Brașov,
Hostel Kismet Dao, 19.05.2012. 19:45
După
o cursă ca cea de astăzi, parcă nimic nu este mai frumos decât o ploaie de
pomină, o bere, o trecere în revistă a fotografiilor, o muzică pe sufletul tău
și o lectură fantastică sau, ca în cazul de față, o emanație scriitoricească
non-jurnalistică.
Unu la mână: traseul nu a fost deloc
ușor. Să urci de două ori pe Tâmpa, până sus-sus, perpedes, nu-i de colo. Bașca
să mai și cobori, că dacă nu cobori prima oară, logic că nu ai de unde să mai
urci. Iar a doua oară …. Nu ai de ales, decât să cobori, că doar nu Tâmpa este
muntele ăla vrăjit pe care vei decide tu odată – când nu va fi totuși prea
târziu – să te retragi de nebunia actualei societăți care distruge, distruge,
distruge totul în jur, în numele științei, al omenirii și al progresului.
Aici, traseul înregistrat pe Garmin 310TX
Aici, traseul înregistrat pe Garmin 310TX
Doi la mână: Când mai aveam 8 km de
alergat – sau mers, mă rog, fiecare după talente, putințe și voințe -, "a
răsărit" din văzduh o muzică de fanfară pe sufletul meu, așa că-mi venea să zbor
de-a dreptul!! A fost o revelație emoțională fantastică, combinația muzicii cu
natura este cel mai sublim lucru pe care mi-l pot eu imagina. Cu mai puțin de 1
km înaintea finish-ului cred am și trecut valsând în pas de marathonist visător
pe lângă chioșcul unde era amplasată fanfara. Ce minunăție de muzică în decorul
acela ….. altă țară, frate, alt film! Odă Brașovului!
Trei la picior: am avut parte de o vreme absolut
ideală. I-DE-A-LĂ!!!! Plus că prin natura traseului, nici nu prea am avut
noroaie. Solul era de așa natură, că ar fi trebuit mult mai multă apă pentru a
se forma noroaie. Mult teren pietros, aici trebuia să fi foarte atent să nu
ți-o iei în barbă, mai ales că segmente lungi de traseu erau sub forma unei
poteci atârnată pur și simplu pe marginea versantului în derulare și ultimul
lucru pe care ți l-ai fi putut dori era să te prăvălești pe-acolo. Eu, cu
șoșonii mei Salomon cei noi am avut mici probleme pe zonele pietroase, am fost
foarte precaută și înceată pentru a nu face cunoștință prea aproape cu terenul
de sub picioarele mele. Alunecau în draci. Fie din cauză că erau cam noi, fie
din cauză că nu prea se împacă ei cu pietrele ude, ci mai degrabă cu pământul,
iarba, forestierul ș.a.m.d. Ce înseamnă vreme ideală pentru un concurs de
alergare: să-ți fie un pic rece la start, căci te încălzești după primele sute
de metri gâfâite; să fie înnorat, să nu fie vânt, să nu fie cald. Să fie tocmai
bine, cum a fost azi. Mi-a plăcut la nebunie, cu siguranță că maratoanele de
primăvară sunt cele mai plăcute. Desigur, fiecare cu gustul lui, unii preferă
canicula sahariană, alții frigul Himalayan. Pentru mine, idealul se definește
printr-o zi ca cea de astazi.
Unu la picior: Șoșonii mei cei noi,
cumpărați pe neprobate de pe internet și livrați cu multe peripeții din Marea
Britanie – nu am cum să dovedesc că poștașul român respectiv fură, asta e!! -,
au avut azi ocazia să iasă la plimbărică. Ce să fac, ce să fac, să evit
bășicile? Că la prima încălțare și scoatere pe traseu, acum o lună, a fost
ciudat din acest punct de vedere. Am făcut o bășică cât o balenă undeva sub
degetul mare, de nu aș fi visat în viața mea că e posibil. Având Five Fingers
la mine, idea a venit foarte logic: voi purta și în Salomon șoșețelele cu
degețele. Și a fost perfect, toată lumea a fost fericită, ocrotită și băgată-n
seamă :-) De unghie neagră cu
siguranță nu scap, din cauza coborârilor alea …. dar asta nu e o catastrofă
prea mare, nah, că nu le poți avea pe toate. Cu excepția chestiei cu alunecatul
pe piatră udă, în rest am fost mulțumită de șoșoni, nu m-au bătut, au alergat
singurei, nu i-am noroit prea tare, le-am pus și gaitere peste. Dacă io am grijă
de ei, ei au grijă de mine :-)
I LOVE BRASHOV!!
Doi la picior: Abia în dimineața concursului - trezirea la 7 - mi-am dat seama că vai, nu aveam pantaloni lungi de alergare și că afară nu era tocmai cald. Norocul meu e că îngrămădisem în geanta șoșonilor încălzitorii roșlii pe care îi folosesc de regulă pe ploaie, la bicicletă. Deci aveam să alerg cu picioare roșii și cu o pereche de pantaloni scurți foarte colorați, pe care tot accidental îi pusesem în rucsac. Dar pantalonii scurți de alergare ... o ye o ye ... erau din bumbac și cum se anunța ploaie, bumbacul era ultima chestie de care aveam nevoie pe mine! Așa că, fără îndoială, am fost cea mai colorată și neinspirată costumație din tot concursul, ca să nu spun că arătam ca un păcălici, în opinia mea.
(are vagon de biciclete!!!! Bine de știut)
Aseară am cam dat colțul, mi-era somn. Păi berea după așa o
alergare și-a cerut dreptul la manifestare pe orizontală.
Așa că mi-am stins becul proprietate personală, pe care îl atârnasem de gratiile patului de deasupra și gata, nani. Becul ăsta este un accesoriu de călătorie fantastic, pe bune! L-am luat de la Decathlon săptămâna trecută. Funcționează cu o baterie normală, de 1,5 V și se poate agăța mai de orice. Luminează difuz pe două faze și într-un cort sau uite, cum am stat eu într-un dormitor cu mai multe locuri, la hostel, oferă o soluție ideală să-ți faci treaba, să nu deranjezi pe nimeni și să nu trebuiască să te ridici din pat ca să fii ultimul care stinge lumina de la comutator. Foarte bun și foarte simplu. Eu am ales culoarea albă, dar aveau și verde și galben parcă și mai multe culori. Poți să faci și bradul de Crăciun cu ele :-)
Așa că mi-am stins becul proprietate personală, pe care îl atârnasem de gratiile patului de deasupra și gata, nani. Becul ăsta este un accesoriu de călătorie fantastic, pe bune! L-am luat de la Decathlon săptămâna trecută. Funcționează cu o baterie normală, de 1,5 V și se poate agăța mai de orice. Luminează difuz pe două faze și într-un cort sau uite, cum am stat eu într-un dormitor cu mai multe locuri, la hostel, oferă o soluție ideală să-ți faci treaba, să nu deranjezi pe nimeni și să nu trebuiască să te ridici din pat ca să fii ultimul care stinge lumina de la comutator. Foarte bun și foarte simplu. Eu am ales culoarea albă, dar aveau și verde și galben parcă și mai multe culori. Poți să faci și bradul de Crăciun cu ele :-)
Deci, revenind la Brașov Marathon de ieri. Elementul
principal al concursului este, întotdeauna, traseul, nu? Să vorbim un pic de
spre traseu.
Ăsta da traseu de scos sufletul! Păi traseul din 7 aprilie
a fost așa, un fel de Duminica Orbului pe Calea Victoriei … oh da, una din
cărțile adolescenței, ce lecturi frumoase. Traseul din 7 aprilie
a fost foarte alergabil, cum se zice. Urcare insistentă, lungă, dar domoală, întinzându-se
pe mai mulți kilometri. O alergare foarte bună, dar foarte bună pentru cei mai
începători, zic io acum, (adică nu prea avansați, așa, ca mine), după ce l-am
alergat. Desigur că am ajuns la această concluzie doar prin comparație, dacă nu
aș fi alergat traseul de ieri nu aș fi știut că se poate și mult mai ...
altfel.
STARTUL s-a dat cu un
sfert de oră mai târziu. Să fi fost max.150 de oameni la start, per total, fără
copii? Cam așa. Deci un concurs modest ca și participare. Eu sincer am venit și
din cauză că știam că organizatorii sunt tot cei ai Semi-Maratonului Intersport
Brașov din 7 aprilie, echipa CPNT (adică Asociația ”Clubul Studențesc pentru Protecția Naturii
și Turism”) și, de anul
trecut, nu prea mai merg la orice organizator. Pur și simplu nu mai am chef să
mă rătăcesc pe trasee, să leșin de sete pentru că mă bazez pe niște puncte de
hidratare care se golesc în prima jumate de oră sau mai știu eu ce alte
bazaconii organizatorice. Așa cum este logic, calitatea va fi sita de triere și
a competițiilor sportive și acesta nu poate fi decât unul dintre puținele
lucruri pozitive care se mai întâmplă, accidental, în România.
Tocmai începeam să ne adunăm la start și se anunță la
microfon că putem utiliza gratuit toaletele din Piața Sfatului. Ptiu drace, de
ce nu ai spus mai devreme? Am fost mai mulți care ne-am adus subit aminte că o
vizită la toaletă, înainte de start,
ar fi o idée foarte bună, dacă nu cumva CEA mai bună.
Dar nu am pierdut startul, ba am ajuns și am avut timp să
mai fac și o fotografie din față :-))
Vaaaai, ce
puțini eram la start. Dar erau ceva fete, se vedea clar, tot e bine. Și una din
surorile David era la start, nu știu care dintre ele, dar eu doar pe una am
văzut-o și la start și pe traseu și la finish. Chiar m-a întrebat dacă am
ceasul Suunto câștigat la tombola de la Moeciu, dar nu-l aveam la mână, aveam
Garminul și nu mai luasem și al doilea ceas. Încă nu m-am obișnjuit cu ideea să
posed un Suunto și ar fi mai bine mai întâi să și citesc despre el, să aflu cam
ce face. Încă nu am avut timp.
Deci, cu siguranță nu s-a irosit pe mine, ba cred că îl voi folosi cu maximă
eficiență.
Vai,
ce mă bucur să am acest răgaz, să stau destul de comod într-un tren curat, și
să pot scrie. Ascult muzica care-mi place – îmi pregătisem muzică pentru
traseu, dar pe traseu nu o iau niciodată, nu știu de ce -.
Deci:
10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, START!!
