Himalaya 15_28.12.2008 (Thorung Phedi-Muktinath)

previous day - click here                            

Duminică, 28 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Thorong Phedi (4.450 m alt.) -  Thorung La (5.417 m alt.) - Muktinath (3.800 m alt.) – 9:30 ore de mers 

A fost probabil cea mai dificilă zi și, din punctul de vedere al relației cu Hari, cea mai urâtă. Am rămas șocată să văd cum un ghid local fuge înainte la vale pe motiv că bate vântul prea tare. Mi s-a părut o atitudine atât de ciudată și de tembelă, cu atât mai mult venind de la un bărbat și de la un localnic, încât îmi este greu să o calific.
It was probably the most difficult day and, regarding the relationship to Hari, the ugliest. I couldn't believe my eyes seeing how a local guide is running forward down on the steep valley because "the wind was too strong!".

Drumul din Thorung Phedi către Thorung La devine imediat abrupt, poteca este folosită de localnici de sute de ani, pe aici făcându-și intrarea și ieșirea în și din Manang sute de turme de oi și yaci. De regulă, zona este blocată cu zăpadă de pe la jumătatea lui decembrie până spre începutul lunii martie, dar uneori zăpada o poate bloca și în timpul verii. Singura dificultate este aerul rarefiat și pentru cei neobișnuiți cu drumurile lungi, poate deveni problematică parcurgerea în aceeași zi a traseului din Thorung Phedi până în Muktinath. În ghidul de călătorie durata este aproximată la 6-8 ore. Eu am parcurs-o în 9 ore jumate. Dacă aș fi fost nevoită să mă grăbesc, cu siguranță o puteam parcurge și în 7-8 ore. 
The path from Thorung Phedi to Thorung La becomes steeper and the locals use it since hundreds of years as the only way to enter and exist Manang with their sheep and yaks herds. Normally the area is blocked by snow starting midd of December til the begin of March, but sometimes this can be happened even during the summer. The only difficulty is the rare air and the long distance between Thorung Phedi and Muktinath, so you have to be prepared for a long day which start very early in the morning in a terrible cold and dark areal. Due to the travel guide, the normal time of walking between the two points is about 6-8 hours. I needed 9 hours and half, without rushing and carrying a too heavy bag pack.

Am reușit să adorm și să dorm fragmentar, ceea ce era perfect, după trei nopți de insomnie. A trebuit să ies de trei ori la toaletă peste noapte, aventurându-mă în cele minus 10 grade din cameră și cele probabil minus 20 de-afară. Bezna în sălbăticie, frig și pustiu capătă cu totul alte dimensiuni, prins acolo între coloșii aceia neclintiți de piatră te simți mic, vulnerabil, pierdut, singur, așa cum bezna în mijlocul savanei africane, unde știi că vecinii sunt hiene, lei, gheparzi, elefanți și bivoli te face să te simți vânat. 
I managed to fall asleep and to have a fragmentated sleep, which it was actually perfect after three nights of insomnia. I had to go outside to the toilet three times a night and I ventured myself from 20°C in my sleeping bag into the -10°C of the room and further to the much colder temperature outside. The darkness in a wild, cold and desolate area becomes a totally different dimension. You feel as you are trapped there between those rocky giants, you feel small, vulnerable, lost, alone, even lonely. It is a different feeling if I compare with the darkness in the middle of the African savannah, where you know that your neighbors are hyenas, lions, cheetahs, elephants and bufallos and you feel being hunted. I felt this once very real, hunted in the darkness from the eyes of a wild buffalo, one of the most feroces animals in Africa.

So, in a strange way …. I do not remember to feel free here in the darkness of Himalaya, I probably do not feel too confortable in the darkness.

Stabilisem să pornim la drum puțin după ora 5 dimineața, era important să ajungi sus la 5.417 m, să parcurgi trecătoarea înainte de ora zece, când zona era invadată de niște vânturi periculoase, care te pot lua pe sus, după cum spuneau localnicii. Așa că am debarcat frumușel din sacul meu de dormit, din cele +20°C, scoțând toate nebuniile care dormeau cu mine la căldură, la ora 4:15 a.m. Crunt, dar adevărat și necesar, ne aștepta un traseu dur, lung, chiar dacă fără implicații tehnice. Era oboseala acumulată, nopțile nedormite, altitudinea, greutatea rucsacului, frigul, vânturile, urcușul abrupt și coborârea și mai violentă.

În 20 de minute eram deja în sala de mese și încet-încet au apărut toți ceilalți europeni, ideea era să plecăm în coloană cât de cât grupați, chiar dacă ajunseserăm separat pe aceste coclauri. Ca de obicei, nu am acordat atenție oamenilor, deși mă bucuram să existau. Dar așa m-am obișnuit din călătoriile mele. Când am acordat atenție, m-am implicat într-o oarecare măsură, apoi constatarea că de partea cealaltă nu există de fapt nici o implicare, ci doar un dialog contextual, m-a făcut să nu mai caut contacte și discuții cu cei întâlniți. Nu e neapărat o atitudine bună, dar nu prea mă pricep la discuții de complezență, căci nu mă plictisesc mai niciodată cu mine însumi și nici nu mă interesează să pun întrebări și să aflu detalii despre ceilalți, pe care probabil nici nu îi voi mai vedea vreodată în viața mea. Am încercat aceste lucruri atunci când am hoinărit în Ecuador și în Tanzania, logica mea mă făcea să cred că după ce petreci o lună atât de intensă cu aceeași oameni, legăturile vor ține și peste barierele geografice. Lucru care nu se întâmplă. Ca urmare, mi se pare inutil să afișez un interes fals. Una dintre explicații stă și în faptul că de regulă eu sunt cea care călătoresc singură, ceilalți sunt în perechi sau grupuri de prieteni, deci percepțiile lor sunt total diferite față de ale mele. Pe timpul călătoriei, ei vorbesc între ei. Eu vorbesc cu jurnalul meu. Cu el schimb impresii, împart stări și emoții, nu am de ales. Pe el îl cunosc, așa cum ei își cunosc camarazii de drum cu care întreprind călătoria respectivă. E un mecanism simplu. Și probabil logic.

Micul dejun l-am putut servi la ora 5. Din motive obiective, micul dejun nu se pregătește în funcție de cum ajunge fiecare turist la masă, mai ales în situații de genul acesta. Se pregătește o dată pentru toată lumea. În frigul acela și la lumina lumânărilor, totul se petrecea cu o viteză oarecum redusă. Eu una eram și emoționată înaintea drumului, este o emoție specifică pe care deja mi-o recunosc în locuri de genul acesta, este genul acela de emoție care îți poate provoca leșin, totul fierbe în tine, deși tu tremuri de frig. Nu ai stare, ai și o teamă, nu te poți alimenta, deși granița către leșinul fizic este foarte subțire. Este o stare pe care e bine să ți-o poți controla, tocmai pentru a evita colapsul psihic și fizic, dar eu nu prea îmi pot controla emoțiile foarte puternice, este latura de sensibilitate puțin cunoscută pe care nu am dresat-o niciodată, preferând să trăiesc totul la maximum. E un pic de masochism în ideea asta, pentru că ideea se aplică atât la evenimentele de bun augur, cât și la cele de rău augur, din păcate. Poți leșina de fericire, poți face un gest extrem de disperare, cam aceștia sunt polii. Și am la activ multe traversări ale acestori poli.

Am pus pe mine cam tot echipamentul pe care îl aveam, menit să mă apere de frig, dar mișcarea era singurul remediu. Teama reala era legată de greutatea rucsacului, altă teamă nu aveam. Indirect mi-era teamă că nu voi putea traversa trecătoarea la cei peste 5.000 de metri altitudine, din cauza bagajului și a urcușului lung. Din fotografia pe care mi-am făcut-o înainte de pornire nu m-am recunoscut, aveam o figură foarte ciudată, mult schimbată de cea din dimineața precedentă. Fața mea era o perniță lustruită, părea ceruită, bărbia proeminent umflată, obrajii la fel, ochii erau foarte îngustați, conturați puternic în interiorul țesutului adipos, protejați de arcada frunții, alungiți, parcă eram un eschimos. Cert este că fizic îmi eram străină mie însămi. Sprâncenele, care altă dată abia le cauți, erau bine arcuite, buzele erau doar niște dungulițe, zâmbetul era parcă forțat. Arătam diabolic și roșul care predomina garderoba mea parcă contura și mai bine imaginea fatală.

Am pornit cu toții, precauți, la 6:15 a.m., atenți la fiecare pas, cu frontalele pornite. Mă aflam la jumătatea călătoriei mele și simțeam că mă aflu la jumătatea vieții, era regretul de a mai avea doar o jumătate în față, în loc de un întreg. Erau în jur de -15°C. Care acolo însă se resimțeau ca -30, nu pot descrie și nu pot explica această percepție. Pur și simplu aerul e diferit, curenții sunt diferiți, organismul reacționează și percepe altfel. Nu sunt cele -15 grade din parcul de lângă oraș.

Timp de aproape o oră am urcat lent pe poteca îngustă și șerpuitoare, rănind liniștea beznei cu prezența noastră. Era sublimul pe care merită să îl trăiești ca pământean. Apoi, pe tăcute și cu un ritm constant, au început să se întrevadă contururile liniilor ce unesc crestele munților cu linia orizontului. Privind în urmă, prin lumina aceea mistică, totul era o nebunie. Nu era o nebunie de culori, ci o nebunie de umbre și forme, culorile aveau să vină cu încetul. Nu îmi permiteam să fac prea multe fotografii, din păcate, dar și așa tot am surprins câte ceva din ce mă înconjura. Ca de obicei, fotografiile doar arată, nu pot transmite amalgamul acela de simțuri, zgomote sau lipsă de zgomote, mirosuri sau lipsă de mirosuri. În stânga și în urmă, privind în jos, totul se prăvălea spre ținuturi de unde veneai dar privind drept înainte, privirea ți se oprea pur și simplu pe un tablou alcătuit dintr-un perete imens, cenușiu, ce se zbătea să iasă de sub smoala întunericului. Privind drept înainte în fața ta, în direcția de mers, vedeai doar pietriș, zgură uscată și înghețată. Privind înainte mai sus, vedeai poteca pierzându-se după prima cotitură și reapărând departe în față, mai sus. Acolo aveai să ajungi și tu, și de acolo vei vedea mai departe drumul pe care o luaseși. Străbăteam un deșert de pietroaie erodate. După o oră de mers am renunțat la lumina frontalei, era destulă luminozitate. Se vedea deja peisajul, culorile apăreau, se ghicea un răsărit de soare în spate, prima care a străpuns bezna a fost culoarea albă a unui versant înzăpezit, aflat foarte departe de noi, contrastând cu cenușiul și maroniul din jur. Albul, deși este o culoare rece, devenea pata de căldură în acel peisaj. La ora 7 a.m. era foarte bine luminat, culorile se impuseseră, se distingeau acum petice de maroniu-cărămiziu, vegetație uscată, iar jos în vale se ondula un fir alb, ramificat, un râu cu marginile înghețate. Era sublim.

La 7:20 treceam pe lângă un platou unde era construit din piatră un fel de complex, cu siguranță că vara aici este populat, se înnoptează și se mănâncă, poate că pentru unii este un alt popas necesar aclimatizării. Ne aflam la 5.030 m altitudine și ținutul se deschidea spectaculos și generos în fața ochilor mei absolut flămânzi (erau ei mici și îngustați, dar avizi de imagini).

Începând de aici, urcușul nu a mai fost atât de abrupt și oricum eram mai interesant, căci vedeai toată minunăția din jurul tău, era o beție, nu există nimic mai sublim pe lume decât măreția naturală a lumii, fără nici o intervenție umană. Traseul acesta ancestral și necunoscut europenilor până în urmă cu câțiva zeci de ani (menționasem mai devreme în material că primii turiști au pătruns în Manang prin anii 70 abia!) traversează o serie de canioane și morene impresionante, dându-ți senzația că ești pe altă planetă.

Am urcat vârfuri, am coborât de pe ele, am parcurs curbe de nivel, fascinația era permanentă și frigul din ce în ce mai pătrunzător, dar eram perfect echipată. Ne îndreptam decis către o zonă înzăpezită și contrastul dintre cenușiul și cărămiziul deșertului pe care îl străbăteam la acea altitudine și albul intens sau albastru-străveziu al calotelor de gheață groasă către care înaintam era pură minune și ospăț olfactiv. Am trecut peste un râu înghețat, încremenit pur și simplu sub un înveliș foarte dur, un ornament șerpuitor de alb și albastru azuriu, gheață în forma ei pură. După care am intrat pe ultimul kilometru de urcuș, ce deschidere, ce culori, câtă umbră, cât soare, ce sentiment că nu mai ajungi să mergi și pe teren plat ….. mergeam prin conul de umbră și în față, departe, se înălța un perete vertical de soare. Greu de imaginat, pur și simplu nu mai știu să descriu. Am tot mers așa încă trei ore, apreciez viteza de deplasare la 2 km jumate pe oră. La ora 10 atingeam punctul culminant al circuitului, Thorung La Pass, cel puțin culminant din punct de vedere al altitudinii. Eram la jumătatea traseului, urma un nou început, intram în alt district, oarecum o altă lume, peisaje diferite, religii diferite.

Deși planul era să mâncăm ceva când ajungem sus, să facem o pauză de jumate de oră, staționarea nu a fost posibilă din cauză expunerii și a vânturilor extrem de războinice. Nu aveai nici un loc unde să te poți veri de vânt și îți îngheța clipirea pleoapelor și aerul în drumul lui spre trahee. Nu puteai sta drept, simțeai nevoie să te depărtezi, să cobori, să ieși din calea curenților dezlănțuiți. Locul în sine este marcat cu o grămadă mare de pietre și o placă fixată pe care scrie denumirea și altitudinea. Întreg mormanul este acoperit de stegulețele multicolore cu rugăciuni, care flutură agitat și zgomotos, fiind hărțuite din și înspre toate direcțiile posibile. În cele maximum zece minute cât am rămas la nivelul maxim al trecătorii, lângă căpățâna glaciară din stânga, pe care ai putea să o excaladezi doar cu piolet și colțari, desigur că am văzut întreaga panoramă a lanțului himalayan, înșiruirea albă a crestei Marii Bariere, care separă Tibetul, cu climatul său mai uscat, de restul Nepalului.

Ana și Kul au luat-o înainte, cred că eu și Hari eram ultimii. Eu am fost nevoită să fac un popas biologic, o adevărată provocare să reușesc, dar chiar nu aveam de ales. Pe drum consumasem destul lichid, fiind esențial la altitudini înalte, nu transpirasem, deci cumva trebuia să elimin surplusul de hidratare. Hari nu m-a așteptam să mă reechipez și să îmi iau rucsacul în spate, ci a pornit-o vitejește înainte, cu viteză. M-am gândit că după 200-300 de metri mă va aștepta, doar nu mă lăsa singură pe platou. M-am înșelat, pentru că omul chiar nu s-a oprit deloc, gonea la vale de parcă era posedat.

--> După ce ai urcat patru ore, te așteaptă una dintre cele mai dificile coborâri pe care ți le poți imagina. Nu tehnic vorbind, ci ca înclinare și lungime. --> În fața mea se deschidea Kali Gandaki Valley. Nu-mi aduc aminte să mai fi avut parte de ceva mai abrupt în viața mea, pe un astfel de teren uscat, căci nu voi compara această coborâre de 3 ore fără pauză cu vreo coborâre de pe vreun ghețar acoperit încă cu zăpadă, este vorba de cu totul alte condiții (acesta fiind un fost ghețar practic, zăpada ne mâna din spate, mirosea tot aerul acela a ger și ninsoare). Diferența de nivel pe care o parcurgi până în Muktinath este de 1.600 m, genunchii sunt supra-solicitați, cari cu tine și lipsa alimentării și oboseala acumulată, eram trează de la 4 dimineața în fond, efortul era destul de mare. Trei ore de coborâre atât de abruptă pot determina un colaps psihic și fizic. Recunosc că am avut o ieșire un pic furioasă, am urlat după Hari să se oprească și să mă aștepte, cred că după o oră l-am prins. Când l-am întrebat ce naiba l-a apucat de m-a lăsat singură în pustiu, în condițiile alea, în loc să se gândească să mă ajute, mi-a spus că era prea puternic vântul. Nu era prima oară când îmi confirma faptul că omul chiar nu are cu ce să gândească. Nu trebuie să fii pregătit ca ghid profesionist ca să își dai seama că atunci când pleci cu cineva la drum și apar condiții mai dificile nu te salvezi de unul singur, lăsându-l pe ăla să și moară la o adică. Mai bine nu comentez, cineva mi-ar spune probabil că ține de cultura pe care eu nu sunt capabilă să o înțeleg. Așa o fi. Mie mi se pare că ține de latura umană, nicidecum de relația dintre cei de pe traseu.

Coborârea, pe lângă faptul că te ucide încetișor, te poartă din nou prin morene. După peste o mie de metri de coborâre în altitudine, pe la 4.300, am trecut pe lângă ruinele unei stâne de yaci, cu siguranță fusese un stabiliment destul de mare, după dimensiunea chenarului de bază ce formase temelia clădirii nu se știe în ce ani ai trecutului. În condiții extreme, dacă ai cortul cu tine, resturile acelea de ziduri îți pot oferi o oarecare protecție. Efortul a fost puțin peste ceea ce eram pregătită să îndur în ziua aceea și aproape că am plâns de epuizare. Mai aveam probabil mai puțin de un kilometru până să pun piciorul pe teren plat, acesta desfășurându-se îmbietor undeva jos sub picioarele mele, când am simțit că dacă nu stau jos, voi leșina. Tot versantul acela pe care îl parcurgi de la 5.417 m în jos, spre 3.800 nu este pur și simplu o potecă fără obstacole, permanent trebuie să ai grijă să nu vii în nas sau în cap, căci te trage rucsacul și tu mergi în jos, cu el în spate, trebuie să ai grijă cum calci în viteza aceea, printre smocurile de iarbă și șomoioagele de pământ răscolit sau pietre, bolovani și grohotiș. Îți cedează genunchii la un moment dat, e pur și simplu prea mult.

Abia după patru ore de coborâre eram pe teren ”normal” din nou și la prima clădire la care am ajuns, la picioarele muntelui, m-am prăvălit epuizată în poziție de șezut. Simțeam o nevoie dureroasă să am poziția aceea, să stau jos, sprijinită cu spatele de zidul din piatră și cu tot corpul inert. Nici capul aproape că nu mi-l mai puteam susține. Eram dezamăgită că locul era părăsit și nu se putea servi nimic de mâncare, dar pe de altă parte în starea aceea mi-ar fi luat două ore să îngurgitez ceva.

-->Am stat nemișcată acolo, în soare, vreo 10-15 minute. Îmi revenisem, era doar un popas necesar după patru ore în care nu avusesem nici o posibilitate de repaus. Hari se apropia de el, căci rămăsese mult în spate din momentul în care mă rățoisem la el, explicându-i că un ghid nu își lasă turistul în spate cu un km, mai ales în condiții dificile de drum. De atunci, relația dintre noi s-a deteriorat iremediabil și ajunsesem să nu-mi mai pese de prezența lui. Nu poți obliga un om să comunice cu tine, dacă acesta nu pricepe și refuză să priceapă. Și nu i-am mai căutat niciodată apropierea pe traseu, mă simțeam oarecum familiarizată cu orice și eram pregătită chiar să renunț de tot la el, dacă asta dorea. Discuția am purtat-o de fapt a doua zi și i-am spus să plece dacă dorește, banii și-I primise pentru prima jumătate a traseului, nu îl obligam să rămână cu mine și să meargă în silă. Habar nu am ce era în capul acestui om, cert este că am fost teribil de incompatibili. Nu a plecat atunci, dar m-a lăsat peste câteva zile, spunând că mama lui e grav bolnavă și trebuie să ajungă acasă. Exact cum citisem pe internet despre scuzele pe care ghizii locali le găsesc inopinat pentru a dispare când au chef.

 

De aici, peisajul s-a schimbat dramatic pentru tot restul traseului. Parcurgeam acum un platou imens, viu, culoarea predominantă era un maroniu specific vegetației arse. Mă simțeam bine să fiu într-un spațiu atât de deschis, generos spațial, cum îl numesc eu. La jumătate de oră de mers traversam cu perpetua încântare un nou pod lung, din oțel și treceam pe lângă primul indicator către Muktinath. Eram în pustiu, nimic nu vibra în jur, părea să nu fie nici o formă de viață, doar vânturile teribile își disputau teritoriile din toate direcțiile. Era soare. Mi-era foame, dar greul zilei trecuse. Am filmat traversarea podului, a durat 2 minute jumate și la final măcăneam niște subtile injurii în limba germană. Nu eram supărată decât pe faptul că eram atât de epuizată, aș fi dat orice să scap de povara rucsacului. Asta era marea nemulțumire. În rest, eram fericită. Am privit înapoi și nu îmi venea să cred văzând atât de clar tot drumul de unde coborâsem în dimineața aceea. Scriu, descriu, mă uit la poze și mă mistuie dorința de a fi din nou acolo. 

 

-->

La aproximativ o oră și un sfert după ce terminasem coborârea aceea de pomină dădeam de panoul cu harta Muktinath, dar încă nu eram în orașul propriu-zis, până la arcada specifică de intrare mai aveam de mers prin “deșertul” acela încă jumătate de oră.

De văzut aici panorama la 360° - http://www.360cities.net/image/muktinath-heli-pad#78.63,-22.80,70.0

Muktinath este un loc sacru atât pentru hinduși, cât și pentru budiști. Se află în Valea Muktinath, la baza trecătorii Thorong La. Locul sacru înseamnă de fapt templul religios situat aproape de satul Ranipauwa, care este confundat adesea cu Muktinath, dar este o entitate separată. Din păcate, aceste detalii le-am aflat de pe internet, după destule căutări, la fața locului nu am obținut nici o informație de la ghidul pe care îl angajasem să mă însoțească. Am trecut pe lângă zidul înalt al lăcașului sfânt și habar nu aveam că trec pe lângă Muktinath, coborând spre Ranipauwa, habar nu aveam că acel lăcaș sfânt chiar poate fi vizitat, fără probleme. Am aflat abia a doua zi.

Hindușii denumesc locul acesta sacru Mukti Kshetra, care literar înseamnă ”loc al salvării”. Budiștii îl denumesc Chumig Gyatsa, ceea ce în limba tibetană înseamnă ”cele 100 de ape”. Pentru tibetanii budiști, Muktinath-Chumig Gyatsa este un loc foarte important al dakinilor, zeități cunoscute ca și sky dancers, precum și unul dintre cele 24 de locații tantrice.  Dakini este, cum spuneam, o zeitate descrisă ca o personificare de gen feminin a energiei iluminatoare. În limba tibetană, dakini se traduce prin khandroma, ceea ce înseamnă ”cea care traversează cerul” sau ”cea care se mișcă prin spațiu”. Într-un limbaj mai poetic, apare ca ”sky dancer” sau ”sky walker”.

Templul este foarte mic (ei bine, acum mare, mic sunt termeni relativi. Mie personal mi s-a părut a se întinde pe o suprafață mare) și este unul dintre cele mai antice temple hinduse ale Zeului Vishnu. Zeitatea este din aur și este aproape de dimensiunea unui om. Munca este executată de călugărițe budiste.

În ”Trei ani în Tibet”,  călugărul japonez Zen, care călătorea în zonă în 1901, nota: ”În calea noastră am vizitat faimosul Chumik Gyatsa. Chumik Gyatsa înseamnă o sută de fântâni și este Muktinath de Samskrt, loc pe care hindușii și budiștii îl consideră sfânt. Se pare că denumirea provine de la numeroasele izvoare de apă prezente peste tot și o parte faimoasă aici a fost denumită Sala Mebar, Chula Mebar, Dola Mebar, adică: arzând în pământ, arzând în apă, arzând în piatră. Văzând locul respectiv mi-am dat seama că tot misterul este doar imaginația unor localnici ignoranți, care au văzut un jet de gaz natural arzând, o emanație ce evada dintr-o crăpătură a unei lespezi din piatră, care a format un fel de capac pe deasupra și aproape de o frumoasă fântână cristalină, de circa 1-2 picioare ca și dimensiune, astfel încât prelungirea ei arăta, la prima vedere, ca o flacără deasupra apei. Oricum, de jur împrejur am remarcat munții formați în urma unor erupții vulcanice.”.

Cu siguranță complexul religios ar trebui vizitat în detaliu și cu respectul cuvenit. Nefăcând acest lucru, mă voi abține să trec la descrieri găsite pe internet sau în comentariile altor călători.

Coborând domol – aveam iar acel sentiment că totul trece prea repede și eu doream să nu termin experiența pe care o trăiam -, pe stânga se înălța ca un cucui diform muntele la baza căruia era construit complexul religios și era împânzit de mii de șiruri cu stegulețe colorate cu rugăciuni. Era o nebunie, cu siguranță erau prinse acolo, pe zeci și sute de metri, în diverse direcții, de miile de pelegrini ce călătoreau până aici. 

Poteca spre așezarea umană ce se vedea în depărtare s-a aliniat zidului ce înconjura lăcașul, un zid din piatră, alb, înalt, ros de vreme, lung de câteva sute de metri pe linia pe care o urmam. Era uluitor să vezi cum exploatase ființa umană platoul acesta, stabilindu-se aici și contruindu-și acest loc de civilizație. Se pare că locul este considerat ca fiind atât de sacru din cauză că, potrivit tradiției budiste și hinduse, aici este unica zonă de pe Pământ unde se găsesc, laolaltă, toate cele cinci elemente care stau la baza a tot ceea ce există: foc, apă, cer, pământ și aer (locul propriu-zis, punctul respectiv este în imediata apropiere a templului Jwala Devi din cadrul complexului religios pe lângă care tocmai treceam și eu). 

Trecutul și istoria și legendele se pierd în negura timpurilor, din ceea ce am încercat să găsesc pe internet se pare că este un volum foarte alambicat de informații, care cu siguranță nu sunt publicate on-line, ci există probabil însemnate și păstrate chiar în incinta acestor reședințe sacre. Și cu siguranță nimeni nu va știi vreodată cât au distrus chinezii după ce au cotropit Tibetul și au început odioasa lor revoluție culturală. Am sentimentul că o bună parte din această parte a istoriei omenirii nu va putea fi reconstituit niciodată.

Singurele însemnări făcute în Ranipauwa – căci de fapt aici mă aflam și aici m-am oprit peste noapte – nu conțin nici o informație despre ora la care am ajuns, nici măcar denumirea hotelului ales pentru cazare. Îmi doream doar să pot face un duș, eventual să am parte de ceva apă caldă, pentru a-mi spăla părul, deci acesta a fost criteriul principal de alegere. 

De Ana și Kul nu am dat, din păcate, dar am putut face un duș și cu mare chin mi-am spălat părul. Aparatul prin care se încălzea apa, electric, era defect, astfel că la țeava dușului acela improvizat nu curgea apă rece, iar cea caldă era opărită.

”Nu am făcut 3 ore până aici, ci 5 ore! Doamne, ce loc urât! Dar măcar mi-am putut spăla părul. Apa rece nu funcționa, m-am chinuit cu apa clocotită, vai de scalpul meu! După 12 ore, în sfârșit, am putut mânca ceva: chicken noudle soup și mousaka, din care i-am dat lui Hari jumătate de porție, era prea mult pentru stomacul meu micșorat. În rest nu am fost în stare să mai fac nimic, doar ceva fotografii, un remarcabil apus de soare. Sunt în sacul de dormit și nu mai pot scrie mult, îmi îngheață degetele de frig. 

Nu e curent electric, mai stau puțin cu frontala. 

Masa de seară m-a costat 350 rupii, cazarea 200 rupii. 

Mâine cică zi scurtă, traseu de doar 5 ore.”

dacă te interesează să citești și despre AFRICA,  până ce va apare urmarea la episodul de față despre aventura himalayană, click here

Himalaya 10_23.12.2008 (Tamang-Pisang)

Marti, 23 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Temang (2.600 m alt.) – Pisang (3.300 m alt.) 
10 ore mers + 1 ora pauză

Nu atat frigul, cat singuratatea patrunzatoare a frigului ma coplesea partial ….. La 8 dimineata aveam deja bagajul facut, mancasem (oua, tsampa poridge, ceai de menta, oua, tsampa poridge = 430 NRP) si stateam zgribulita, ganditoare, lacrimand in fata ineditului din jurul meu, cu termosul din plastic pe masa, asteptand momentul plecarii. Orice plecare era o tristete si o bucurie in acelasi timp. Tristete pentru ca inaintam inevitabil pe un traseu care avea sa se sfarseasca la un moment dat, tristete pentru frumusetea lasata in urma, de care mă depărtam inevitabil și, chiar dacă intram permanent în alte faze și imagini ale frumuseții, unicitatea fiecărei ore care trecea pe lângă mine tot mi se părea o mare pierdere. Bucurie pentru ideea de continuarea a drumului si de descoperire a noi frumuseti si emotii, trecerea prin alte etape. Este o lupta de neinteles acest antagonism la nivel de trairi si nu imi pot imagina experienta fara ea.

De jur imprejur domnea o liniste nepamanteana. Rasaritul soarelui dintre colosii de roca indepartati si inzapeziti crea un joc de lumini holograme si umbre mistice, un voal de ceata dialoga parca cu intreg teritoriul, negociind ridicarea sau caderea. Era o sumbritate in jur. Probabil datorata orientarii asezarii Temang, intr-un con de umbra, nu stiu, nu imi dadeam seama. Eram probabil inca sub efectul cutremurului din urma cu cateva ore.

A fost o zi lunga si epuizanta despre care am putut sa scriu cate ceva abia la finalul zilei urmatoare, Ajunul Craciunului. Greutatea rucsacului m-a chinuit de la primul pas facut, dar nu aveam de ales. Ma consolam doar cu gandul ca nu aveam nimic inutil in rucsac, totul a fost folosit. Mai putin trasa medicala, fara de care insa nu pleci la un astfel de drum prin pustiu. In afara ca ocupa loc, trusa medicala per ansamblu cantareste in jur de un kilogram.

Primele doua ore ale traseului am mers foarte incet, rucsacul era principalul inconvenient. Drumul a fost mult mai usor decat cel din ziua precedenta, era mult mai frig, majoritatea timpului trecea prin umbra, pamantul era inghetat bocna, in fata apareau la diferite curbe coltii inalti si impunatori, acoperiti de zapada, gheata si vanturi, ai Anapurnei. Acolo se refugiase intreg soarele pe ziua de azi si parca simteai nuanta de caldura emanata dintre intalnirea razelor de soare cu albul zapezilor inalte. Ne indreptam spre Chame, traversand Kotho (2.640 m alt.), trecand pe langa chortele tot mai dese, simboluri buddiste cu sensuri benefice pentru cei care le construiesc, pentru cei care trec pe langa ele, fiind, ca si insemnatate, pe locul doi dupa stupa.

In Kotho (Koto, Manang District) ne-am oprit pentru obisnuita verificare a actelor si, oricat ma deranjeaza ideea in sine, presupun ca exista o motivatie solida pentru acest lucru. Registrele enorme sunt probabil o baza de date valoroasa, se fac statistici legate de fluxul de turisti, nationalitatea, sexul si varsta lor; in acelasi timp, oficialitatile vor sa se asigura ca toti au permisele necesare si si-au platit taxele impuse, acestea variind in functie de traseu si altitudine. Aici este si punctul de control al accesului spre Valea Nar Phu, care conduce catre Tibet. Nar Phu Valley este o zona izolata, locuita de 850 de suflete si face parte din cele trei regiuni ale districtului Manang. Accestul strainilor este interzis, singura nisa putand fi deschisa prin obtinerea permisului de catarare pe Chulu East (6.584 m alt.), costul ajungand pe la 500 USD/persoana.

Am foarte putine poze de pe traseul zilei de astazi, nu a fost o zi ….. nu stiu cum sa o definesc. Am fost foarte mult timp singura si mergeam prea incet la un moment dat, orice pas inainte era despartirea de pasul deja parcurs si asta ma intrista putin. Mi-ar fi placut probabil sa merg si efectul sa fie acela al benzii rulante pusa pe un stativ fix, astfel incat, oricat de rapid mergi, nu lasi nimic in urma. Era frig, umbros si izolat. Hari, ghidul local, nu era pe nicaieri de vazut. La un moment dat era foarte departe in fata si am strigat dupa el. M-a lasat sa il ajung, dar a ramas in spate si m-am pomenit ca pe la 11:50 ajunsesem la poarta importantei localitati Chame (centrala administrativa a districtului Manang, 2.710  alt.) si arcada de la intrare, departe in fata mea, cam la 300-400 de metri, cu cele trei chorte mici deasupra dadea tabloului un aspect atat de putin imbietor in coltul acela de umbra permanenta, incat pur si simplu nu vroiam sa continui singura, sa intru singura pe ulita pietruita a satului si sa fiu privita din toate partile de localnicii intamplatori. Cred ca perceptia mea era influentata de o incarcare negativa pe care o simteam foarte puternic in acea zi din partea lui Hari, in combinatie cu frigul inasprit de vant si de lipsa soarelui de pe traseu. Frig e putin spus, caci de fapt era un ger uscat de aproximativ minus 5 grade C. Cred ca a fost prima zi cand am folosit si manusile si cagula pe traseu. 

Cand am vazut, pe dreapta, piatra mare pe care scria ”internet now in Chame”, nu imi venea sa cred. Nu imi venea sa cred ca dupa doar 3 ore eram aici si ca exista conexiune de internet, desigur! Ana si Kul era departe in fata, cam la 700-800 m, trecusera de primele case ale satului si aveam sa ne intalnim undeva la masa, fiind stabilit dinainte că aici ne vom opri pentru pranz. Am pasit prin arcada maiestuoasa, lata de cel putin un metru, solid construita, cu cate 6 moristi de rugaciune pe interior, pe dreapta si pe stanga. Cum veneai de pe drumul din vale, inaltarea ei acolo sus, pe panta de deasupra, iti dadea un si mai mare sentiment de maretie fata de nimicnicia ta. Era frig, vant, undeva in fata pe ulita satului, dar mai departe de punctul unde ma aflam, se intrezarea sansa de a iesi din umbra si de a te bucura de caldura soarelui. Am privit inapoi, nici urma de Hari. Eram sus acum, deci vedeam tot drumul din vale pe care urcasem, speram cu fiecare minut ce trecea sa apara si Hari. Nu imi voi explica niciodata ce s-a intamplat acolo in Chame, de ce m-am simtit atat de incrancenata si de ce nu am mers pur si simplu mai departe. De ce a trebuit sa il astept pe Hari cu atata insistenta? Citisem prea multe despre cum turistii fusesera parasiti de ghizii lor in cele mai ciudate si nebunatice feluri si m-am gandit ca s-ar putea sa mi se intample si mie. As fi ramas fara sacul de dormit, ceea ce nu era o perspectiva prea imbucuratoare. Si, la momentul respectiv, fara o relevanta suma de bani, caci il dadusem lui Hari 50% din suma agreata si eram abia in a patra zi de traseu, mai urmau vreo 15-16 zile. 

La un moment dat mi-am dat seama ca de fapt asteptam sa ma conving ca Hari nu avea sa mai apara, dar pana cand puteam astepta? Am stat acolo in frig, vant si umbra, uitandu-ma cand spre interiorul insorit al satului, cand spre drumul lung si gol din urma, 25 de minute. Cand Hari s-a apropiat si a trecut pe langa mine de parca nimic nu s-ar fi intamplat, l-am intrebat ce s-a intamplat. ”Ah, am avut de trimis niste SMS-uri si doar acolo jos in vale prindeam conexiune.”. M-am enervat si i-am spus, desigur, ca ar fi putut sa ma anunte. Ca ar fi putut sa isi dea SMS-urile din Chame, doar stia foarte bine ca aici aveam sa ne oprim sa mancam. Ca ar fi putut sa nu uite ca era un om pe traseu care se astepta sa nu fie lasat singur asa, fara nici un mesaj. Niste ineptii, desigur. Asa gandeste turistul european. Nici macar nu mai am curajul sau tupeul sa spun ca logica mea era cea corecta. Din punctul lui de vedere, probabil eram o proasta. Care era de fapt problema? Drumul merge singur mai departe, puteam sa merg pe el si sa ma opresc undeva sa imi comand pranzul, ar fi aparut si el la un moment dat si totul ar fi fost perfect. Doamne, voi europenii astia cu bani, veniti atat de ignoranti peste noi si credeti ca pentru niste bani ne puteti impune niste obligatii si niste mentalitati care nu au nici o legatura cu taramul asta si nici macar cu viata in sine.

Ne-am oprit pentru pranz pe stanga, la Hotel Manaslu View, aproape de drumul spre iesire. Ana si Kul plecasera, probabil ca intre noi intervenise deja o diferenta de timp de o ora si nu aveau de ce sa ne astepte. Pe terasa insorita doua femei cu parul lung curatau de samburi si apoi dadeau prin razatoare, pe niste tavi rotunde mari, din metal, bostan.

La unu jumate am pornit din nou la drum, urmatorul loc unde am fi putut opri sa innoptam se afla cam la 3 ore distanta si se numea Bharatang Village. Despre Chame ar fi mai multe de spus, fiind intr-adevar o localitate mare. Dupa ce se traverseaza din nou omniprezentull rau turcoaz, acum din ce in ce mai cenusiu, pe un pod de otel, foarte lung, suspendat, pe dreapta se poate cobora jos in albia raului, unde exista un izvor de apa fierbinte. Am vrut sa merg sa vad minunea si ne-am abatut din drum, dar jos erau cateva femei care se spalau si spalau si haine, astfel incat m-am simtit ca un intrus si nu am dorit sa le deranjez intimitatea. M-am multumit facand o fotografie cu zoom maxim si m-am intors la drumul principal. Daca innoptezi in Chame, cu siguranta se merita sa cobori pana acolo si sa te speli cu atentie, fara sapun insa, si fara sa stai prea mult in apa fiebinte, caci pielea de pe picioare se poate inmuia si esti apoi mai expus la basici si bataturi. Potrivit informatiilor din Lonely Planet, tot pe partea opusa a lui Marsyangdi se afla centrul orasului, oficiul de posta, politie, un spital, un serviciu telefonic (un aparat pentru intreg orasul), o scoala, hoteluri, restaurante si magazine bine aprovizionate. Si, desigur, un punct de control documente turisti, care se pare ca nu era deschis cand am trecut noi, pentru ca nu ne-a oprit nimeni. Eram deja in zona cu mult soare acum si pe dreapta, in deparatare, se vedeau clar Annapurna IV (7.525 m alt.), Annapurna II si Lamjung Himal. Recomand cel putin o dupa-amiaza si o noapte de petrecut in Chame, pentru a vedea in liniste tot ce are locul de oferit, caci abunda de culoare si se pot face plimbari placute de la un capat la altul, inclusiv traversand raul si cercetand si potecile auxiliare.

Mergand mai departe se strabate o zona mai ancestrala si se ajunge la o superba kani, incredibil pictata, care este poarta de iesire (sau intrare, daca vii din sens opus). Apropiindu-te de ea, ia-ti un moment de ragaz pentru cateva fotografii exceptionale, tabloul oferit te umple de enegie. A fost punctul unde, cu ajutorul soarelui abundent acum, starea mea negativa a devenit luminoasa si voioasa din nou, savurand la maximum urmatoarele ore de mers. Da, stiam ca teoretic eram oarecum tarziu, dar pare hilar si de neinteles sa definesti timpul acolo. Te opresti cand obosesti, mananci cand ti-e foame, te culci cand ti-e somn, te trezesti cand iti simti somnul implinit si picioarele dornice de luat din loc. In linii mari, cam acesta este ritmul, de aceea este important sa nu fii presat de timp, sa nu trebuiasca sa respecti vreun program dinainte stabilit, sa nu trebuiasca sa te opresti doar in anumite locuri. Sa fii liber in interiorul tau sa faci ceea ce simti, in functie de starea si conditia in care te afli. Ce poate fi mai perfect decat atat? Oare ne-am plictisi, daca am putea trai toata viata astfel?

Habar nu aveam ce avea sa imi aduca ziua aceea, caci finalul ei era inca destul de departe. Drumul a fost maret, frumos amenajat, curbe deschise, generoase, partial cu soare, asezari ancestrale cu case din piatra aflate in ruina, pustii, parasite, chorte frumoase, imense livezi de meri imprejmuite cu garduri scunde din piatra, la un moment dat am trecut printr-o asezare (probabil Telekhu, 2.840 m alt.) cu doar cateva case inaltate pe soclurile specifice din piatra vopsita in alt si caramiziu. Treceam ca printr-un film si eu eram un spectator tacut, in miscare pe langa secventa fiecarui cadru ce mi se derula sub succesiunea pasilor mei. Uitasem de greutatea rucsacului, savuram drumul, chiar si frigul putin atenuat il savuram, Hari era morocanos, se tinea departe, dar nu imi mai păsa. Avusesem nevoie doar sa ma descarc, nu intentionam sa il educ sau sa il aduc mai aproape de nevoile mele. Era pur si simplu undeva pe drum, se oprea si ma astepta, cand ma apropiam pleca mai departe, alteori il gaseam stand pe o banca, cu picioarele sub ele, privind  spre dreapta, in timp ce eu veneam din stanga, ma lasa sa trec, nu se misca, eu treceam, nu ma uitam la el ….. si tot asa. Nu-mi mai pasa de el, asa cum lui nu ii păsase de mine, era simplu. Si toate lucrurile in viata pot fi la fel de simple, daca le-am stabili de la inceput. Greu este atunci cand am avut sau ne-am creat iluzia ca am stabilit ceva, dar de fapt se întâmplă cu totul altceva, total ieșit din scenariu și la început ne cramponăm, ne întrebăm de ce, ne jucam cu o serie de cuvinte și expresii fără rost de genul: ”logică, respect, uman, servicii, așteptări” și alte bazaconii. Toate acestea …. Jucați-vă cu ele acasă la voi în Europa! Lăsati-le pe aeroport, inainte de decolarea avionului, nu vă încărcati bagajul inutil, caci banii pentru extra luggage nu vă vor ajunge niciodata!! 

Nepasarea asta m-a ajutat sa trec cu bine de un hop ce putea deveni ultimul hop al traseului meu sau al vietii mele, caci intelegand ideea ca de fapt eram singura la drum, trebuia sa ma mobilizez singura in orice situatie, chiar si in situatia ca as fi ramas fara ghid pe bune. Pe la ora cinci, cand amurgul incepuse sa isi ceara drepturile, ma aflam intr-o zona violent de spectaculoasa, pe un drum subtire cat talpa bocancului, limitat in dreapta de neregularitatile de roca argintie, trebuind sa merg cu atentie, caci daca mergeam in nesimitire si rucsacul s-ar fi lovit de vreo piatra mai iesita in afara, m-as fi pravalit imediat pe stanga, unde haul abrupt spre albia involburatului rau turcoaz era ca si infinit, doar printr-o minune ai fi ajuns respirand in apa de jos (ma duce cu gandul la Cheile Nerei, oarecum, partea acea de sus, aproape suspendata deasupra raului). Faptul ca Hari nu m-a asteptat si nu mi-a acordat nici un ajutor pe segmentul acela de timp nu trebuia sa conteze atunci, cel mult in momentul cand ar fi trebuit sa ii achit serviciile finale. In nebunia mea, desi ma grabeam sa il ajung din urma, simtindu-ma oarecum parasita si haituita de intunericul ce venea in valuri atemporale, mai ”impuscam” si cate o fotografie-doua, dorind sa surprind violenta peisajului.

Pe malul celalalt muntele avea un aspect unic si deosebit, era un perete vertical cu niste sapaturi adanci, erodari de ape, care creau imaginea unei platose cu creste stancoase, era o combinatie de gri, alb, maroniu, era o imagine incitanta si periculoasa ca si spectaculozitate. Dupa care a urmat o imagine de o mie de ori mai spectaculoasa: un perete absolut imens de roca stralucitoare, argintie, de parca fusese slefuita, de parca un zeu de dimensiunie pamantului, avand o spatula din cauciuc dur, ca un teu de spalat pe jos, trecuse pur si simplu cu ea peste tot muntele, creând o suprafata neteda precum oglinda. Era Paungda Danda, un ecran curbat din roca, enorm, care se ridica la mai sus 1.500 m deasupra raului, direct din albia acestuia, ce topogan fatal ….. ! Cu striatii colorate de argintiu si gri de toate nuantele, caramiziu inchis si probabil multe altele pe care nu le percepeam. Parea ireal si eu, in loc sa pot sa stau pe loc sa admir toata nebunia, mărșăluiam conștiincioasă să îmi prind ghidul din urmă, care nu avea nici cea mai mică intenție să se uite în urmă sau să se oprească. Si eu pur si simplu nu vroiam sa rămân singură în pustiul acela, peisajul din jurul meu, in lumna amurgului întârziat, ma copleșea peste puterile mele. 

Trecusem deja de satul Bharatang (2.950 m alt.) pe la patru și un sfert, ne reuniseram acolo cu Ana si Kul si, de comun acord, am decis ca era prea devreme sa ne oprim peste noapte si locul era prea neprimitor, avea un aer oarecum de abandonat si sinistru, deci mai puteam merge inca doua ore pana in Dhukura. Ca urmare, orice avea sa apara ca urmare a acestei alegeri, era un rezultat pe care trebuia sa mi-l asum fara cârcoteli. 

La ora șase intram in Dhukura Pokhari (3.200 m. alt.), pe stânga era un fel de cărucior mic din lemn, cu roți din lemn. Eram obosita, răsuflam ușurată că ajunsesem, aproape că îmi era foame, în maximum jumate de oră avea să fie întuneric. Satul dispunea de multe case si hoteluri ….. toate inchise! Intr-o singură casa, la intrare, pe stanga, am văzut semne ca ar fi locuita si daca ar fi fost dupa mine, as fi batut la usa gospodariei, eram dispusa sa dorm pe jos si sa nu mananc. Doar sa nu pornesc prin intuneric la drum. Kul, ghidul Anei, ne astepta cu rabdare, de ceva timp, spunându-ne ca nici un hotel nu este deschis, ca urmare va trebui sa mergem mai departe pana in Pisang, adica inca jumatate de ora. Nu parea mult, dar eu nu credeam ca doar jumate de ora ne mai desparte de Pisang, o asezare importanta. Plus de asta, pe Anna nu o vedeam nicaieri si Kul a spus ca nu stie unde este, ceea ce mie mi s-a parut foarte dubios. Am iesit din sat, incadrata de cei doi ghizi nepalezi, cu tot felul de ganduri sinistre. Unde era Anna? In fata noasta se deschidea teren drept, ici și colo cate un copac, un arbust, in dreapta un lac mititel, ca un el de baltă mai mare, culorile erau pitoresti, nuante de maron-muștar-galben-negru, probabil din cauza grabei, a frigului sau emoțiilor de natură nervoasă și neliniștită pozele au ieșit tremurate. Păcat, era un peisaj fermecător. L-am întrebat pe Hari de ce nu am putea dormi aici, în sacii de dormit? Și atunci am aflat că el de fapt mă mințise la plecare, și nu își luase sacul de dormit, ca să nu îl mai care. M-a deranjat minciuna, m-a deranjat faptul că din cauza lui acum eram obligată să mă târăsc în continuare, eram deja de nouă ore și ceva pe drum. Deodată eram epuizata și jumătatea de oră până în Pisang, pe întuneric, m-a terminat în mod inexplicabil. Ana a apărut, spre ușurarea mea, la vreo 15 minute după ce ieșisem din Dhukura. Ea și Kul ajunseseră împreună în sat, Kul se oprise să își ia ceva de băut cică, în timp ce ea continuase singură drumul, astfel că cei doi se distanțaseră.

Nu prea am înțeles nimic din intrarea în Pisang, dar am mers destul de mult până să ajungem la Maya Hotel, o alegere fericită de altfel, stabilită de cei doi ghizi. O casa mare, primitoare, o sală de mese foarte mare, totul din lemn. Eu eram epuizată, am băut doar un ceai și am supt o supă de tăiței. Eram înghețată de frig, ăsta era cel mai mare inconvenient când am ajuns in Pisang. Și rucsacul, desigur. În momentul în care am intrat în sala de mese, semi-încălzită, a avut loc acel tip de colaps fizic, determinat de cel psihic, pe care mi-l recunosc deja în situații de genul ăsta. Mergi, mergi, înfrunți orice și oricât. Dacă mai este nevoie, organismul tău mai poate rezista două-trei ore de traseu, dar dacă cumva a primit vreun imbold cum că ”gata, aici te poti opri să te odihnești”, atunci are loc un fel de reacție super-rapidă, o explozie necontrolată, totul cedează și picioarele nu mai fac nici măcar un pas în plus. Trecusem prin acest moment-șoc o dată în Bulgaria, pe munți, și o dată în Ecuador. În Africa reușisem să îl depășesc într-un mod destul de incredibil.

Am zăbovit cam o oră în sala de mese, m-am încălzit cu greu, gazdele erau foarte primitoare, au întețit focul în soba rotundă din fier, atmosfera era plăcută, ceaiul fierbinte și dulce mi-a facut bine, supa la fel. La șapte jumate eram cuibărită în sacul meu aglomerat de dormit, încercând să adorm. Era frig în cameră, eram prea obosită, trecuse de miezul nopții și eu nu puteam să-mi găsesc odihna. Am alunecat în mrejele somnului după ora unu dimineața.