O definiție a triatlonului :-)

Uf, atâta încărcătură negativă.... nu, pe bune, nu știu ce au oamenii, dar în ultimul timp observ pe forumuri o tentă de agresivitate din ce în ce mai profundă. Nu se mai permit opiniile, exprimarea punctelor de vedere, argumentările .... tot timpul sare cineva împotrivă, apoi vin 10 pro- și se nasc tot felul de bisericuțe și valuri-valuri șomoioage de orgolii umplu vidul zonei virtuale între oameni care nici măcar nu se cunosc. Nu-și știu istoricul, scala de valori, principiile, faptele bune sau mai puțin lăudabile. Se aruncă ca orbii și se ironizează, flegmează verbal și totul alunecă spre ceva total neconstructiv. N-ați obosit, fraților?!

Cam la asta s-a ajuns pe grupul de Triathlon România de pe Facebook după ce s-a postat știrea cum că, gata, există o federație de-sine-stătătoare a triatlonului românesc. Așa că io am zis hai mai bine să arunc mici explicații pentru novici, căci mulți dintre cei care-mi vizitează blogul nu prea știu cu ce se papă această combinație de sporturi și nu de alta, dar să știe și ei ce bucurii mai gust eu atunci când nu plec prin Himalaya sau nu citesc cine știe ce carte care nu mă mai lasă să dorm.

1. Să definim pentru toată lumea:

Triatlonul este un eveniment sportiv compus din trei discipline distincte care se desfășoară succesiv, dând evenimentului mai mult un caracter de anduranță, decât de viteză. Cea mai populară formă a triatlonului implică înot, ciclism și alergare, probe ce se desfășoară imediat una după cealaltă, pe diverse distanțe, în ordinea enumerată. Triatleții se află în competiție pentru cel mai bun timp, în acesta fiind încluși și timpii de tranziție. Timpii de tranziție sunt necesari pentru trecerea de la o probă la alta și aici există tot feluri de mici secrete sau tertipuri individuale care se învață din mers sau pe care fiecare atlet și le dezvoltă, conform necesităților sale particulare, pe parcursul mai multor participări la astfel de competiții.

2. Care e chestia cu distanțele diferite?

Cursele de triatlon sunt destul de variate. La nivel internațional, cursa principală este cea de sprint, care se compune din 750 m înot, 20 km bicicletă și 5 km alergare. Există cursa standard (intermediară), cunoscută și ca ”olimpică”, cu 1,5 km înot, 40 km bicicletă și 10 km alergare. Cursa lungă (half Ironman) are 1,9 km înot, 90 km bicicletă, 21,1 km alergare. Urmează cursa ultra lungă (full Ironman) cu 3,8 km înot, 180 km bicicletă și 42,2 km alergare.

Ironman este cea mai recunoscută și este în sine un brand.

 Segmentul de bicicletă este, de regulă, probă de asfalt, dar există și variante off-road (XTerra), desigur, în România se pare că mai mult de 75% din numărul total al triatloanelor organizate la ora actuală, chestie destuuuuul de regretabilă (adică vrem mai multe de asfaaaaalt, pleaseeeee). 
E ciudat că tocmai io spun asta, că eu vin dinspre mountain bike la triatlon, șosea nu am mai făcut de prin anii 90!

3. Care ar fi cea mai scurtă distanță, așa, ca pentru începători?

Există mai multe evenimente și de acest tip, cu 375 m înot, 10 km bicicletă și 2,5 km alergare, distanțe ideale pentru novici.

O altă opțiune o oferă participarea în cadrul unei echipe, astfel încât fiecare dintre cei 3 componenți ai echipei să parcurgă segmentul probei sale, predând ștafeta coechipierului. Sau echipă de 2 atleți, din care unul parcuge două dintre cele trei discipline.

 asta v-ar inspira poate să dați viteza mai tare :-))

 4. Revenind la zona de tranziție

Tranzițiile se realizează între înot și bicicletă (T1), respectiv între bicicletă și alergare (T2). Sau, după caz, se trece de la înot la bicicletă și de la bicicletă la alergare.

Zonele de tranziție sunt, de regulă, suprafețe fixe, închise, separate de public, unde au acces doar atleții participanți. Nu rude, nu prieteni, nu susținători, nu sponsori, nu nimeni, nu cățel, purcel etc. 

Aici, fiecare are un spațiu al său unde își lasă echipamentul aferent fiecărei discipline. Când iese din apă de la proba de înot, atletul are nevoie să știe dinainte unde să se ducă, direct la cutia sa cu lucruri. Acolo se echipează corespunzător pentru următoarea probă, își lasă echipamentul pe care l-a folosit în proba tocmai încheiată și tot așa. Există și concursuri de mare amploare, de regulă Ironman-ul, unde zona de tranziție T2 diferă de T1 și organizatorii sunt cei care se ocupă de perfecta transportare și amenajare a lucrurilor atleților.

Să ne înțelegem însă: zona de tranziție nu este locul de moțăit, timpul cheltuit acolo intră în timpul total al intervalului de parcurgere al întregului triatlon, așa că ....

 hey, you! WAKE UP, come on, pleaseeeee..... 

B ă ă ă ă ă Ă Ă,   scoalăăăăĂĂĂ!!

Reguli nescrise:

Nu vă atacați adversarii!

Nu le distrugeți sursa de hidratare!

Nu le ronțăiți bașkeții ... și nu te mai uita cu ochii ăia feciorelnici la mine, că te știu io!!

Dragi viitori triatloniști, bucurați-vă de pe acum la gândul că după așa o distracție care poate dura între una oră și 16 ore (că la 16:05 ești oricum descalificat, dar tu poți continua, așa din mândrie și poți ajunge la 20 de ore, oricum toată lumea te va aștepta să te aplaude! Păi cum să nu te aștepte, din moment ce ei între timp au făcut duș, au mâncat, au tras un pui de somn, au scris și raportul cursei și apoi au revenit la linia de finish să vadă dacă te vezi la orizont....) - deci, după așa o distracție, 

veți beneficia de o serie întreagă de avantaje nesperate:

- odihnă

- duș

- somn 

- hrană din belșug

 - privilegiul de a putea dormi oriunde vreți, toată lumea vă răsfață

deși io aici nu m-aș risca ....

deși de-acuma gata ..... imaginea voastră e alta!

Va urma cu un nou episod: 
”Deliciile unui triathlon” :-) 
și poate chiar ceva despre echipamenul minim și
 ceva ”secrete universale” cunoscute de cei mai experimentați