind, apăru o căruță. Aici m-am intersectat cu traseul de concurs, în mod neașteptat marcajul cu bandă Cube nu fusese înlăturat. Ce mi se părea ciudat era faptul că nu-mi aminteam să fi alergat prin această zonă și mi-am dat seama că în timpul unei curse realizezi doar așa, vag, faptul că ești eventual într-un tablou natural de excepție. Mentalul tău este practic atât de focusat pe ceea ce faci, că restul devine aproape neobservabil.
 Am schimbat câteva cuvinte cu omul din căruță, care a oprit în dreptul meu. ”Și azi e concurs?” ”Ah, nu, am venit doar să revăd traseul, ieri am alergat pe-aici.” Omul, un bărbat la vreo 30 de ani, cu un fizic agreabil și omenos, era de fel din Ighiș. Avea aici pe dealuri o stână și o turmă de oi ale lui. Avea niște ochi care inspirau bunătate și bunăcredință, calm și naturalețe. După curba drumului era așteptat de alți doi bărbați, care culegeau porumb. Sacii erau încărcați în căruță și duși probabil la gospodării, pentru iarnă. Le-am dat și lor binețe și am continuat drumul, pe lângă bicicletă. Am încălecat doar puțin, unde părea că dispăruse riscul să fac pană și la prima curbă spre dreapta eram deja în zona stânii. Imaginea aceasta mi-o aminteam foarte clar, plus că era și marcajul vizibil. M-am descălțat și am făcut fotografia de mai jos.
 Imediat după asta am auzit cum se adună, pe nesimțite și dinspre nicăieri, dar, în același timp, dinspre toate direcțiile, șuvoiul unor lătrături pe diverse tonuri și tonalități. Câinii de la stână răsăreau, încolțindu-mă strategic.
 Hopla ..... În spatele meu venea, pe jos, omul cu care vorbisem. Nu-mi dau seama dacă venise pentru că prevăzuse ce avea să se întâmple sau pur și simplu avea treabă la stână. Cert este că venirea lui mi se părea protecția supremă, așa că am rămas locului, nemișcată, așteptând. Un dulău era deja în fața mea, un al doilea lătra ascuns printre porumbul din dreapta mea, alți doi câini veneau și ei din stânga. Corul Câinilor de Stână devenea tot mai vocal și ei se apropiau tot mai mult de mine.
 La un icnet sugestiv al ciobanului, toți s-au calmat și au fugit către el, încurcându-se unul de altul printre picioarele omului. O reală manifestare de bucurie și recunoștință, era impresionant. Deci, sentimentul meu cum că omul denota bunătate și blândețe, era acum confirmat, câinii nu greșesc niciodată și se vede clar din comportamentul lor când au un stăpân agresiv vs. unul blând, dar ferm. În total erau 6 câini și aici se vede turma de oi ce tocmai urca un deal, urmând să dispară în doar câteva minute.
 I-am mulțumit că venise, am mai schimbat câteva vorbe, m-a invitat la stână, am refuzat și am plecat mai departe. Ceva m-a impresionat la toată această întâmplare, probabil ochii ciobanului care copleșeau oarecum întreaga măreție a locului.

Ajungeam acum într-un alt punct înalt al traseului și puteam admira, în toată splendoarea lui, Lacul Ighiș.
 Pe pajiștea largă ce se căsca coborând în dreapta drumului curbat, o bătrână cobora, singură prin timp. O astfel de imagine răscolește lumi interioare .... din trecut și dintr-un posibil viitor.
 Am zăbovit puțin, fotografiind combinațiile de culori, albastrul - turcoazul apei transforma culorile arse ale pajiștilor într-un univers mai plin de viață și speranță.
 În cele din urmă, am pornit mai departe. Satul Ighiș era magnetul către care pornisem și eram deja de peste o oră pe drum, neîndurându-mă să înaintez, pentru a nu ieși din atmosfera de basm. Mă apropiam de locul unde se forma lacul de acumulare și, trecând peste mizeria pe care oamenii o lasă în urma lor fără cea mai mică remușcare, savuram culorile naturii.
Oameni la pescuit, la un pahar de vorbă, în interiorul unui mini ecosistem neglijat și batjocorit prin prezența peturilor și a altor deșeuri lăsate de oameni.
 (va urma despre Ighiș, despre o moștenire săsească ignorată de autorități și lăsată, ca mai tot restul României, să moară încet, dar sigur, prin părăsire/neglijare totală) - up dated 16.09.2012, textul continuă mai jos, conform promisiunii.
CREDINȚĂ, DRAGOSTE, SPERANȚĂ
Explorarea satului am început-o acum spre stânga, unde nu fusesem vineri. La fel de pustiu, la fel de tăcut. O casă din 1877 îmi atrage atenția, precum și inscripțiile în germană.

 Deci iată un sat locuit odată, în vremuri mai de demult, de sași. Desigur, era vizibil cu ochiul liber, după dispunerea caselor vechi și stilul care se recunoaște încă la multe dintre ele. 
Mi s-a făcut pielea găină și am avut din nou impresia că mi se încălzește sângele în vene, ca de fiecare dată când mă izbesc de germanism, sub orice formă. Este încă un mister propriu nedeslușit și, din păcate, nimeni din neamul nostru nu mai trăiește, pentru a-mi da măcar frânturi de urme.  Dispun de mult prea puține și firave informații pentru a putea merge pe urmele arborelui genealogic al neamului Berger, fiind și un nume foarte comun la germani (nu sași, nu secui, dar habsburgi de fapt.).
Satul fiind mic – 300 de suflete în probabil și mai puține case -, am ajuns din nou la biserica fortificată și din nou la ulița până unde o condusesem vineri pe femeia cu sacoșe grele. Și am purces în jos pe strada aceea, mergând foarte încet. La porți, femei stăteau de vorbă și se uitau la mine. Cred că în cele două incursiuni ale mele prin Ighiș am reușit să salut tot satul. Nu știu de ce o fac, că doar în București nu salut pe nimeni sau în alte orașe unde merg. Dar aici, în calitate de marțian, parcă simți nevoia să dumirești lumea. Da domne, am limbă, știu să vorbesc, știu chiar și românește, nu ignor pe nimeni, pur și simplu călătoresc. 
Nu arăt ca voi, nu mă îmbrac ca voi, nu mă mișc ca voi, dar tot mamifer biped sunt. Nu am putut înlătura tenta de jenă să le fotografiez, așa că am renunțat.
Casele arătau mai noi, locuite, întreținute gospodărește. Ostoite de secetă. La capătul uliței am luat-o la dreapta pe drumul perpendicular.
 Eram acum pe strada Bisericii. Cât să fii mers până să mă pomenesc că am ieșit din sat? Mai puțin de 1 km. Pe dreapta, o ultimă casă, era de fapt o cocioabă. Acoperișul din lemn, înalt, ascuțit, dădea aparența unei case, dar de fapt era construit deasupra unui adăpost din chirpici, nimic mai mult. Brusc am revăzut în fața ochilor gospodării sărăcăcioase din Nepal. Singura diferență: aici era cald. Și căldura schimbă radical tot peisajul. În Nepalul meu, mereu este frig de-ți simți intestinele. Pentru că eu merg în Nepal doar în decembrie și e frig.
La vreo 400 de metri mai departe mai trăiau oameni. Era o gospodărie pur și simplu aruncată pe pământ. În stânga, corpul de casă, un hambar, un grajd. Ce era aici diferit era faptul că gospodăria nu era îngrădită. Oricine avea liber acces la lipsa de intimitate a acestei familii. 
Peste drum, închiși într-un coteț înălțat deasupra solului, guițau vreo doi porci. Nu știu de ce îi țineau închiși. Pământul din jurul cotețului era clar scurmat și bătătorit porcește de ei, cu siguranță că pe ploaie acolo este o adevărată mlaștină de bălăcit. 
O femeie curăța știuleți de porumb. Un bărbat spăla ceva sau se spăla într-un ochi natural de apă acoperită de ceva vegetație. Cât de diferit curge și se aude susurul vieții pe-aici ..... 
în timp ce tânăra generație urbană are impresia că pe vacă o cheamă Milka și că laptele provine din cutie colorată .... Parcă ajunseseși la un final de ceva, deși drumul continua în legea dictată de om, spre dreapta și în urcuș domol. În față nu aveai unde să te mai duci, decât dacă vroiai să urci aiurea dealurile. În stânga, tabloul era și el blocat de un paravan întins de dealuri.
Am întrebat dacă pot urma drumul care părea că întoarce precum curba potcoavei înapoi în Ighiș, dar undeva la alt nivel. Omul mi-a spus că nu e chiar așa de simplu, că aș fi dat de o stână și m-ar fi prăpădit câinii de acolo. Și nu m-am riscat, așa că am reluat drumul pe care venisem, de data aceasta pe bicicletă. M-am oprit totuși să mă minunez de un porumbel alb, ce țopăia vag pe drum ...
Pe dreapta, apare la un moment dat o biserică îngrămădită printre case. La o distanță de max. 100 de m, o altă biserică. Nu mă dumiream. Cobor pe drum și apoi mă întorc iar. Venea o săteancă. ”Aveți două biserici în sat?” ”Da.” ”De ce?” ”Păi aia funcționează și asta de aici încă nu e gata, se repară.” ”Și când va fi gata, se vor ține slujbe în ambele?!” ”Păi aia e de ortodocși și funcționează, se țin slujbe în ea,
și asta de catolici, închisă.”
 Da, așa mai avea un sens. Mă întreb țiganii pe care o preferă ....

Am mai colindat o vreme și apoi am luat un drum paralel cu șoseaua, să văd unde mă duce, în direcția spre Mediaș. Era probabil partea cea mai veche a așezării, case rare, dărăpănate, unele părăsite de-a dreptul. Am ieșit din nou în traseul de concurs. Trecuseră trei ore de când plecasem în această excursie, așa că m-am îndreptat spre șosea și am pedalat spre Mediaș ruta pe care ieri goneam pierdută în atomi de adrenalină......
Locuri de genul ăsta te fac să regândești viața. Doar că, din ce-mi dau seama, ignoranților ca mine, crescuți în colivii betonate urbane, procesul ăsta de regândire și acționare ia cam mult timp. Singura mea speranță este că nu va fi în zadar și că voi reuși, în cele din urmă, să îmi croiesc acel drum către viața reală, căci ceea ce se întâmplă acum, pentru mine, nu are legătură cu ceea ce ar trebui să însemne viața pe acest pământ, pentru binele tuturor ființelor vii. Eu tot cred în Shangri-La ......... și Shangri-La-ul meu nu are legătură cu aceste meleaguri (blestemate, oarecum).

Kommentare:

  1. SPLENDID !!!! ca de obicei ... :)

    AntwortenLöschen
  2. In septembrie am participat la o excursie pe biciclete de 6 zile organizata de Cycling Romania si am trecut prin numeroase sate gen Ighis. Unele semi parasite, aratau aproape ca in filmele western (satul Daia) si altele foarte dragute si cochete cum ar fi Nou Sasesc. Stiati ca in aproape fiecare sat exista cate o biserica evanghelica fortificata ? Unele sunt complet renovate, altele in curs de.

    Am dormit in sate precum Biertan, Saschiz si Stejarisu - as zice ca in gospodarii ale oamenilor pe care le-au transformat in mini pensiuni - nu cu multe facilitati, dar cu paturi foarte comode, apa calda, mobila simpla si frumoasa si asternuturi curate si proaspete. Masa am luat-o la localnici - niste cine deosebit de gustoase. La Saschiz este un info point unde turisti se pot interesa de astfel de posibilitati de a lua masa printr altele.

    Pentru mine intreaga zona , asa nedezvoltata cum e, a fost decorul unei vacante foarte reusite. De fapt ideea e ca zona sa se dezvolte fara ai distruge specificul. Exista si un ONG care se ocupa de conservarea si dezvoltarea zonei : http://www.fundatia-adept.org/

    Cine are ocazia, neaparat sa treaca prin zona pentru ca merita:

    Recomand satul Stejarisu unde doamna Barbara pare sa faca minuni: http://www.sibiul.ro/stiri-locale/stejarisu-povestea-unei-renasteri/21773/.
    In Stejarisu exista cazare foarte confortabila la Fundatia Austria pentru Romania http://fundatia-au-ro.ro/.

    La Biertan biserica fortificata este spectaculoasa si va puteti caza la http://www.pensiuneaotto.3x.ro/. In Saschiz am intalnit 2 francezi care s-au mutat pur si simplu acolo atat de mult le-a placut - recomand gazdele de la http://www.casadepedeal.com/spip.php?article32. Cei de aici sigur vor sti sa va povesteasca mai mult despre dezvoltare durabila. Daca mergeti in zona asta sa nu ratati sa incercati sa luati masa in gospodarii.

    Scuze de comentariul mai lung, dar cred ca zona si furnizorii de agroturism mentionati merita promovati si oricare din satele mentionate pot fi o destinatie de weekend prelungit de exceptie.

    AntwortenLöschen
  3. Adaptarea la modern se poate face cu succes fără a distruge ambientul și istoria, ci întreținându-le și dezvoltând restull în spiritul care caracterizează zona. În Germania, acest lucru este o reală industrie care are multe roluri, eu personal fiind implicată, cu ani în urmă, într-un astfel de proiect de restaurare. Unu la mână: se crează locuri de muncă. Se mențin vechi meșteșuguri absolut necesare. Deci oamenii nu mai migrează și nu mai mor de foame. Doi la mână: se poate împleti cu proiecte educaționale și de integrare socială și în câmpul muncii, se formează ucenici, căci meseria este de fapt singura brățară de aur ..... În cadrul unor astfel de proiecte, se dezvoltă comunități foarte interesante, oamenii comunică. Trei la mână (ordinea este aleatorie): se conservă un trecut pe care, odată distrus, nimeni și nimic nu-l mai poate reda. Cine nu-și cunoaște trecutul, nu înțelege mare lucru din prezent și nu știe să plănuiască viitorul, nu știe să evite erorile și tot așa. România este studiu de caz, o țară cu un potenția incomensurabil, unde totul este distrus, pe orizontală, verticală și diagonală. Oamenilor le este rușine să mai muncească, să mai meșteșugească, totul e doar consum, risipă .... tocmai mă aflu în mijlocul unei astfel de ”crize” și azi mi-am dat seama că pur și simplu sunt neputincioasă în a reeduca mentalități defecte de oameni tineri, proveniți mulți chiar din mediul rural, aterizați în București, deveniți corporatiști și care au uitat de unde au plecat și își bazează traiul doar pe consum, bătându-și joc de resurse în cel mai grav mod. Cu o astfel de populație nu se poate construi nimic. Nici măcar menține ceva construit deja.

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)