Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 12. Januar 2014

”A Life Without Limits” - by Chrissie Wellington_ep.3

Aici, ep. 1
Aici, ep. 2
Am terminat lectura în aproximativ 12 ore fragmentate pe parcursul a trei zile. Parțial, cu un creion în mână. Am citit în pat, în autobuz, în bucătărie în picioare sau stând în fund pe jos, fiind blocată de un patruped blănos care-mi torcea în brațe. 
Am citit cartea cu durerile specifice ale ”fluturilor din stomac”. 
O carte care descrie un nivel de competitivitate ieșit din comun, după părerea mea. O determinare aproape suprarealistă. Acțiuni pe care le înțeleg perfect, căci mi-aduc aminte de tinerețea anilor dintre 20 și 35, în cazul meu. O carte care-ți ridică nivelul de adrenalină. Cu multe spuse și multe nespuse....
O carte care ”mi-a căzut” în mâini taman în anul în care planific un prim eveniment marca IRONMAN și care deja îmi dă fiori pe peste tot .... Am achitat taxa în toamnă, acum mai rămâne să reușesc să strâng banii pentru cazare și transport. Cazarea trebuie să o achit în aprilie. Este obiectivul meu suprem pe 2014 - pe plan sportiv -, după triatlonul pe distanță de ironman din iunie, de la Oradea (unde nu mai merg doar pentru a-l termina, ci pentru a-l termina cu un timp mai decent, care să mă suprindă chiar și pe mine!)
O carte inspirațională, o carte motivațională, care poate deveni și destul de frustrantă (cum că, de exemplu, ai descoperit prea târziu acest sport sau că nu ai bani să ajungi și la concursuri de alt nivel, din lumea asta).
***
Citate din carte:
   ”În ultima rundă chiar și cei mai buni încep să se lupte cu demonii lor. După ce ai stat 180 km într-o șa neiertătoare, aplecat mult deasupra ghidonului ca să maximizezi aerodinamica, împingând în pedale fără milă, să stai în picioare la maraton poate fi o senzație ciudată. În primele minute, îți vei simți picioarele precum jeleul, dar îți va trece. În curând vor deveni de plumb.
   ”Oricât de minunat te-ai simți după o cursă, trebuie să iei în considerare prin ce a trecut corpul tău și să respecți un interval adecvat de odihnă, chiar dacă te simți pregătit să o iei de la capăt în câteva zile. Mai bine să exagerezi cu precauțiile, decât să nu fii deloc. De obicei, te umfli după un Ironman. Totul se umflă și se dilată din cauza retenției de fluide. Cvadricepșii se contopesc cu genunchii, care se contopesc cu pulpele, care se contopesc cu picioarele. Efectul acesta nu persistă mai mult de câteva zile și ești tentat să crezi că ți-ai revenit după asta, dar în timpul unui Ironman au loc numeroase schimbări insezizabile în organismul tău. E nevoie de mai mult timp să vă reveniți în urma acestora și s-ar putea să nu vă dați seama dacă procesul s-a terminat sau nu. De asemenea, epuizarea din punct de vedere psihic - presiunea dinainte, nervii, puterea voinței necesară în timpul cursei și euforia de la sosire - nu ar trebui să fie subestimată. Aceste curse  îți cer al naibii de multe sacrificii, în diferite moduri, unele nefiind atât de evidente.
Vezi și aici câteva informații.
   ”Niciodată nu merg într-o cursă așteptând să câștig, dar merg într-adevăr așteptând să lupt.”
Dacă începi o cursă ale cărei șanse să o termini sunt pe jumătate, din cauze faptului că nu te simți bine, abandonul de la sfertul sau jumătatea ei reprezintă ”o lovitură dată minții” tale. După care, revenirea ca urmare a efortului depus, va dura mult mai mult.
   ”Ironmanul inspiră ca nici un alt sport. Transformă viețile celor care și-l asumă, iar cei care și-l asumă transformă, la rândul lor, viețile altora prin eroismul faptelor lor. Linia de sosire la un Ironman este un loc scăldat în zâmbete și lacrimi. Emoțiile evocate la finalul unei curse cu o lungime atât de mare ajută comunitatea noastră să fie atât de unită.
   ”Pentru noi, profesioniștii, Ironmanul este meseria noastră. Una dintre frumusețile sportului nostru este că noi, profesioniștii, putem concura pe aeeași scenă cu amatorii, împărțind zâmbete, grimase, urcușuri, coborâșuri, lacrimi și bucurie, uniți de același obiectiv - să trecem venerata linie de sosire. Ne întrecem împreună, suferim împreună și sărbătorim împreună.
   Mulți dintre acești sportivi m-au contactat să-mi spună că realizările mele le-au oferit curaj în călătoria vieții lor. Trebuie să știți însă că nu este un proces cu un singur sens. Pentru că persoanele care practică sport de plăcere sunt cele care mă inspiră în vremuri dificile, eroii de zi cu zi care jonglează antrenamentul cu un job full-time, o familie și alte angajamente.
   ”Se tot vorbește despre mărime, cum că cel mai mare nu este neapărat și cel mai bun. În schimb, atunci când vorbim de sporturile de anduranță, mărimea chiar contează. Există un misticism special în legătură cu maratonul, de exemplu, din cauza distanței sale - dar aste e doar o părticică din ce faci la finalul unui ironman.”
   ”(...) ceea ce plasează ironmanul deasupra altor sporturi este natura viscerală a luptei împotriva adversarului binecunoscut de toată lumea și, în același timp, de neînduplecat: cursa în sine. Trăiești  umanitatea la gradul ei primar, experimentând în același timp atât ce e mai rău, cât și ce e mai frumos din om. Ironmanul le scoate pe toate la iveală din tine. Să îl termini, e o victorie. Oamenii vomită la marginea drumului, își pierd controlul asupra funcțiilor primare, leșină, delirează. Dau totul, din disperarea de a ajunge la linia de sosire, în condițiile în care kilometri întregi îi despart de ea. Ironmanul provoacă astfel de trăiri, competiția impunându-ți să-ți descoperi limitele fizice și mentale. După care urmează euforia și bucuria de a trece linia de sosire. Antrenant este singurul cuvânt care poate descrie pe deplin acest sport. Nu obții așa ceva dintr-un joc de cricket sau de fotbal.”
Despre primul triatlon Ironman din istorie:
”.... a avut loc în ziua primei mele aniversări, la 18 februarie 1978. A luat ființă dintr-o controversă. Cine sunt mai înzestrați, alergătorii sau înotătorii? Au fost dezbateri înflăcărate în jurul acestei idei, în cadrul ceremoniei de premiere după o cursă de alergare din Oahu, Hawaii. John collins, un comandant din Forțele Navale Americane, i-a băgat și pe cicliști în discuție, citind că Eddy Merckx, ciclistul belgian, a avut cea mai mare absorbție a oxigenului dintre toți atleții analizați vreodată. Chiar atunci și-a dat seama că, dacă ar fi combinat cursa de înot Waikiki Roughwater cu cea de ciclism în jurul Oahu și cu maratonul Honolulu, ar fi avut testul perfect pentru a rezolva disputa. Primul care termina cursa urma să fie numit Ironman. A pășit pe scenă, a înșfăcat microfonul și și-a proclamat ideea. Pe ceilalți i-a amuzat.
   Cu toate acestea, un an mai târziu, Collins și prietenii lui au concurat în primul Ironman. Cincisprezece concurenți au început cursa, doisprezece au terminat-o. Câștigătorul a fost Gordon Haller, șofer de taxi, care a terminat cursa de 226 km în mai puțin de 12 ore, Collins trecând linia de sosire după 17 ore.
   Cursa care a avut loc în anul următor a atras atenția unui jurnalist care era în trecere și care a scris un articol pentru Sports Illustrated, descriind atmosfera și inspirând astfel sute de participanți să concureze în 1980. În 1981, cursa a fost mutată de la Oahu în locul unde se ține și în prezent, mai puțin populata Insulă Hawaii sau Insula Mare, cum mai este numită. Canalul american de televiziune ABC și-a manifestat interesul de a difuza cursa. Și în 1982 a început legenda.
   În acel an, o tânără studentă numită Julie Moss s-a hotărât să concureze la Ironman, ca parte practică a tezei de licență pe care urma să o susțină în educație fizică. În afară de pasiunea pentru surfing, nu practica serios alte sporturi i nici nu avea experiență în competiții sportive. Deși incredibil, la kilometrul 13 din cadrul probei de maraton s-a trezit în fruntea cursei feminine. Cu cât se afla mai mult la conducerea cursei, cu atât devenea mai hotărâtă să căștige și cu atât mai puțin capabilă să continue. Cu fiecare pas se îndepărta tot mai mult de propriile limite.
   Prima dată a leșinat cu câteva sute de metri înainte de final, dar a reușit să se repună pe picioare și să continue. Cea mai apropiată adversară era încă la câteva minute distanță în spatele ei, dar corpul lui Julie începea să cedeze. Mulțimea formase în jurul ei un tunel, încurajând-o, în timp ce voluntarii se grăbeau să o ajute. I-a îndepărtat, știind că ajutorul lor ar fi descalificat-o. Se lăsase noaptea, iar luminile nemiloase ale camerelor postului ABC îi înregistrau lupta. A leșinat din nou, la doar 18 m de linia de sosire. Voluntarii au încercat să o ridice, dar a refuzat să fie ajutată. În acel moment, Kathleen McCartney, competitoarea de pe locul 2, a depășit-o, nepăsătoare, și a trecut linia de sosire, fiind anunțată câștigătoarea cursei. Cu mâinile și genunchii însângerați, Moss s-a târât pe ultimii metri până la linia de sosire, ajungând cu 29 de secunde mai târziu, după mai mult de 11 ore de competiție.
aici e filmarea, cine are tăria să vizioneze ....
   A fost o dramă care a marcat milioane de americani și a devenit parte integrantă a folclorului sportiv. Acum au loc curse Ironman în toată lumea. Cursa inițială s-a transformat într-o etapă a Campionatului Mondial, în care concurează 1.800 de atleți în week-end-ul cu prima lună plină din octombrie, ovaționați de mii de spectatori. În fiecare an, peste 50.000 de optimiști încearcă să se califice în această etapă.” 
* * * 
   Spre finaul cărții, sentimentul de împlinire și însăși viața ei se împlinesc prin găsirea LUI - partenerul de viață. Îmi place că o femeie atât de independentă, obsedată de perfecțiune și performanță, fără timp pentru sine și pentru alții, cu o ambiție aproape imposibil de gândit că există, a găsit și în viața particulară componenta care să i se potrivească, care s-o accepte și s-o iubească așa cum este, care s-o aștepte la start, care s-o încurajeze, cu care - din fericire -,să se și antreneze uneori .... 
Per total, pare o poveste greu de crezut că există în viața reală, dar cum viața bate orice film .....

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)