Cât să fi fost asfalt? Nu mai mult de 2 km cred, uite că nu
am fost atentă. Recunosc că la start mă încearcă mereu așa un fel de decepție
demotivantă când îi văd pe toți cum se scurg, precum mierea din borcanul
înclinat, pe lângă mine și io nu-s în stare să țin ritmul. Dacă aș forța, m-aș
desființa pentru întreaga cursă și ar fi nașpa. Așa că am rămas în fagurele
meu, la ritmul meu, încercând să-mi ignor neputința. În fond .... hă-hă, grâul
se cerne pe următorii 20 de km, nu? Las că mai vedem noi pe drum. Ce mi se pare mie
foarte ciudat acum este felul în care abordez distanța. Adică, în mod
inexplicabil, pentru mine o cursă de 21 de km a devenit un fel de distanță ....
scurtă!! Tot de anduranță, dar ceva comestibil, rumegabil, aproape relaxant.
Anul trecut pe vremea asta nu alergasem nici măcar 1 km și acum vorbesc de 1 +
20 de parcă uite nah, mă duc în colț la piață să iau un kil de mere.
Măi frate, și când la un moment dat am văzut șir în fața
mea, lungindu-se precum o plantă agățătoare, în zig-zag spre versantul muntelui
….. mi-am adus aminte că da, parcă era vorba de niște trepte, dar ….. nu de astfel de
trepte! Nu
atât de multe. Nu atât de ilegale! Nu atât de brute. Nu atât de zig-zăg-uite. Nu atât de .... atât de înguste,
înghesuite, abrupte. Ce-i ăsta, concurs de scări? Sau asta e bariera descalificatorie
pentru cei cu nervii mai moi? După mai multe zeci de metri urcați pe trepte, cu
nasul la fundul celui din față și cu genunchi adesea la nasul meu, mi-am adus
aminte de deliranta coborâre spre Tikkedunga, din Himalaya. Eu coboram, dar
multe alte zeci de turiști urcau, parcurgând traseul în sens invers. Și se pare
că niciodată nu voi uita cum eu, în coborâre, mă plasam mental în locul celor
care erau nevoiți să urce toate miile acelea de trepte. Hai că urci 300,
800 ..... dar acolo par a fi vreo 3.000 de trepte de numărat. Data viitoare
când voi merge îmi voi lua un carnețel și un creion și voi da cu bățul la
fiecare 10 trepte, să văd ce iese la final.
Când, în cele din urmă, s-a terminat și înșiratul perlelor
pe sârmă și am ajuns sus, pe Tâmpa, eram terminată. Nu prea mai vedeam mulți în
față, semn că distanța devenise de nerecuperat - și chiar așa a și fost -, dar
nici în spatele meu nu mai vedeam prea mulți, semn că, oh vaio vai, eram
printre ultimii, dacă mai aveam 10 oameni în spate. În situații de genul ăsta
ai două variante: să te resemnezi și să înveți ce înseamnă umilința intrinsecă (asta nu e vorba mea, ci a lui Daniel
Marinescu, un tip care aleargă de zor și care a avut amabilitatea, déjà de două
ori, să mă ia în mașină la concursurile brașovene), continuându-ți cursa de
dragul tău și a vieții tale sănătoase, fie să ….. nu știu, fiecare e liber
să-și aleagă varianta a doua. Să abandonezi doar pe motiv că ești ultimul nu se
merită, dacă îți place ce faci tu acolo, în ritmul tău. Ce zice lumea, e
absolut irelevant. Cine poa mai bine, să fie sănătos!
Acolo sus pe Tâmpa cu siguranță am avut parte de o
fotografie, chiar sunt curioasă în ce hal arăta moaca mea. Nu mai urcasem pe
Tâmpa de atât de mulți ani, că nici nu mai știam numărul lor. După așa o urcare
un pic terorizantă, logic că a urmat coborârea. Ei bine, aici să vedem cum ne
distrăm cu noii șoșoni, care de frumoși sunt frumoși de pică, dar restul abia
urma să fie dovedit.
Și a fost dovedit din plin, șoșonii și-au făcut treaba și eu m-am felicitat pentru ideea de a folosi șosete cu degețele. Șosetele sunt din bumbac și protejează fiecare deșt în parte, pur și simplu nu văd posibil să faci bășici sau alte răni.
Și a fost dovedit din plin, șoșonii și-au făcut treaba și eu m-am felicitat pentru ideea de a folosi șosete cu degețele. Șosetele sunt din bumbac și protejează fiecare deșt în parte, pur și simplu nu văd posibil să faci bășici sau alte răni.
Coborârea a fost destul de abruptă, pe iarbă, pe sol stâncos,
deci mare – mare atenție la alunecat, a urmat o bucată de forestier, vreo două
serpentine largi, jos în poiană se vedea frumos punctual de alimentare. De
acolo am intrat în pădure, iar urcare. Nu am o memorie foarte bună, deci nu pot
descrie un traseu de 21 de km din memorie, ar trebui să-l mai parcurg o dată și
să iau notițe. Țin minte însă sigur că la un moment dat mergeam în urcare și
tot încercând să fac poze m-a izbit mesajul Memory
card full! Ei da, bravos, uite asta înseamnă să pleci nepregătit. Trebuie
să fi aiurit total să cari după tine, în cursă, un aparat de foto pe al cărui
card de memorie nu mai încap mai mult de 10 fotografii!! Am derulat în
urmă și am descoperit un set de vreo 10 fotografii făcute la o alergare prin
februarie. Le-am șters, una câte una. Asta în timp ce mărșăluiam cu stoicism în
sus, evident. Din păcate, deși am cărat aparatul cu mine, nu am putut face prea
multe poze pe traseu. Făcusem prea multe în zona de start, din păcate. Las, că
data viitoare voi fi mai atentă, promit. Un aparat mai mic și mai
ușor tare mi-ar fi de mai mare folos …. Dar deocamdată nici o șansă de noi
achiziții.
Vai,
ce-mi place călătoria asta cu trenul. Părăsisem căile ferate române din cauza
condițiilor absolute mizerabile, înainte de 2000 renunțasem să mai plec din
București pentru că nu mai suportam mizeria din trenuri. Apoi, din 2006 am
trecut la mașină personală. Anul trecut am circulat mai mult cu mașinile
altora. Am mai fost cu trenul o singură dată, parcă prin mai 2011, cu bicicleta
la Ploiești. Dar în rest, nu am mai
călătorit cu trenul de vreo zece ani și constat cu bucurie că lucrurile s-au
mai schimbat în bine. Ăsta e un IR (47 RON biletul clasa a II-a), nu știu acum
de alte trenuri. O fi ăsta un tren mai fițos, nu știu. Dar îmi place, e OK.
Internetul wireless mai lipsește ca să fie tot tacâmul.
Traseul a continuat în ritmul lui, eu în ritmul meu, am
mers destul de mult, am frânat și mai mult pe coborâri. Cred că m-au depăși
vreo doi oameni per total, semn că treaba era groasă, erau prea puțini în urma
mea care m-ar fi putut depăși și de cele mai multe ori când mai puteam privi ce
se întâmplă în urmă – la acele serpentine lungi prin pădure vezi mereu
serpentinele pe care le lași în jos, pe versant, și alea erau goale,
incredibil, dar ...... - nu mă urmărea nimeni :-(
La un moment dat, pe o urcare lungăăăă, prin pădure, văd un grup de 4-5 alergători. E de bine, deci mai am șanse să mă apropii și eu de unii mai buni ca mine, hurrraaaa! Dar au dispărut după prima cotitură. Apoi, tot așa, la curbe de nivel, care oferă vizibilitate pe distanță mai lungă, îl vedeam constant pe Daniel și încă un tip sub 30 de ani, care se străduia să țină ritmul. Pe aceștia doi am reușit să îi ajung și să-i depășesc irevocabil destul de târziu, cam cu 8 km înainte de finiș abia. Îmi mai doream să mai depășesc o alergătoare măcar. Sau cel puțin să ajung din urmă o alergătoare, să nu fiu eu chiar ultima la fete. Cam asta era în mintea mea.
La un moment dat, pe o urcare lungăăăă, prin pădure, văd un grup de 4-5 alergători. E de bine, deci mai am șanse să mă apropii și eu de unii mai buni ca mine, hurrraaaa! Dar au dispărut după prima cotitură. Apoi, tot așa, la curbe de nivel, care oferă vizibilitate pe distanță mai lungă, îl vedeam constant pe Daniel și încă un tip sub 30 de ani, care se străduia să țină ritmul. Pe aceștia doi am reușit să îi ajung și să-i depășesc irevocabil destul de târziu, cam cu 8 km înainte de finiș abia. Îmi mai doream să mai depășesc o alergătoare măcar. Sau cel puțin să ajung din urmă o alergătoare, să nu fiu eu chiar ultima la fete. Cam asta era în mintea mea.
La un moment dat am trecut pe lângă doi turiști care se
minunau de isprăvile noastre, nu le venea să creadă pe unde urcasem. Unul din ei zice:
”Sunteți a cincea!” și io completez: ”Da, sigur, Din coadă!” ”Nu, mai sunt doar
4 fete-n față!” În gândul meu: ”Ce drăguț e nenea, vrea să mă motiveze.”
Poze nu mai puteam face, nu mai aveam ce să șterg de pe
card, deci mă calmasem la capitolul ăsta.
Ce
soare nebun e pe-aici (ora 15:59, ne apropiem de Ploiești).
Eh ..... când am auzit muzica de fanfară, muzică d-aia a la
Volksmusik ..... mi s-au făcut simțurile piele de curcan, nu alta! Săltam într-o
fericire, vuia pădurea de melodie și ritm, ce renaștere! La km 13 am început a
doua urcare pe Tâmpa, de data aceasta mult mai molcomă. Eram în natură, eram în
Brașov, eram în cursă, timpanele îmi erau răsfățate, nu mi-era cald, nu mi-era
frig, nu mi-era foame, nu mi-era sete, nu ploua, nu mă bătea soarele pe creștet
…. Ce-mi
puteam dori mai mult? Totul era perfect. Pentru muzica aia și peisajul din jur,
nici ultimul loc la fete nu mai conta.
Am urcat ondulat în ritmuri de fanfară destul de mult. Sus
pe vârf nu se mai auzea muzica, dar aveam rendez-vous cu ea la coborâre,
fără-ndoială. Mai depășisem 3 alergători, pe coborâre am mai depășit vreo doi
parcă, frânam la greu și gata, am ajuns pe asfaltul de la poalele Tâmpei.
Fanfara cânta de zor și alergam acum chiar spre chioșcul unde instrumentiștii
executau. Mai ștersesem niște fotografii vălurite și m-am oprit din ritmul meu
de vals să le fac o poză. Zburdam și cred că turiștii de pe alee care mă vedeau
dând din mâini ca un dirijor nu prea pricepeau cu ce m-am drogat. Cu
adrenalină, natură și muzică, luați și voi!
