Dieses Blog durchsuchen

Montag, 25. Dezember 2006

Africa - sosirea în Tansania / cap. 3 (RO)


 episodul anterior - nr. 2 - click here

Așteptare e un fel de-a spune, oricum nu aveai de ales. Te aflai undeva prin stepa africană, granița dintre Kenya și Tansania nu conta decât din punct de vedere politic, nu-l vedeai pe cel de lângă tine (!), știai doar că pe stânga și pe dreapta drumului zona e presarata cu termitiere, soferul si Mustafa vorbeau intre ei si nu intelegeai nici un cuvant, stiai doar ca trecusesi granita, erai in Tansania, dar habar nu aveai cati km mai erau pana la locul de dormit, cate ore, ce anume avea masina, ce urma.
Dintre noi cinci nici unul nu era fumator, deci nici o bricheta la indemana. Rucsacii mari, unde se aflau frontalele, erau pe deasupra masinii, legati si fixati. Mustafa a dat un telefon la un moment dat. Noi ne adunaseram in spatele masini, afara, la un moment dat ne-a venit ideea ca de fapt  ...... noi nici nu stiam cine e Mustafa, cei de la agentie nu ne precizasera numele reprezentantului in fond, putea fi oricine care sa fii scris pe o bucata de carton numele agentiei. In smoala intunericului, inconjurati de tot felul de sunete specifice, desi numeric in majoritate (ei erau doi negri, noi eram cinci albi; a nu se intelege ca negri, aprioric, reprezinta un pericol pentru albi!), ne simteam oarecum inghititi de un eventual pericol. M-am departat putin de grup, mi se parea ca orice discutie si analiza devine inutila si paranoica. Toti ne straduiam de fapt sa ne bucuram ca traiam aventura pe pielea noastra si respingeam orice gand negativ care iti poate trece prin minte intr-un loc ca acela, intr-un context ca acela.
Ce era de facut totusi? Cei doi insotitori au deschis capota masinii si incercau, la lumina lasata de telefonul mobil, sa isi dea seama ce ar fi de reparat. Timpul se scurgea incetisor in noapte. Sa fii trecut jumate de ora? Din sens opus se apropia un jeep, cu faruri orbitoare. Au oprit in dreptul nostru si in timp ce schimbau cateva cuvinte cu ghidul nostru, am observat cu totii ca erau inarmati, dar nu pareau a fi militari. Alte comentarii vis-a-vis de aceasta scena nu am, si probabil nici nu pot descrie dimensiunile nodurilor din gat sau stomac la momentul respectiv. Oricum, in general nu este foarte relaxant sa calatoresti in zone unde insotitorii poarta arme, unde esti oprit pe soseaua de patrule inarmate, unde faci trasee de inalta altitudine avand in spate purtatori de pusti . . . . . mi-aduceam aminte de experienta ecuadoriana (11 septembrie 2001, când atingând pentru prima oară în viață un 4.000-miar - Fuya-Fuya, 4.200 m -, aflam și de atacul din N.Y./SUA, de la cei doi jandarmi care ne escortau pe traseu și aveau o stație de radio-emisie la ei plus armamentul-mitraliera de rigoare!).
Rucsacul meu cel mare era sigilat in folie, dar Francine s-a cocoțat pe mașină și a inceput sa caute in bagajele lor frontalele, asa ca la un moment dat avem doua lanterne la dispozitie. Iar eu una probabil ca nu voi mai pleca niciodata la drum, fara sa-mi las frontala la îndemână, asta e clar.
La un moment dat, Mustafa ne-a spus ca s-a reparat si e cazul sa ne bagam in masina. Ne-am conformat toti si el a inchis usile. Dupa care, cei doi stateau in fata masinii, tot cu capota ridicata. Discutau. Atât. Cred că am stat 2-3 minute așa, până ce Rene s-a enervat și probabil a intrat puțin în panica. Nu intelegea de ce ni se spusese sa intram in masina, daca tot nu plecam. Asa ca am iesit iar toti din masina (trebuia sa iesim, pentru ca Rene statea in spate, deci cei doi din fata trebuiau sa faca loc oricum) si Rene s-a dus la Mustafa sa se clarifice. Au mai mesterit nu stiu ce la masina si dupa vreo alte zece minute porneam din nou la drum, farurile masinii fiind in functiune din nou. Dupa aproximativ 3-4 km povestea s-a repetat: farurile s-au stins si ne-am invaluit din nou in smoala intunericului african. Ne si vedeam asteptand zorile pe-acolo, strajuind o masina moarta si habar neavand pe unde eram.
De data asta a durat mai putin, probabil 10-20 de minute, dupa care porneam, prevazatori, din nou la drum. Din miscarile soferului ne-am dat seama ca idealul era ca masina sa nu fie nevoita sa se opreasca, nemaiputand porni prea usor. Asa ca au mai urmat circa doua ore de mers (sau poate o ora jumate, nu mai stiu exact) cu atentie, cand cu 40 km/h, cand cu 80 km/h. Pana la urma peisajul din jur parea sa semene cu o asezare umana, chiar daca nu exista pe nicaieri electricitate. Era trecut de noua seara si noi porniseram la drum pe la doua jumate. Pe masura ce mergeam, tot mai multa forfota, era clar un oras si bucuria a fost sa aflam ca era orasul de destinatie, Arusha, poarta de plecare spre Mount Meru si Kilimanjaro. La un moment dat ne aflam intr-o intersectie, un fel de sens giratoriu, normal era sa oprim, dar cum oprirea ar fi insemnat si ultima si cum pana la hotelul nostru se pare ca mai era ceva de mers, asa ca soferul a preferat sa riste si s-a bagat pur si simplu in trafic spre dreapta si dusi am fost!
Pentru noaptea aceea (prima din totalul de 3 in decurs de doua saptamani, cand aveam apa curenta, chiar calda si un pat normal) am fost cazati in Outpost Lodge, cam la 1 km distanta de Turnul Ceasului din centrul orasului.
Locatia figureaza si in ghidul Lonely Planet, este destul de charmanta, civilizata, camera mea era intr-unul din cele 4-5 bungalow-uri din gradina si imi imaginez ca acolo poti gasi o oaza de relaxare pentru 3-4 zile, citind la umbra si gandindu-te ca viata merita traita fie doar si pentru momente de genul acela.
Arusha se numara printre cele mai dezvoltate orase ale Tansaniei (cu ce sa compar, ca sa pot crea o imagine? Poate satul Ghetar din Apuseni, pe unde se ajunge la Pestera Scărișoara sa fie ceva relevant?! Eu am fost in satul acela uitat de lume in urma cu noua ani jumate, nu stiu daca acum are curent electric), se afla chiar la poalele Muntelui Meru, la o altitudine de 1.300 m, avand un climat temperat pe parcursul intregului an. Originea localitatii porneste din sec. XIX, prin constructia unei arii germane de administrare, iar in 1967 devine Cartierul Principal al intregii Comunitati Est-Africane. Aici se afla sediul of Rwanda genocide tribunal. Nu este considerat a fi un oras sigur pentru turisti, reprezentanta agentiei, Lisa pe care am cunoscut-o a doua zi dimineata recomandandu-ne de fiecare data se ne deplasam de preferinta cu taxiul, daca avem intentia sa ne departam de hotel. Tot ea ne-a spus in cei mai seriosi termeni, in ultima seara desi atunci innoptam intr-un hotel asa cum mai vedem si prin Europa, cu trei etaje -, ca atunci cand nu suntem in camera sa avem grija ca usa si geamul sa fie inchise si incuiate.
Obositi, dar depasind momentele de teama, panica si necunoscut, ne-am lasat rucsacii in camera si ne-am adunat la terasa-restaurant unde am mai putut servi o portie de legume si o bere, ceilalti luand si niste carne preparata (sau ma rog, mai mult cruda, dar pe gustul lor, din cate mi-am dat seama). Toata consumatia impartita la 5 insi a revenit la 14 USD/fiecare, pe mine in mod normal probabil m-ar fi costat vreo 9-10 USD maximum.
Luni, 25 decembrie 2006, la ora 06:30 incepeam deja prima zi. În seara anterioară nu mai avusesem puterea necesară să sortez ce lucruri iau cu mine pe munte și ce lucruri las la agenție, așa că m-am trezit la 6 jumate pentru această indeletnicire, la 7:30 era micul dejun stabilit, iar la 08:00 plecarea. Iar legat de punctualitate si apreciere a timpului in general, se pare ca tansanienii sunt foarte exacti si paroliști! Pe parcursul expeditiei toate orele de plecare au fost respectate asa cum fusesera stabilite, cele de masa la fel, traseele au fost apreciate corect ca timp, in functie de ritmul nostru de mers. Am avut parte de un concediu in care trezirea era cel tarziu la ora 7 dimineata, cu o singura exceptie, in a 3-a zi de safari, cand am preferat sa dorm pana la 9, renuntand la turul de dimineata. Si ce bine-a fooooost!
La 07:10 eram deja pe terasa, cu toate bagajele facute, scriind cateva cuvinte in jurnalul de bord. Toata noaptea plouase cu spume si mult zgomot, dormisem foarte adanc, dar in episoade prea scurte. Si transpirasem foarte abundent. Era o zi ideala de dormit, citit, pur si simplu pasivitate deplina. Dar, din pacate, programul era altul. Spun din pacate pentru ca eram inca extrem de obosita, dupa o calatorie de 40 de ore fara somn, avusesem un somn de probabil 4-5 ore si trebuia sa plec din nou la drum, pe ploaie.
Au aparut si ceilalti pe la sapte jumate, nu prea putusera sa doarma din cauza zgomotului ploii, erau cel putin la fel de daramati ca si mine. Iar cand te gandesti ca era abia prima zi in Tansania, ti se pare deja totul super-obositor si stresant si poate te gandesti ca ce naiba am cautat acolo, evident!
Din ziua anterioara aflasem de la Mustafa ca programul nu este asa cum ne fusese trimis de agentia din Paris si că prima saptamana va fi cea de trekking, urmând apoi cea de safari. Desigur ca era vorba de o lipsa de informare exclusiv a mea, ceilalti stiind deja acest detaliu, pentru ca Thierry si Martin venisera numai pentru a urca pe Kilimanjaro, din motive profesionale nu puteau ramane ambele saptamani. Lasand la o parte lipsa de informare din partea agentiei franceze, care a incasat banii de fapt, dar care nu s-a obosit sa dea o lista intreaga de detalii pe care pe mine personal, ca debutant in Africa, m-ar fi incantat in mod deosebit sa le stiu dinainte, rasturnarea ordinii era mai logica si a fost benefica: efort fizic sustinut si indelungat in prima saptamana, dupa care pauza pentru o saptamana. Activitatea de safari este, printre altele, obositoare. Din alte puncte de vedere, dar destul de obositoare. Dupa 6 zile de safari, să începi un trekking atât de susținut, luptând cu ploaia și cu altitudinea, nu cred că este o idee prea bună. Ba chiar deloc.

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)