Dieses Blog durchsuchen

Donnerstag, 19. November 2015

Vată pe cer .....

O dimineață de vară răcoroasă în a doua jumătate a lui noiembrie undeva în zona pre-alpină din Austria.
Câmpurile strigă de sub pătura lor verde și tinerească. Urlă de energie și sunt bulversate căci nu mai știu ce au de făcut. Nici măcar ele nu mai știu dacă se află în prag de iarnă sau dacă vara abia începe.
Șomoioage albe se preumblă pe cerul de un albastru intens. Contrastul e intens, densitatea norilor pare de-a dreptul bumbac nesmuls de pe câmpuri. Un cer presărat cu o pătură diformă de vată ... exact așa pare.
După o noapte agitată deschide ochii. Ar fi vrut să nu-i mai deschidă. Ar fi vrut să nu mai trebuiască să-i deschidă. Iar căutări, iar decizii, iar încercări, iar disperări, iar porți închise, porți imense, grele, din bârne antice de lemn solid încadrate în rame de fier negru lustruit de vânturi, ploi, răscoale ....
Razele soarelui au inundat balconul mare. Grâul pus la încolțit stă îngâmfat și țeapăn de parcă comandă soarelui întreaga lumină și energie. Mângâie cu privirea raza imensă de soare și are impresia că trage cu urechea la conversația dintre verdele firului de grâu înfipt în pământul negricios și proaspăt și sulița solară care-și revarsă mantia peste tot.
O dimineață perfectă într-o existență imperfectă.
O dimineață perfectă pentru o lume imperfectă.
O zi dreaptă pentru o serie de nedreptăți care se țin lanț și se lasă târâte cu zgomot pe dușumeaua vieții.
Inspiră adânc și se uită spre albastrul deschis pătat cu smotoace de vată.
O frumusețe agresivă o lovește în dimineața asta.
E ca un viol al unei minți în delir.
O durere udată de lacrimi.
O durere surdă și intensă de suflet. Suflet .... ce-i aia?
Nu există suflet. Omenirea nu mai are suflet.
Omenirea are doar inimi și inimile sunt doar niște pompe de sânge, atât. O chestie pur mecanică, fără emoție. Rutină rece, indolentă. Un job care se derulează exclusiv după o scurtă descriere de atribuții, nimic mai mult. Fără complicații, fără păsări (de la a-mi păsa de ceva/cineva). Ca un sclav. Ca un om care nu mai are așteptări. Ca un robot.
E frumos .... e prea frumos.
Orele trec. Altă zi, altă parte de zi, altă parte de peisaj, alte energii.
Un personaj de film într-o secvență de viață. Viața bate filmul. Întotdeauna.
Drumul către Manu șerpuiește pentru un kilometru jumate de colo-colo și o eliberează de răzvrătiri. O ia de mână și o duce pur și simplu prin pădure, apoi peste câmpurile cu verdele lor urlător.
Un cer acoperit de beatitudinea divină și celestă a unui complot de vată, un mix de nuanțe tăcute de data asta, șușoteli încremenite.
Un cocoș singur și-a pierdut haremul și răgușește caraghios și mititel suflându-și plămânii peste câmp
Ce caraghios e! Se agită ca un prost, îngâmfatul de el!
Cam așa suntem și noi. Noi toți. Niște cocoși stupizi, idioți de multe ori, ne învârtim prin univers precum titirezul aruncat cu nervi și frustrare de două degete brutale.
Ținutul ăsta e coșmar și paradis în același timp.
E prăpastie și Everest în același timp.
Da .... e vară în noiembrie, asta e!
Dacă totul în jurul nostru se scaldă în dezechilibrul absolut, noi cum să ne păstrăm linia de plutire oare?!
Merge încet, molcom, savurând fiecare dram de aer.
Un parfum rural înoată molecular combinând mirosuri și nuanțe de mirosuri din diverse straturi ale realității.
Miroase a pământ.
Miroase a cereale.
Miroase a balegă de vacă.
Miroase a iarbă.
Miroase a cer, a iad și paradis.
Pădurea ..... pădurea e la fel peste tot în lume și diferă în funcție de altitudine și atitudine (!)
Pădurile lumii au personalități diferite, obiceiuri diferite, sunete diferite, dar există momente și segmente când toate pădurile din lume sunt la fel. La fel pe traseul vieții noastre și în percepțiile noastre.
Pădurile copilăriei diferă dramatic de pădurile maturității, așa cum pădurile tansaniene diferă radical de pădurile norvegiene.
Un drum de pământ se desprinde din șosea și două paralele șerpuite coboară spre alte gospodării ascunse după curbe.
Copacii din toamna asta par altfel. Au ceva personificat în ei. Sunt total dezbrăcați și perfectele lor siluete contrastează coloristic față de blândețea culorilor calde din jur. O fascinează copacii din acest ținut, dar dacă o întrebi de ce, va da nedumerită din umeri. Se uită la ei ca la niște personaje de scenă și parcă ar aștepta să îi audă și să-i vadă gesticulând ca niște actori dintr-o piesă de teatru care sigur nu e comedie.
Sunt ca niște străjeri și sunt dispuși de parcă ar fi un trib, membri aceleiași familii. După dimensiuni le poți acorda roluri și poziții, cine e bunicul, cine e nepotul, cine e musafirul poate ....
O pală de vânt îmbufnată ciufulește puternic frunzișul chelios ....
E un dans frenetic și abrupt, o sălbăticie neașteptată în pustiul din jur și foșnetul e muzica de culise. E spectacol pur și nici un lătrat nu deranjează cascada de clipe, nici o mașină nu taie realitate, nici un tractor nu huruie .... 
Ar mai fi de povestit .... zău că ar mai fi de povestit ...... dar mă duc să stau de vorbă cu stelele ..... un cer atât de înstelat merită să fie ascultat ...........
video

Kommentare:

  1. Drumul serpuit pare a fi granita intre viata si moarte :), intre toamna si primavara, intre verdele ierbii si auriul frunzelor cazute din copaci

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. cam așa ceva ..... drumul șerpuit poate fi și speranță, poate fi urcuș și cădere liberă. poate fi orice vrea imaginația noastră. merci de comentariu.

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)