Am mai avut de coborât cu grijă treptele spre oraș și
finally m-am apropiat și eu de poarta roșie a punctului terminus al cursei. Se
aplauda, am auzit si un ”hai Ancaaaa!”, la poartă se agita clopotul care anunța
sosirea fiecărui alergător, am trecut, am pășit, am primit medalia de inisher
și am rămas să-mi trag duhul!.
La start era soția lui Daniel, care m-a întrebat ce știu de el. A sosit și el după vreo zece minute, i-am și făcut poze la finish. Și am mai așteptat vreo jumate de oră după Oana, o fată care vrea să facă 7500-le și urma să vorbim după cursa de azi dacă facem echipă împreună.
La start era soția lui Daniel, care m-a întrebat ce știu de el. A sosit și el după vreo zece minute, i-am și făcut poze la finish. Și am mai așteptat vreo jumate de oră după Oana, o fată care vrea să facă 7500-le și urma să vorbim după cursa de azi dacă facem echipă împreună.
O chestie pe care nu o voi omite aici, pentru că sper să
fie citită și de unii oameni care fac poze pe la concursuri și care nu se pot
abține de la niște acțiuni pe care eu le-aș numi de-a dreptul imbecile:
Am rugat pe cineva să-mi țină paravan cu o bluză și să ma
ajute să îmi dau jos tricoul ud și să mă schimb, ca să nu mă îmbolnăvesc. Mi-am
dat tricoul jos și sutienul, mascată parțial. Am observant că cineva a făcut
poze, dar nu am stat să mă uit, mă gândeam că trebuie să ai o problemă psihică
să vrei să mă pozezi pe mine cum mă schimb, chiar dacă era un spațiu public.
După aceea, individul, mi-a și arătat, distrându-se prostește, că mă pozase. Ei
da, și ce-I cu asta?! Care e senzația? O să câștigi Pullizer-ul cu asta? I-am
făcut semn că nu are obraz și asta e, nu te poți pune cu toți nebunii. Într-o
eră unde nudul și pornografia fac parte din viața publică și când nu mai există
definiții pentru normalitate, nu știu la ce s-ar mai bucura un fotograf să
pozeze o alergătoare anonimă cum se schimbă de tricou după ce a trecut linia de
finish. Și cu asta am încheiat subiectul.
Dacă cumva e un fotograf voluntar din echipa organizatorilor – tipul în negru, din fotografie -, atunci aceștia au libertatea de a-i bate lui obrazul și de a-I sugera că poate și-a greșit vocația, eventual să aplice la Paparazzi și să vâneze VIP-urile naționale. Cu mine nu face nici o afacere.
Dacă cumva e un fotograf voluntar din echipa organizatorilor – tipul în negru, din fotografie -, atunci aceștia au libertatea de a-i bate lui obrazul și de a-I sugera că poate și-a greșit vocația, eventual să aplice la Paparazzi și să vâneze VIP-urile naționale. Cu mine nu face nici o afacere.
Stând la finish și tot așteptând să vină Daniel și Oana, nu
mare mi-a fost surpriza să văd că mai soseau fete după mine. Pe două dintre ele
le știam că sunt din categoria mea de vârstă și mă întrebam dacă nu călcam din
nou pe un loc pe podium. Apoi, Mariana din Zărnești, a venit la mine să mă
felicite, că ea întrebase și știa sigur că e pe locul 3, deci, cum eu
terminasem înaintea ei, cu siguranță eram pe locul 2. Ce frumooos! Chiar dacă
aveam 100 de alergători în fața mea, tot era frumos un podium la categorie, din
moment ce fusesem vreo cinci sau șase pe traseu.
Terminasem cursa după ora 13, deci, dacă Garminul meu nu a
luat-o razna, făcusem 2h59min. Ceremonia de premiere se anunțase pentru ora 15.
La ora 14, văzând că Oana nu mai ajunge, am pornit spre hostel, să mă schimb,
să beau un Reds cărat din București și pus la frigider, că doar știu ce mă
înviorează cel mai bine după un efort fizic. Se merg vreo 15 minute susținuit
până la hostel.
În jurul orei 3 eram din nou în Piața Sfatului. Oana era și
ea acolo. I-am spus că nu voi face 7500-le anul acesta. Cel puțin aceasta e
decizia de azi. Nu mă simt pregătită pentru 45 de km în condițiile Bucegilor,
chiar dacă limita de timp este de 26 de ore, plus că voi în plin sezon de
triatloane și dacă alerg un concurs cum este 7500 voi fi obosită la toate și nu
voi face mare brânză la niciunul. Și chiar nu am chef să zac pe traseu 15 – 20
de ore. Dacă ea a terminat maratonul de ieri în 4 ore și ceva, în condițiile în
care eu consider cele 3 ore ale mele destul de slabe ca și performanță, mi-e
clar că pentru Bucegi 7500 s-ar putea să aibă nevoie de vreo 20 de ore. Chiar o
să urmăresc să văd cum merge, dar eu clar nu cred că pot face chestia asta în
2012. În 4 luni jumate din 2012 am alergat cu bine déjà 5 semi-maratoane (4
montane) și un full montan și cred că ce e prea mult și prea repede strică.
a început la 15:30 și s-a anunțat întârzierea la microfon.
Se pare că nu terminaseră toți alergătorii până în ora 3.
A fost o
ceremonie foarte detaliată. S-a început cu crosul copiiilor, ce fericiți erau
ei acolo în față cu medaliile de gât și se duceau să-și ia diplomele și
premiile ….
Apoi, fiecare participant a primit diplomă de participant,
cu numele și categoria înscrise pe ea. Apoi s-au premiat categoriile anunțate
și la final cele două podiumuri de open, femei și bărbați.
A început să plouă pe la ora 16, dar nimic grav. Ușor și
doar vreo 10 minute. Ploaia adevărată începea pe la cinci, cand eram déjà la
adăpost, în hostel.
Da, într-adevăr am fost a doua la categorie de vârstă.
Ocupanta primului loc plecase, deci am avut, ca și în 7 aprilie – când ocupanta
locului 2 plecase -, un podium știrb. Am primit o medalie de podium, un pocal
drăguț și o borsetă Salomon, de alergare, cu două bidoane a câte 600 ml și
buzunar frontal cu fermoar, culoare verde viu, exact cum am rucsacul de 40 de
l. Un accesoriu util, să vedem acum care dintre toate aceste accesorii de
hidratare pe care le tot strâng va fi câștigător să fie și folosit de mine.
Locul 11/25 la open feminin.
Locul 89/148 alergători, toate categoriile.
Locul 11/25 la open feminin.
Locul 89/148 alergători, toate categoriile.
Punctele de hidratare au fost OK. Am avut glucoză,
uraaaa!!!! Dacă ar fi o zi foarte caldă, s-ar simți nevoia unui surplus de apă la
purtător. Au avut banana, citrice și glucoză, elementele care mie personal mi
se par cele mai indicate pe astfel de trasee. Voluntarii, la fel de inimoși și
pregătiți cum îi știam. La un anumit punct, pe un izopren, singură în pădure,
stătea o fată. Nu știu care era rolul ei acolo, era cam izolată. Tot în pădure,
tot pe isoprene, erau două fete care împărțeau apă rece. Cum ajunsese apa aceea
acolo … cu siguranță cărată de voluntari, în spate …. Oricum, apa de acolo, pe
urcare, era foarte binevenită pentru cei care nu aveau nici un lichid la ei.
Nah,
că se apropie trenul de București și povestea mea se apropie și ea de un final,
șapte pagini e déjà prea mult, nici nu știu cum am ajuns la atâta cantitate.
Soare în București. E ora 17 și mai fac o oră cu metroul până acasă. Pe la șase
jumate sper să fiu déjà cu nasul în bagaje, să bag la spălat toate țoalele și să
curăț și șoșonii de alergare, care gata, și-au primit botezul real.
Următoarea cursă e planificată pe 2 iunie, triatlonul ”Fără
Asfalt” din 2 Mai/Vama Veche. Trebuie să reîncep să merg cu mountain bike-ul
până atunci. Poate anul ăsta să fie mai multe fete, să facem și noi o categorie
plină pentru un podium.
DESCRIEREA
TRASEULUI, pe care am citit-o și eu acum, duminică seara :-)), căci pe site-ul
concursului, la ”Traseu”, apare doar harta, dar nici o descriere, din păcate.
Am găsit textul de mai jos pe Facebook only.
Descriere traseu
semimaraton
Startul
se va da din Piata Sfatului din apropierea Muzeului de Istorie. Se inainteaza
pe strada Apollonia Hirscher, se traverseaza GH.Dinicu catre giratoriul din
starada Castelului. Odata ajunsi in giratoriu, se face dreapta pe strada
Castelului. Strada e in usoara urcare catre mai ales dupa Colegiul National
Baiulescu (pe stanga) si mai ales in apropierea Liceului Sportiv (pe dreapta). La prima intersectie se face stanga
pe aleea de sub Tampa (Tiberiu Bradiceanu). Se inainteaza pe alee lasand pe
stanga Patinoarul, apoi pe dreapta Telecabina si restaurantul Casa Padurarului.
Se ajunge in zona Ciupercutelor si a
izvorului aflat pe partea dreapta de alergare, din acest punct se va mai
inainta circa 300m pe alee si apoi se va face brusc dreapta (la indicator)
marcaj triunghi rosu. Din acest moment traseul nu mai este asfaltat.
Se urca pe poteca triunghi rosu pana la
un panou informativ de unde veti fi orientati in stanga pe poteca spre traseul Treptele lui Gabony.
Poteca este usor ascendenta, la un moment dat veti avea perete in dreapta si
versant foarte abrupt pe stanga insa cu o buna vizibilitate catre centrul
Brasovului. Se va trece peste un podet de lemn dupa care urmeaza o usoara
coborare 100m pana la un stalp indicator care marcheaza intrarea in traseul
Treptele lui Gabony.
Din acest punct, traseul nostru face
dreapta (triunghi galben – Treptele lui Gabony). Dupa cum ii zice si numele,
partea inferioara a acestui traseu este constituita dintr-o sumedenie de scari care
va vor face sa depasiti partea cea mai abrupta a traseului,
dupa finalizarea scarilor poteca ramane destul de ascendenta, greu alergabila,
insa tocmai potrivita pentru un mers rapid. Dupa ce vom depasi doua zone cu
bancute pe partea stanga se va iesi in poienitza (cu priveliste fantastica
asupra cartierului Racadau pe partea stanga). Dupa finalul poienitei poteca
intra iar in padure, cu o panta mai mica si in scurt timp ajungem la cladirea
telecabinei. Vom depasi aceasta cladire si din acest punct poteca se va largi
si ne va duce intr-o usoara coborare in punctul unde iese din dreapta traseul
serpentinelor. Noi continuam de la indicator tot inainte. Aici apare o portiune
de urcare destul de sustinuta catre varf insa in 3-4 minute ajunge pe varful
Tampa.
Din punctul vf. Tampa poteca coboara
sustinut catre saua Tampa. La inceput ea este foarte ingusta si
bolovanoasa insa dupa 200m intra intr-un forestier larg pe
care il urmam catre dreapta pana in saua Tampei. Am ajuns la primul post
de alimentare.
Din punctul de alimentare vom continua
pe directia inainte (putin stanga) pe o poteca triunghi albastru care coboara
destul de bine catre capatul cartierului Racadau. Traseul este foarte bine
marcat. La un moment dat vom ajuge la un stalp de marcaj ce arata o intersectie
de trasee, insa noi vom continua pe aceiasi directie inainte. NU SE COBOARA IN
STANGA LA INDICATOR!!!
In scurt timp poteca va da intr-un
forestier larg care vine din partea stanga cum alergam. Intram in forestier si
alergam in amonte. Drumul este foarte larg si urca usor. La un moment dat dupa
o mica defrisare (se vor observa ramasite de taieturi pe traseu) drumul se mai
ingusteaza un pic, avand malurile mai inalte asemeni unui torent. Pe mijlocul
lui va incepe sa curga un siroi de apa, care in cazul unei vremi devaforabile,
va noroi putin traseul. Se inainteaza pe acest drum noroios si un pic umed.
Chiar daca la un moment dat din stanga va mai aparea cate un valcel care ne face cu ochiul, noi vom inainta pe forestierul cu marcaj triunghi albastru. NU VOM FACE CATRE STANGA!!! Vom avea tot timpul de tinut directia principala (inainte). La un momentat, marcajul triunghi abastru va face brusc dreapta pe versant pe o poteca care urca sustinut. IN acest punct vom parasi forestierul si vom urca pe poteca de pe versantu din dreapta. Tot timpul vom fi insotiti de marcajul triunghi albastru. Poteca urca sustinut, la un momentat face stanga, apoi dreapta, insa dupa ce castigam ceva sute de m diferenta de nivel ajungem la stalpul indicator ce semnaleaza intersectia traseului nostru (Valea cu Apa) cu cel ce coboara din Postavaru. In acest punct exista si doua bancute sa ne mai tragem sufletul. De la stalpul indicator noi ne vom deplasa catre dreapta pe poteca banda albastra catre Poiana Stechil. Traseul pana in Stechil este asemanator unei curbe de nivel, care mai are mici urcari si coborari, dar care nu va opresc din alergare.
Chiar daca la un moment dat din stanga va mai aparea cate un valcel care ne face cu ochiul, noi vom inainta pe forestierul cu marcaj triunghi albastru. NU VOM FACE CATRE STANGA!!! Vom avea tot timpul de tinut directia principala (inainte). La un momentat, marcajul triunghi abastru va face brusc dreapta pe versant pe o poteca care urca sustinut. IN acest punct vom parasi forestierul si vom urca pe poteca de pe versantu din dreapta. Tot timpul vom fi insotiti de marcajul triunghi albastru. Poteca urca sustinut, la un momentat face stanga, apoi dreapta, insa dupa ce castigam ceva sute de m diferenta de nivel ajungem la stalpul indicator ce semnaleaza intersectia traseului nostru (Valea cu Apa) cu cel ce coboara din Postavaru. In acest punct exista si doua bancute sa ne mai tragem sufletul. De la stalpul indicator noi ne vom deplasa catre dreapta pe poteca banda albastra catre Poiana Stechil. Traseul pana in Stechil este asemanator unei curbe de nivel, care mai are mici urcari si coborari, dar care nu va opresc din alergare.
Câștigătoarea locului I la categoria 40+, Ioana Ciulei, 2h27min
Odata ajunsi in Poiana Stechil (ce
a cu totem si bancuta) traseul nostru va parasi banda albastra care merge tot
inainte, noi urman a face stanga pe cruce albastra. Acest traseu ne va cobora
catre cartierul Scheii Brasovului. La inceput poteca coboara destul de usor,
insa din momentul in care poteca va face brusc dreapta pe versant, panta va
deveni din ce in ce mai abrupta. UN PIC DE ATENTIE!!! Dupa
ce depasim cateva pante mai abrupte in coborare care nu ne vor pune probleme,
doar in cazul in care traseul este ud, vom observa ca poteca se domoleste si coborarea
nu mai devine atat de tehnica. Poteca este larga, marcajul cruce albastra este
foarte bun. La un moment dat se va iesi la un izvor (Fantana Dreptatii) unde
iarasi este o ramificatie de trasee.
Traseul nostru va merge pe o directie
inainte, peste pârâiaș pe o poteca ingusta. Nu vom intra pe forestieru care ne
imbie catre stanga!!!!!. Urmam poteca ingusta pe o curba de nivel cateva minute
pana iesim intr-o poienita. Aici in partea stanga se văd casele din Schei
Brasovului si chiar o troita. Nu vom cobora la troita din stanga ci noi vom
continua pe potecutza inainte (lasand troita in stanga). Poteca se ingusteaza,
avand pe staga niste garduri de la gradinile oamenilor iar pe dreapta padure.
