Este una dintre cele mai cumplite nopți. De fapt e deja spre 3 dimineața și nu știu cum mă voi descurca mâine la muncă. În doar 3-4 ore s-a anihilat întregul efect pozitiv al celor patru zile libere pe care le-am avut cu ocazia lui 1 Mai Muncitoresc. Așa de muncitoresc, că am lenevit la greu.
După o spumoasă lectură pe blogul lui Alex și Elena, Hoinarii, m-am decis să redeschid computerul. Sunt criță de oboseală, de trei ore mă chinuiesc să eliberez nasul ăsta care pare lung precum gâtul girafei. Na, că nu m-am mai mulțumit cu trompa elefantului, caut ceva și mai mega-mega-supra-dimensionat, pentru că în halul ăsta mă simt.
Am fost din nou la bazin. Păi evident, altfel ce motiv să am să mă smiorcăi aici într-un stil absolut caragialesc?!
Este deja a treia repriză de rău de când frecventez acest bazin, adică de o lună de zile. Ceva nu convine organismului. L-am luat cu ușurelul, cu teamă, cu bla-bla-bla, dar uite că după vreo trei săptămâni tot își face damblalele și după fiecare vizită la bazin știu că mă așteaptă cel puțin o noapte albă, o zi de muncă absolut îngrozitoare și eventual o a doua noapte albă. Este o suferință hilară pe care însă nu o doresc nimănui. Este și cea mai intensă din ultimele două, căci mă gâdilă gâtlejul, ochii, urechile, pleoapele, stau cu tampoane în nări, cu sticluța de picături, mă dor ochii de somn și mintea de nervi. Nici blănosul patruped nu mă mai suportă, cică sforăi. Na, că tocmai a făcut curent trecând pe lângă pat. Prostănacul, crede că nu-l observ .... Pun pariu că dacă-l strig acu se va umple spațiul de un mieunat care cerșește compasiune ... Se uită siderat la creponatele mele din nas, nah că a urcat pe pat și se uită la mine cu migdalele alea a le lui .... dar nu se apropie :-) Ie frică de șomoiagele albe din nasul meu, las că știu io!
E liniște. Liniște în neliniște. Nu traversez o perioadă prea excelentă, să zicem că de la excelent cu mare agresivitate în jos. Am amânat licența. Mai am doar 3 săptămâni de stress ”sesional”, ultima sesiune din viața mea de student frustrat, că așa-i în românia, dacă nu ai porția de frustrare și ocazia să dai vina ”pe sistem”, parcă nu are farmec. Nu e locul și momentul să fac bilanțul celor 3 ani universitari sau să înșir acum cu ce sau cu nece se molfăie jurnalismul. Am făcut cunoștință cu materia, din interior, astfel încât să nu regret un singur lucru: acela de a-mi confirma ceea ce simțeam de prima oară de când cochetam cu ideea de a urma jurnalismul, adică faptul că în linii mari trebuie să bagi șde ai de șmotru și umilințe, bani d-acasă și, dacă ești bun, dacă ai ocazia să te remarci sau să fii observat, abia atunci ai o gaură a cheii prin care să-ți faci încetișor intrarea în breaslă. Ș-apoi vine o duduie asistentă de platou, cu guleraș în loc de fustă și mingii de fotbal în decolteu și-ți suflă intrarea aia, de nu-ți mai trebuie nimic. Așă că ..... rămâi un mediocru anonim care-ți iei doar castane și trăiești de azi pe mâine sau pe spatele babacilor. Mulți rămân mediocrii toată viața lor doar pentru că la născare nu au avut parte măcar de un bondar de balegă.
Dar ăsta cică e un blog de sport și călătorii. Mi se tot prevăd călătorii, călătorii, studii, chestii .... Stau strâmb și privesc drept și văd ceață. Densă. Aproape opacă. Deci e clar că nu pentru partea mea de zodie. Ci pentru ”partea aialaltă”, pentru răsfățații zodiei Fecioarei. Io o s-o duc în continuare la fel de chinuit ca în ultimii 40 de ani. Că primii 4 ani ai vieții nu-i conștientizez oricum!
Uf, ce cumplit mă simt! Dacă azi am reușit să maschez o durere feroce de șale, care m-a lovit de duminică, după alergarea aia prin Băneasa - la naiba, am exagerat și io! -, cu siguranță că toată starea asta de bostan nu o voi putea masca mâine. De fapt azi, că peste trei ore juma sună deșteptătorul, cică e timpul să mă trezesc și să mă îmbarc pentru ziua de muncă.
Singurul lucru la care visez acum cu ochii cârpiți este un somn bun și lung. Ah, și mai visez la o masă copioasă, habar nu am ce ar trebui să conțină, dar să fie copioasă. Chestii pe care nu le-am mai preparat de ani de zile și pe care nu le-am mai mâncat de probabil zece ani. Un Wiener Schnitzel a la Salzburg, cu cartofi natur, pătrunjel, unt topit și sos de usturoi cu mirodenii ar fi o alegere bună ... ocazie cu care mă și revăd pe terasa din centrul istoric al Salzburgului, unde am savurat așa ceva .... hmmmmm. Și apoi un espresso cream, 4 clătite mari și o uriașă înghețată cu cupe de lămâie, mentă, fistic, vanilie, mango. Oh, imperiale timpuri de ucenicie în restaurantul acela din Grebenstein ..... cum se numea? Deutsche Eiche. Ce timpuri minunate.
Și-uite-așa călătoresc, în loc să dorm. Costurile de transport sunt oboseala asta ucigătoare.
Vineri examen, apoi drum lung spre Moeciu, apoi se anunță un concurs greu pentru mine. Primul full marathon. Va fi cu noroi en gros! Încă nu sunt convinsă că ar trebui să bag la noroială acei splendizi șoșoni de alergare montană, care mi-au scos peri albi și mulți bani din cont.
I-am probat duminică, nu pot spune că m-au dat pe spate, ba chiar dimpotrivă. Cică au talpa agresivă, specială pentru trail. O fi chestie de obișnuință, nu știu, dar mie nu mi-a priit deloc alergarea în ei. Să fie durerea asta criminală de șale de la ei?!? Că bășica aia mare cât Lacul Morii, ascunsă undeva sub degetul mare de la piciorul drept, sigur e de la ei. În viața vieților mele nu am avut bășică acolo, acu măcar știu că se poate face și așa ceva.
Mi-e somn, îmi crapă mintea și fruntea și pleoapele. Și cascada Niagara din gâtul meu de girafă nu se oprește, ce mă fac? Sunt prea chiaună pentru a mai sta la taclale. Am vrut să scriu despre cu totul și cu totul altceva, dau uite ce-a ieșit, unde dai și unde crapă. Ca la mine, parcă nu mă știu?!
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen