Dieses Blog durchsuchen

Mittwoch, 4. November 2020

Arestați la domiciliu fără nici o vină

Străzile sunt pustii. Aleile sunt pustii. Lacul e pustiit. Băncile sunt goale. Hotelurile sunt închise. Localurile sunt închise. Farmacia și magazinele alimentare sunt deschise. Cerul e închis. Munții sunt ascunși în oceane de nori și se uită pe sub mustăți în valea pustiită.

Am plecat din centru spre casă echipată cu tot ce e nevoie să fiu văzută și să văd pe unde alerg: o căciulă de lână cu frontală inclusă încărcabilă prin USB și o centură luminoasă în jurul șoldului. E șase jumate seara, valea dintre munți e încremenită, localnicii se supun nu doar Fricii, dar și măsurilor luate de guvern. Suntem cu toții arestați la domiciul între opt seara și șase dimineața. E doar începutul. Constituțional sau neconstituțional - who care's?! Într-o lume de societăți în care contribuabilul contează doar cât să livreze bani la buget și clientul contează doar cât să asigure îmbogățirea celor ce au ceva de vândut, nimic nu mai este imposibil la nivel logic, uman sau de bun simț. Despre drepturi nici măcare nu are sens să începem să discutăm. Pentru că nu există drepturi. Ele sunt doar pe hârtie. 

Am ales ruta lungă, adică 9,5 km în loc de doi km. E cald, prea cald pentru noiembrie. E o căldură paralizantă. E ceva mistic în atmosferă, deși nu știu să definesc ”mistic”. 

Zilele astea muncesc la greu. La foarte greu. Munca aia de interior. Muncesc la primirea, acceptarea, degajarea și contracararea de energii din exterior. Se întâmplă prea multe în micro-cosmosul meu individual și am obosit. Am intrat într-un context ce mi-a fost ascuns în urmă cu cinci luni și mă simt epuizată. Iar alegere. Iar lipsă de alegere. Nu există ”lipsa de alegere”, există doar că nu ne plac opțiunile. Alegere există întotdeauna. Și alegerea să mori e tot o alegere dacă situația o impune. Orice alegi care nu îți convine pentru că ai impresia că ”nu ai de ales” este compromis. Un compromis poate deveni dureros în timp și duce la colaps individual. 

Alergarea a fost bună. Cea de ieri - 5 km - a fost mai bună, a fost spontană și vitală. Cea de acum a fost planificată și nu prea vitală. A fost un experiment pe beznă.

De la km 6,5 am intrat în rezervația naturală. Deci fără felinare și alte sisteme de iluminare. Cerul era un degradé de cenușiu și alburiu totul într-un penel lăptos așternut greoi peste munții de 2.500 și 3.000 care străjuiesc valea asta. Am început să merg pentru că alergarea m-ar fi scos prea repede din misticismul ăsta nocturn și golit de ființe. Era 19:32 și mai aveam 1,5 km până acasă. La cel târziu opt trebuie să fim în case și această îngrădire a libertății e greu de digerat ..... totuși am încetat să mai alerg. Aerul cald din plămâni se strecura spiralat și dispărea în rotocoale dense în întunericul de deasupra capului. Cald. Un pic sinistru. Dar nu atât de sinistru decât traversarea șantierului de la km cinci. Se repară șoseaua și șantierul se întinde cam pe 500 de metri. Am traversat segmentul cu sufletul în stomac, dar am trecut.


Mi-am întârziat intrarea în colivie cât am putut. Mi-era foame. Nu-mi păsa de ora opt, vroiam pur și simplu să ajung acasă, să-mi înlătur sarea de pe piele, să savurez două mere uriașe și să mă culc. Eram plecată de la opt dimineața și aveam chef să mă cuibăresc. Uneori suntem prea obosiți de tot misticismul și mirificul naturii și nu mai vrem să știm de nimic.

De la majoritatea ferestrelor se vedea lumina aia fluctuantă care îți arată clar că oamenii se uită la televizor ..... doamne, se fac șapte ani de când m-am eliberat de acest fals amic al vieții noastre .......

Mâine vreau să scriu despre turmalin. M-am apucat să studiez pietre și cristale vindecătoare.

Hai s-auzim de bine!



Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)