Inaintam pe aceasta potecuta care urca si coboara usor. La un moment dat apare
o alta poteca in stanga printre case, noi ramanem pe poteca initiala care tine
marginea padurii. Urmeaza o urcare mai abrupta de 50-70 m, un bolovan in fata
noastra pe care il depasim si imediat dupa cativa metri vom face stanga intr-o
mica poienita. Traversam poienita in partea de jos a ei, pe poteca care este
destul de vizibila, iar dupa 50 m poteca intra in padure, traverseaza un mic
valcel si iese intr-o poteca foarte larga perpendiculara pe potecutza noastra.
Ne aflam la capatul superior al poienitei de la Liceul Silvic.
Nu știu cine este, l-am depășit pe traseu, nu departe de final, și când a sosit
la finish mi-a spus că mi-a citit blogul și povestirile din Himalaya.
Probabil un prieten de-al lui ne-a pus la poză, nu mai știu
Din acest punct, vom urma poteca cea
mare in stanga, in coborare, deci nu vom urca!!!!!! Poteca iese in urmatorii 20
de metrii in poienitza larga de care va spuneam, traversam poienita catre
dreapta urmarind tot timpul poteca noastra. Poteca intra iar in padure intr-o
coborare mai abrupta de 10 m dupa care se mai domoleste, devenind un fals plat
in coborare. Pe stanga noastra avem iarasi garduri de la casele din oras iar pe
dreapta padurea. Dupa circa 150 m , gardurile dispar iar noi ajungem chiar la
capatul gardurilor intr-o mica intersectie. Vom urma poteca din dreapta
noastra.... NU CEA DIN STANGA CARE COBOARA !!!
Poteca din dreapta ne duce intr-o
usoara urcare catre urmatoarea intersectie unde exista un panou informativ. De
aici, in fata ne apar 3 poteci si una in stanga spate. Noi vom urma poteca cea
mai din dreapta pe directia de mers pe marcaj triunghi rosu.
Tocmai am intrat pe traseul
serpentinelor care urca catre varful Tampa. Serpentinele sunt simple la
orientare. La un moment dat ajungem la un indicator pe care scrie de DRUMUL
CAVALERILOR (indicat catre dreapta noastra), noi vom continua stanga pe
triunghi rosu. De cateva ori serpentinele ies si defrisarea de sub Telecabina
asa ca in fiecare moment vom stii cat mai avem de urcat. Dupa ultima serpentina
ajungem la un stalp indicator care ne arunca catre dreapta intr-o urcare
sustinuta. De la indicator in 3-4 minute catre dreapta ajungem pe varful Tampa.
De pe varf urmam poteca de coborare care am aa alergat-o la inceput. Poteca ne
duce in Saua Tampei...iarasi punct de alimentare.
Din Saua Tampei traseul nostru se duce
in stanga pe un forestier foarte larg. Forestierul coboara sustinut catre
cartierul Racadau, la un moment dat din cauza pantei foarte abrupte el face si
doua serpentine, semn ca ajungem imediat jos. Coborarea se termina la o bariera
de unde mai avem aproape 4 km pana la sosire. Trecem bariera si continuam spre
inainte pe forestier. Acum drumul este plat, fara coborari si urcari pe o
distanta destul de lunga. Pe dreapta avem padurea si pe stanga cartierul
Racadau, forestierul fiind de fapt o alee prin padure la marginea cartierului.
La finalul sau, forestierul se bifurca in doua poteci, noi o urma pe cea
ascendenta de pe stanga, cea DIN DREAPTA COBOARA IN RACADAU!!!
Poteca noastra este marginita de
garduri pe dreapta si padure pe stanga si dupa 100m se ajunge la stalpul
indicator care ne arata ca in stanga este traseul Treptele lui Gabony...noi
mergem tot inainte intr-o usoara urcare pana la un colt de stanca, unde poteca
face stanga si de aici numai plat si coborare, Trecem podetul de lemn si apoi
coboram sustinut pana ce ajungem la panoul informativ. De aici ne lansam in
drepta pe poteca ce coboara destul de brusc. Dupa 100 de metri ajungem la
indicatorul de la intrarea in aleea asfaltata. Aici facem stanga si alergam pe
asfalt, dupa 150 m ajungem la Ciupercute si la izvor (pe partea stanga izvoru,
pe dreapta Ciupercutele). Trecem de acestea si la 50m dupa ajungem la scari pe
partea dreapta. Coboram mai multe seturi de scari, traversam aleea Tiberiu
Bradiceanu, coboram iar un set de scari si inaintam pe o stradutza foarte
abrupta in coborare (Suisul Castelului). La finalul strazii facem stanga pe
strada Castelului. Aceasta are in jur de 80-100m pana la sensul giratoriu.
Ajunsi la sensul giratoriu suntem indrumati spre dreapta, apoi traversam strada
Gh.Dinicu, intram pe Apollonia Hirscher si imediat la sosire in Piata Sfatului.
Din partea mea, a big aplause pentru cine a scris acest
text, o descriere atât de detaliată pe care nici un alergător nu o va putea
menține în minte pe parcursul cursei. Cred că este mai bine că nu am citit
descrierea înainte de cursă, probabil m-aș fi speriat.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen