Dieses Blog durchsuchen

Freitag, 12. Februar 2016

Când pleci, nu spui ”Adio!”

La exact patru săptămâni de intermezzo bucureștean, cu febră ridicată și mișcări handicapate, scufundată într-o cadă de baie care mi-a fost întotdeauna nu îndeajuns de lungă, sperând încă în încăpățânarea mea de a fi pozitivă să simt și apă fierbinte intrând în cadă, nu doar caldă cât să nu tremuri, cu un sentiment de ”odă oboselii”, cu tone de nostalgie prin vasele sanguine, dar peste absolut toate cu o senzație de e-li-be-ra-re pe termen lung, mă gândeam în delirul dat de febră și de așteptarea zadarnică a unei băi fierbinți că, așa cum ”never say never”, tot așa ”nu spui Adio! atunci când pleci din țara ta.”
Și imediat mi-am dat seama că de fapt paradigma ”țara ta” este pe cât de goală de conținut, pe atât de absurdă. Mai ales aici...... unde totul se distruge, se fură și ți se ia de-a dreptul. Și spun asta din prisma unui om care, adolescent fiind, era pătruns de o conștiință națională de sine (!)
Pentru a fi sigură că mesajul ajunge corect și pentru cei care nu știu exact la ce se referă o paradigmă: ei bine, paradigma este practic o construcție mentală acceptată pe scară largă care conferă unei comunități, pe termen lung de timp, o bază pentru crearea unei identități de sine.
România este probabil una dintre puține țări europene unde nu se cultivă identitatea de sine și, de ce nu, vorbind din punct de vedere pur pecuniar, țara unde se pierd venituri importante prin faptul că nu se cultivă prin simboluri bine definite identitatea de sine națională. Du-te ca turist în Austria, Germania, Elveția. Franța .... și vei găsi peste tot de cumpărat simbolul/simbolurile țării/regiunii respective. Nu trebuie să cauți mult.
Un exemplu tâmp:
M-am dus la poștă să pun un pachet și aveam o scrisoare pentru Germania. Da, scrisoare prin poștă, ca pe timpuri, că îmi place sentimentul de a scrie încă de mână, cu stiloul, de a sigila plicul, de a-l timbra și a-l pune în cutia poștală. Ei bine, nici urmă de vreo ilustrată cu România sau măcar cu București. Nimic. Zero. Pe vremuri, Poșta Română era principala sursă de astfel de souveniruri, d-aia m-am gândit că la poștă găsesc așa ceva. Probabil trebuie să te duci prin centru, nu știu ..... chiar nu știu, căci nu am avut timp de colindat. Am străbătut o singură dată centrul și mi s-a părut atât de deprimant, încât credeam că târșâiala propriilor picioare se revoltă ideii de a merge pe-acolo.
Când am dat pe Magheru de un magazin mic de încălțăminte care vinde doar produse locale din piele și am cumpărat o pereche de ghete roșii, i-am spus vânzătoarei: ”Ce minune și ce bine că mai există încă produse românești de calitate în țara asta.” Și mă uitam la ea cum a fost total lipsită de reacție, ca și cum nici nu m-a auzit, că de priceput probabil nici o șansă .... 
Dar revenind totuși la titlu:
Nu-mi iau un ”adio” absolut.
Pentru că la momentul acesta habar nu am ce înseamnă pasul pe care l-am încheiat acum. De vină e febra, oboseala și nerăbdarea de a putea privi înainte. Fără regrete. La cât de mult am privit înapoi și m-am scufundat la propriu în trecut, pe parcursul ultimelor patru săptămâni, ar trebui să fiu saturată de trecut și să găsesc forța de a nu mai intra vreodată acolo.
Desigur că nostalgii vor mai exista, dar în linii mari, staționarea aici - la nivel de societate, de oraș, de oamenii cu care am interacționat, de servicii, de infrastructură, de imagine per ansamblu - m-a ajutat să realizez că asta este ce mi-am dorit. Să ies, să zbor, să plutesc spre alte zări. Din mii de motive expuse, ca un șir de picături chinezești pe sârmă de fum, în ultimii zece ani de bloguit și nu numai. Chiar dacă motivele esențiale sunt la cu totul alt nivel despre care nu am scris nicăieri, niciodată și care vor constitui un alt capitol al poveștii.
M-aș încurca în analize să înșir acum ce am găsit aici, ce m-a dezamăgit profund (desigur, așteptări eronate, căci teoria spune că nimeni nu te poate dezamăgi, doar imaginația ta!) și ce regrete am.
Știu doar că ..... nu e ușor să pleci. Nu e ușor să renunți, să arunci.
Nu e ușor să pleci nici măcar atunci când nu spui Adio!
Este și mai greu să pleci când știi că aici practic nu te mai așteaptă vreo ușă deschisă la părinți, iar prietenii sunt prea puțini și mult prea ocupați, așa că plecând, relațiile firave pe care tu le credeai profunde se vor destrăma și ele în timp.
La nivel uman am avut parte de cald și rece. De foarte cald, dar și de foarte rece. Și de surprize, desigur. 
Îmi pare rău că am febră, aș fi vrut ca ultimele ore să fie un pic altfel.
Mulțumesc pentru tot ce am avut și nu am avut în aceste patru săptămâni, m-am bucurat de fiecare întâlnire în parte cu oamenii care au dorit să ne întâlnim și să vorbim.  
P.S.
Când ai febră, nu faci baie fierbinte. 
D-aia nu am avut parte de apă fierbinte în cadă (sic!)
Îmi doream o ultimă baie cu spumă, dincolo avem doar duș .... ce-i drept, un duș regal, într-o ”nișă” de 3 mp! - dar tot duș rămâne. Uneori mă pun pe jos în poziție de lotus și las să mă plouă :-)

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)