Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 4. November 2012

Una dintre cele mai sinistre ture ...

de alergare mi-a fost menită astăzi, o duminică superbă de început de noiembrie. Unde în altă parte, decât în capitala ilustră a mizeriilor urbane, unde se adună în valuri tot mai dense întreaga scursură reprezentativă a unui anumit segment de populație: București! Locul unde excelează lipsa de grijă a autorităților pentru a gospodări o capitală a unei țări (europene, cică!), unde poți deveni cadavru în plină zi și ..... uffff ...
Am fost leneșă, așa că nici gând să fiu la 8 dimineața, voioasă și entuziastă, prin jurul Lacului Herăstrău. Abia mă înduram să părăsesc patul la opt jumate! Și abia peste o oră ieșeam, echipată pentru un drum către  .... habar nu aveam către unde!
Așa cum mi se întâmpadesea, am decis on the spot că iau metroul până la Piața Unirii și de acolo o să încep să alunec biped pe malul drept al Dâmboviței până la ieșirea din București, spre Manolache. Manolache este o așezare pe A2 și am aflat despre existența ei în urmă cu aproape patru ani, prin intermediul unor străvechi prieteni care își clădesc acolo o casă. Casa e la nivel de schelet de prea mulți ani, dar în anii trecuți ne adunam acolo, ocazional. Nu mai fusesem la ei de vara trecută, dar în urmă cu doi ani obișnuiam să merg foarte des, fiind la 24 de km de pedalat de blocul meu. Deci practic o traversare a orașului aproape.
Cu metroul nu am mai circulat din februarie, s-au mai schimbat chestii, dar până la urmă am aflat cum se ia cartela de la automat și am mers cu trenul până la Unirii.
Și am început să-mi așez tălpile una în fața celeilalte, în ritm alert, dar nu foarte alert.
Am alergat așa 10,5 km, timp de o oră.
Sinistrul e mai greu de zugrăvit fără fotografii, dar o enumerare simplă de termeni poate vă aprinde imaginația dinspre ungherele mizerabilității:
- cel puțin 4 din 10 mașini care treceau, claxonau și auzeam tot felul de grosolănii. Asta este clar marca brandului de țară, România, pentru că acest lucru nu mi s-a întâmplat nici în patru ani jumate de Germania, și nici prin călătoriile mele multi-continentale și multi-culturale.
- câinii fără stăpân: horror! Absolut horror!
- am ajuns, după vreo 2 sau 3 km, la o zonă și mai horror decât cele pe unde mai răsărea o armată de colți agresivi: o piață de mașini. A trebuit să părăsesc trotuarul și să alerg pe carosabil direct pentru cel puțin 2 km, lovindu-mă inerent de alți ratați, rudimentari, primitivi, grosolani care ..... terifiant! Și pe dreapta, și pe stânga, mașinile erau parcate bară la bară, în toate direcțiile posibile, blocau traficul auto și pe cel uman, pui de țigani vânau locurile care se eliberau pentru a le vinde altora care căutau un loc unde să-și lase mașina. A fost o jumătate de oră absolut scârboasă!
- Apoi, când să răsuflu și eu ușurată că ieșeam din zona de coșmar, începe un alt coșmar. Pe dreapta carosabilului nu mai exista trotuar, dar exista pe stânga. Doar că .... ei bine, asta este peste capacitatea mea de înțelegere și logică: cei 10 km de drum, pe ambele părți ale Dâmboviței, indicau clar că erau acoperiți cu asfalt nou. Prost lucrat, nefinisat pe margini, dar era o lucrare recentă și finalizată, nemaiexistând utilaje de niciun fel. Cum (??!?!?!!!) poți lucra 10 km de șosea, în același timp ignorând total trotuarul? Trotuarul din stânga era năpădit de vegetație. Era o semi-junglă în toată regula întinsă pe vreo 7 km. De la fiecare boschet te așteptai fie să-ți mai iasă vreo fiară sălbăticită și flămândă, fie vreun vagabond biped. Peste toată vegetația și mizeriile aruncate de șoferi pe geamurile mașinilor, peste cadavre de animale putrezite, se întindeau și resturi pietrificate de asfalt negru. Ca atunci când tapițezi o tavă cu aluat și, pentru a face aranjamentul drept pe margini, tai surplusul. Rezultă niște resturi diforme. Așa era și aici. Șoseaua era tava frumos tapițată, marginile erau însă zdrențuite, dar resturile de asfalt zăceau haotic pe peste tot. Așa că a trebuit să alerg tot pe carosabil, dar pe partea stângă a acestuia, total neobișnuit.
- Ei bine, la faza asta riscurile au fost destul de mari. Traficul auto era mai sporadic, dar tot așa, din 10 mașini, cel puțin 3-4 claxonau cretinește, unii mai încetineau, alții treceau cu peste 140 km/h la doar câțiva cm de mine .... Au fost 7 km de oroare și spaimă (E ceva profund uman în modul în care alergarea uneşte două dintre sentimentele noastre primare: frica şi plăcerea. - scrie McDougall în cartea sa BORN TO RUN), dar unde dracu să te retragi, că nu aveai unde. Gândul de a parcurge iar țigănia de la târgul auto era motorul de a continua spre ieșirea din oraș, cu orice risc.
Cert este că am ajuns la centură și îmi trecuse orice chef de a mai parcurge cei 3 km până la casa amicilor mei. Nici nu i-am sunat să văd dacă sunt acolo, am traversat râul și am pornit acum pe drumul retur, dar pe partea cealaltă.
Partea aceasta a Dâmboviței a fost mai amicală, trotuarul se putea folosi, era curățat binișor, vegetația tăiată. Singurele probleme au fost două obstacole cu câini cam turbați și claxoanele unor neisprăviți, pe care le auzeam în pofida muzicii pe care o aveam în urechi.
Am terminat cei 21 de km în două ore și 14 minute și m-am grăbit spre casă. Cu metroul. Mi-era foame și eram prea oripilată de traseul pe care avusesem inconștiența să-l parcurg. Never ever again, în alergare!
A fost oribil și sunt super fericită că am scăpat cu bine dintr-un scenariu ce putea avea un final cel puțin ciudat și ridicol. București, capitală europeană?! Du-te pe-acolo și vei vedea cât de jegos, primitiv, umilit și retardat, fără scăpare și neajutorat, încolțit, expus și amenințat te poți simți ..... în țara de care ar trebui să fii mândru, în țara campioană la campanii electorale cu bani proveniți din surse cel puțin dubioase, în orașul CAPITALĂ unde primarii se bat cu pumnu-n piept și autoritățile române de bază își ignoră cu mult talent cetățenii pe baza cărora ele există și lenevesc de atâția ani. De ce? Pentru că EI POT!
           

Kommentare:

  1. Cainii n-au nicio vina ca:
    - Oamenii i-au parasit pe strazi
    - Oamenii i-au invatat sa fie agresivi, i-au incurajat
    - O. ii tin pe la poarta
    - O. nu-i mai vor nicaieri
    - nu-i sterilizeaza
    - ii Abandoneaza, pe capete
    sau ii tin de paza pe la diverse firme, depozite, mancare nu prea, garduri nu prea...
    Si eu alerg prin jurul orasului, prin oras.. in Craiova/ S-au obisnuit cu mine.
    Uneori seara, fac lansate cu cainii de la bloc. Adica alergam dupa masini, sprinturi. Deci au si alergatorii ce invata de la ei:)

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Florin, mi se pare mie, sau avem o interpretare eronată a materialului meu? Îți recomand și următoarele materiale pe care le-am scris, poate te lămurești că nu împotriva câinilor am eu ceva ....
      http://thinkandwritee.blogspot.ro/2011/12/eu-maidanezul-exercitiu-de-imaginatie.html
      si
      http://thinkandwritee.blogspot.ro/2011/11/un-nou-episod-despre-romania-genocidul.html

      Löschen
  2. da mai doamna, si cand te gandesti ca oroarea asta se intampla la doar vreo 4-5 km de un centru al unei capitale unde se aglomereaza cele mai tari banci comerciale si firme internationale de design si masini!! deci aproape de "buricul targului", cu siguranta o zona turistica de exceptie .... si mai vorbesc unii de proiecte europene de promovat Bucurestiul in circuitul turistic international ....

    AntwortenLöschen
  3. Traseul ar fi foarte misto de amenajat pentru alergare, spatiu ar fi. Interes nu exista, din partea autoritatilor. Nu pun ei - "gospodarii alesi ai poporului" - mana sa curete, ce pretentii sa mai avem de a vrea sa se implice in ceva spre folosul comunitarii care le plateste salariile si le incalzeste scaunul ala de birou?!?!?!

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)