Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 23. Dezember 2008

Himalaya 10_23.12.2008 (Tamang-Pisang)



Marti, 23 decembrie 2008,
Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna
Temang (2.600 m alt.) – Pisang (3.300 m alt.) 
10 ore mers + 1 ora pauză
Nu atat frigul, cat singuratatea patrunzatoare a frigului ma coplesea partial ….. La 8 dimineata aveam deja bagajul facut, mancasem (oua, tsampa poridge, ceai de menta, oua, tsampa poridge = 430 NRP) si stateam zgribulita, ganditoare, lacrimand in fata ineditului din jurul meu, cu termosul din plastic pe masa, asteptand momentul plecarii. Orice plecare era o tristete si o bucurie in acelasi timp. Tristete pentru ca inaintam inevitabil pe un traseu care avea sa se sfarseasca la un moment dat, tristete pentru frumusetea lasata in urma, de care mă depărtam inevitabil și, chiar dacă intram permanent în alte faze și imagini ale frumuseții, unicitatea fiecărei ore care trecea pe lângă mine tot mi se părea o mare pierdere. Bucurie pentru ideea de continuarea a drumului si de descoperire a noi frumuseti si emotii, trecerea prin alte etape. Este o lupta de neinteles acest antagonism la nivel de trairi si nu imi pot imagina experienta fara ea.
De jur imprejur domnea o liniste nepamanteana. Rasaritul soarelui dintre colosii de roca indepartati si inzapeziti crea un joc de lumini holograme si umbre mistice, un voal de ceata dialoga parca cu intreg teritoriul, negociind ridicarea sau caderea. Era o sumbritate in jur. Probabil datorata orientarii asezarii Temang, intr-un con de umbra, nu stiu, nu imi dadeam seama. Eram probabil inca sub efectul cutremurului din urma cu cateva ore.
A fost o zi lunga si epuizanta despre care am putut sa scriu cate ceva abia la finalul zilei urmatoare, Ajunul Craciunului. Greutatea rucsacului m-a chinuit de la primul pas facut, dar nu aveam de ales. Ma consolam doar cu gandul ca nu aveam nimic inutil in rucsac, totul a fost folosit. Mai putin trasa medicala, fara de care insa nu pleci la un astfel de drum prin pustiu. In afara ca ocupa loc, trusa medicala per ansamblu cantareste in jur de un kilogram.
Primele doua ore ale traseului am mers foarte incet, rucsacul era principalul inconvenient. Drumul a fost mult mai usor decat cel din ziua precedenta, era mult mai frig, majoritatea timpului trecea prin umbra, pamantul era inghetat bocna, in fata apareau la diferite curbe coltii inalti si impunatori, acoperiti de zapada, gheata si vanturi, ai Anapurnei. Acolo se refugiase intreg soarele pe ziua de azi si parca simteai nuanta de caldura emanata dintre intalnirea razelor de soare cu albul zapezilor inalte. Ne indreptam spre Chame, traversand Kotho (2.640 m alt.), trecand pe langa chortele tot mai dese, simboluri buddiste cu sensuri benefice pentru cei care le construiesc, pentru cei care trec pe langa ele, fiind, ca si insemnatate, pe locul doi dupa stupa.
In Kotho (Koto, Manang District) ne-am oprit pentru obisnuita verificare a actelor si, oricat ma deranjeaza ideea in sine, presupun ca exista o motivatie solida pentru acest lucru. Registrele enorme sunt probabil o baza de date valoroasa, se fac statistici legate de fluxul de turisti, nationalitatea, sexul si varsta lor; in acelasi timp, oficialitatile vor sa se asigura ca toti au permisele necesare si si-au platit taxele impuse, acestea variind in functie de traseu si altitudine. Aici este si punctul de control al accesului spre Valea Nar Phu, care conduce catre Tibet. Nar Phu Valley este o zona izolata, locuita de 850 de suflete si face parte din cele trei regiuni ale districtului Manang. Accestul strainilor este interzis, singura nisa putand fi deschisa prin obtinerea permisului de catarare pe Chulu East (6.584 m alt.), costul ajungand pe la 500 USD/persoana.
Am foarte putine poze de pe traseul zilei de astazi, nu a fost o zi ….. nu stiu cum sa o definesc. Am fost foarte mult timp singura si mergeam prea incet la un moment dat, orice pas inainte era despartirea de pasul deja parcurs si asta ma intrista putin. Mi-ar fi placut probabil sa merg si efectul sa fie acela al benzii rulante pusa pe un stativ fix, astfel incat, oricat de rapid mergi, nu lasi nimic in urma. Era frig, umbros si izolat. Hari, ghidul local, nu era pe nicaieri de vazut. La un moment dat era foarte departe in fata si am strigat dupa el. M-a lasat sa il ajung, dar a ramas in spate si m-am pomenit ca pe la 11:50 ajunsesem la poarta importantei localitati Chame (centrala administrativa a districtului Manang, 2.710  alt.) si arcada de la intrare, departe in fata mea, cam la 300-400 de metri, cu cele trei chorte mici deasupra dadea tabloului un aspect atat de putin imbietor in coltul acela de umbra permanenta, incat pur si simplu nu vroiam sa continui singura, sa intru singura pe ulita pietruita a satului si sa fiu privita din toate partile de localnicii intamplatori. Cred ca perceptia mea era influentata de o incarcare negativa pe care o simteam foarte puternic in acea zi din partea lui Hari, in combinatie cu frigul inasprit de vant si de lipsa soarelui de pe traseu. Frig e putin spus, caci de fapt era un ger uscat de aproximativ minus 5 grade C. Cred ca a fost prima zi cand am folosit si manusile si cagula pe traseu. 
Cand am vazut, pe dreapta, piatra mare pe care scria ”internet now in Chame”, nu imi venea sa cred. Nu imi venea sa cred ca dupa doar 3 ore eram aici si ca exista conexiune de internet, desigur! Ana si Kul era departe in fata, cam la 700-800 m, trecusera de primele case ale satului si aveam sa ne intalnim undeva la masa, fiind stabilit dinainte că aici ne vom opri pentru pranz. Am pasit prin arcada maiestuoasa, lata de cel putin un metru, solid construita, cu cate 6 moristi de rugaciune pe interior, pe dreapta si pe stanga. Cum veneai de pe drumul din vale, inaltarea ei acolo sus, pe panta de deasupra, iti dadea un si mai mare sentiment de maretie fata de nimicnicia ta. Era frig, vant, undeva in fata pe ulita satului, dar mai departe de punctul unde ma aflam, se intrezarea sansa de a iesi din umbra si de a te bucura de caldura soarelui. Am privit inapoi, nici urma de Hari. Eram sus acum, deci vedeam tot drumul din vale pe care urcasem, speram cu fiecare minut ce trecea sa apara si Hari. Nu imi voi explica niciodata ce s-a intamplat acolo in Chame, de ce m-am simtit atat de incrancenata si de ce nu am mers pur si simplu mai departe. De ce a trebuit sa il astept pe Hari cu atata insistenta? Citisem prea multe despre cum turistii fusesera parasiti de ghizii lor in cele mai ciudate si nebunatice feluri si m-am gandit ca s-ar putea sa mi se intample si mie. As fi ramas fara sacul de dormit, ceea ce nu era o perspectiva prea imbucuratoare. Si, la momentul respectiv, fara o relevanta suma de bani, caci il dadusem lui Hari 50% din suma agreata si eram abia in a patra zi de traseu, mai urmau vreo 15-16 zile. 
La un moment dat mi-am dat seama ca de fapt asteptam sa ma conving ca Hari nu avea sa mai apara, dar pana cand puteam astepta? Am stat acolo in frig, vant si umbra, uitandu-ma cand spre interiorul insorit al satului, cand spre drumul lung si gol din urma, 25 de minute. Cand Hari s-a apropiat si a trecut pe langa mine de parca nimic nu s-ar fi intamplat, l-am intrebat ce s-a intamplat. ”Ah, am avut de trimis niste SMS-uri si doar acolo jos in vale prindeam conexiune.”. M-am enervat si i-am spus, desigur, ca ar fi putut sa ma anunte. Ca ar fi putut sa isi dea SMS-urile din Chame, doar stia foarte bine ca aici aveam sa ne oprim sa mancam. Ca ar fi putut sa nu uite ca era un om pe traseu care se astepta sa nu fie lasat singur asa, fara nici un mesaj. Niste ineptii, desigur. Asa gandeste turistul european. Nici macar nu mai am curajul sau tupeul sa spun ca logica mea era cea corecta. Din punctul lui de vedere, probabil eram o proasta. Care era de fapt problema? Drumul merge singur mai departe, puteam sa merg pe el si sa ma opresc undeva sa imi comand pranzul, ar fi aparut si el la un moment dat si totul ar fi fost perfect. Doamne, voi europenii astia cu bani, veniti atat de ignoranti peste noi si credeti ca pentru niste bani ne puteti impune niste obligatii si niste mentalitati care nu au nici o legatura cu taramul asta si nici macar cu viata in sine.
Ne-am oprit pentru pranz pe stanga, la Hotel Manaslu View, aproape de drumul spre iesire. Ana si Kul plecasera, probabil ca intre noi intervenise deja o diferenta de timp de o ora si nu aveau de ce sa ne astepte. Pe terasa insorita doua femei cu parul lung curatau de samburi si apoi dadeau prin razatoare, pe niste tavi rotunde mari, din metal, bostan.
La unu jumate am pornit din nou la drum, urmatorul loc unde am fi putut opri sa innoptam se afla cam la 3 ore distanta si se numea Bharatang Village. Despre Chame ar fi mai multe de spus, fiind intr-adevar o localitate mare. Dupa ce se traverseaza din nou omniprezentull rau turcoaz, acum din ce in ce mai cenusiu, pe un pod de otel, foarte lung, suspendat, pe dreapta se poate cobora jos in albia raului, unde exista un izvor de apa fierbinte. Am vrut sa merg sa vad minunea si ne-am abatut din drum, dar jos erau cateva femei care se spalau si spalau si haine, astfel incat m-am simtit ca un intrus si nu am dorit sa le deranjez intimitatea. M-am multumit facand o fotografie cu zoom maxim si m-am intors la drumul principal. Daca innoptezi in Chame, cu siguranta se merita sa cobori pana acolo si sa te speli cu atentie, fara sapun insa, si fara sa stai prea mult in apa fiebinte, caci pielea de pe picioare se poate inmuia si esti apoi mai expus la basici si bataturi. Potrivit informatiilor din Lonely Planet, tot pe partea opusa a lui Marsyangdi se afla centrul orasului, oficiul de posta, politie, un spital, un serviciu telefonic (un aparat pentru intreg orasul), o scoala, hoteluri, restaurante si magazine bine aprovizionate. Si, desigur, un punct de control documente turisti, care se pare ca nu era deschis cand am trecut noi, pentru ca nu ne-a oprit nimeni. Eram deja in zona cu mult soare acum si pe dreapta, in deparatare, se vedeau clar Annapurna IV (7.525 m alt.), Annapurna II si Lamjung Himal. Recomand cel putin o dupa-amiaza si o noapte de petrecut in Chame, pentru a vedea in liniste tot ce are locul de oferit, caci abunda de culoare si se pot face plimbari placute de la un capat la altul, inclusiv traversand raul si cercetand si potecile auxiliare.
Mergand mai departe se strabate o zona mai ancestrala si se ajunge la o superba kani, incredibil pictata, care este poarta de iesire (sau intrare, daca vii din sens opus). Apropiindu-te de ea, ia-ti un moment de ragaz pentru cateva fotografii exceptionale, tabloul oferit te umple de enegie. A fost punctul unde, cu ajutorul soarelui abundent acum, starea mea negativa a devenit luminoasa si voioasa din nou, savurand la maximum urmatoarele ore de mers. Da, stiam ca teoretic eram oarecum tarziu, dar pare hilar si de neinteles sa definesti timpul acolo. Te opresti cand obosesti, mananci cand ti-e foame, te culci cand ti-e somn, te trezesti cand iti simti somnul implinit si picioarele dornice de luat din loc. In linii mari, cam acesta este ritmul, de aceea este important sa nu fii presat de timp, sa nu trebuiasca sa respecti vreun program dinainte stabilit, sa nu trebuiasca sa te opresti doar in anumite locuri. Sa fii liber in interiorul tau sa faci ceea ce simti, in functie de starea si conditia in care te afli. Ce poate fi mai perfect decat atat? Oare ne-am plictisi, daca am putea trai toata viata astfel?
Habar nu aveam ce avea sa imi aduca ziua aceea, caci finalul ei era inca destul de departe. Drumul a fost maret, frumos amenajat, curbe deschise, generoase, partial cu soare, asezari ancestrale cu case din piatra aflate in ruina, pustii, parasite, chorte frumoase, imense livezi de meri imprejmuite cu garduri scunde din piatra, la un moment dat am trecut printr-o asezare (probabil Telekhu, 2.840 m alt.) cu doar cateva case inaltate pe soclurile specifice din piatra vopsita in alt si caramiziu. Treceam ca printr-un film si eu eram un spectator tacut, in miscare pe langa secventa fiecarui cadru ce mi se derula sub succesiunea pasilor mei. Uitasem de greutatea rucsacului, savuram drumul, chiar si frigul putin atenuat il savuram, Hari era morocanos, se tinea departe, dar nu imi mai păsa. Avusesem nevoie doar sa ma descarc, nu intentionam sa il educ sau sa il aduc mai aproape de nevoile mele. Era pur si simplu undeva pe drum, se oprea si ma astepta, cand ma apropiam pleca mai departe, alteori il gaseam stand pe o banca, cu picioarele sub ele, privind  spre dreapta, in timp ce eu veneam din stanga, ma lasa sa trec, nu se misca, eu treceam, nu ma uitam la el ….. si tot asa. Nu-mi mai pasa de el, asa cum lui nu ii păsase de mine, era simplu. Si toate lucrurile in viata pot fi la fel de simple, daca le-am stabili de la inceput. Greu este atunci cand am avut sau ne-am creat iluzia ca am stabilit ceva, dar de fapt se întâmplă cu totul altceva, total ieșit din scenariu și la început ne cramponăm, ne întrebăm de ce, ne jucam cu o serie de cuvinte și expresii fără rost de genul: ”logică, respect, uman, servicii, așteptări” și alte bazaconii. Toate acestea …. Jucați-vă cu ele acasă la voi în Europa! Lăsati-le pe aeroport, inainte de decolarea avionului, nu vă încărcati bagajul inutil, caci banii pentru extra luggage nu vă vor ajunge niciodata!! 
Nepasarea asta m-a ajutat sa trec cu bine de un hop ce putea deveni ultimul hop al traseului meu sau al vietii mele, caci intelegand ideea ca de fapt eram singura la drum, trebuia sa ma mobilizez singura in orice situatie, chiar si in situatia ca as fi ramas fara ghid pe bune. Pe la ora cinci, cand amurgul incepuse sa isi ceara drepturile, ma aflam intr-o zona violent de spectaculoasa, pe un drum subtire cat talpa bocancului, limitat in dreapta de neregularitatile de roca argintie, trebuind sa merg cu atentie, caci daca mergeam in nesimitire si rucsacul s-ar fi lovit de vreo piatra mai iesita in afara, m-as fi pravalit imediat pe stanga, unde haul abrupt spre albia involburatului rau turcoaz era ca si infinit, doar printr-o minune ai fi ajuns respirand in apa de jos (ma duce cu gandul la Cheile Nerei, oarecum, partea acea de sus, aproape suspendata deasupra raului). Faptul ca Hari nu m-a asteptat si nu mi-a acordat nici un ajutor pe segmentul acela de timp nu trebuia sa conteze atunci, cel mult in momentul cand ar fi trebuit sa ii achit serviciile finale. In nebunia mea, desi ma grabeam sa il ajung din urma, simtindu-ma oarecum parasita si haituita de intunericul ce venea in valuri atemporale, mai ”impuscam” si cate o fotografie-doua, dorind sa surprind violenta peisajului.
Pe malul celalalt muntele avea un aspect unic si deosebit, era un perete vertical cu niste sapaturi adanci, erodari de ape, care creau imaginea unei platose cu creste stancoase, era o combinatie de gri, alb, maroniu, era o imagine incitanta si periculoasa ca si spectaculozitate. Dupa care a urmat o imagine de o mie de ori mai spectaculoasa: un perete absolut imens de roca stralucitoare, argintie, de parca fusese slefuita, de parca un zeu de dimensiunie pamantului, avand o spatula din cauciuc dur, ca un teu de spalat pe jos, trecuse pur si simplu cu ea peste tot muntele, creând o suprafata neteda precum oglinda. Era Paungda Danda, un ecran curbat din roca, enorm, care se ridica la mai sus 1.500 m deasupra raului, direct din albia acestuia, ce topogan fatal ….. ! Cu striatii colorate de argintiu si gri de toate nuantele, caramiziu inchis si probabil multe altele pe care nu le percepeam. Parea ireal si eu, in loc sa pot sa stau pe loc sa admir toata nebunia, mărșăluiam conștiincioasă să îmi prind ghidul din urmă, care nu avea nici cea mai mică intenție să se uite în urmă sau să se oprească. Si eu pur si simplu nu vroiam sa rămân singură în pustiul acela, peisajul din jurul meu, in lumna amurgului întârziat, ma copleșea peste puterile mele. 
Trecusem deja de satul Bharatang (2.950 m alt.) pe la patru și un sfert, ne reuniseram acolo cu Ana si Kul si, de comun acord, am decis ca era prea devreme sa ne oprim peste noapte si locul era prea neprimitor, avea un aer oarecum de abandonat si sinistru, deci mai puteam merge inca doua ore pana in Dhukura. Ca urmare, orice avea sa apara ca urmare a acestei alegeri, era un rezultat pe care trebuia sa mi-l asum fara cârcoteli. 
La ora șase intram in Dhukura Pokhari (3.200 m. alt.), pe stânga era un fel de cărucior mic din lemn, cu roți din lemn. Eram obosita, răsuflam ușurată că ajunsesem, aproape că îmi era foame, în maximum jumate de oră avea să fie întuneric. Satul dispunea de multe case si hoteluri ….. toate inchise! Intr-o singură casa, la intrare, pe stanga, am văzut semne ca ar fi locuita si daca ar fi fost dupa mine, as fi batut la usa gospodariei, eram dispusa sa dorm pe jos si sa nu mananc. Doar sa nu pornesc prin intuneric la drum. Kul, ghidul Anei, ne astepta cu rabdare, de ceva timp, spunându-ne ca nici un hotel nu este deschis, ca urmare va trebui sa mergem mai departe pana in Pisang, adica inca jumatate de ora. Nu parea mult, dar eu nu credeam ca doar jumate de ora ne mai desparte de Pisang, o asezare importanta. Plus de asta, pe Anna nu o vedeam nicaieri si Kul a spus ca nu stie unde este, ceea ce mie mi s-a parut foarte dubios. Am iesit din sat, incadrata de cei doi ghizi nepalezi, cu tot felul de ganduri sinistre. Unde era Anna? In fata noasta se deschidea teren drept, ici și colo cate un copac, un arbust, in dreapta un lac mititel, ca un el de baltă mai mare, culorile erau pitoresti, nuante de maron-muștar-galben-negru, probabil din cauza grabei, a frigului sau emoțiilor de natură nervoasă și neliniștită pozele au ieșit tremurate. Păcat, era un peisaj fermecător. L-am întrebat pe Hari de ce nu am putea dormi aici, în sacii de dormit? Și atunci am aflat că el de fapt mă mințise la plecare, și nu își luase sacul de dormit, ca să nu îl mai care. M-a deranjat minciuna, m-a deranjat faptul că din cauza lui acum eram obligată să mă târăsc în continuare, eram deja de nouă ore și ceva pe drum. Deodată eram epuizata și jumătatea de oră până în Pisang, pe întuneric, m-a terminat în mod inexplicabil. Ana a apărut, spre ușurarea mea, la vreo 15 minute după ce ieșisem din Dhukura. Ea și Kul ajunseseră împreună în sat, Kul se oprise să își ia ceva de băut cică, în timp ce ea continuase singură drumul, astfel că cei doi se distanțaseră.
Nu prea am înțeles nimic din intrarea în Pisang, dar am mers destul de mult până să ajungem la Maya Hotel, o alegere fericită de altfel, stabilită de cei doi ghizi. O casa mare, primitoare, o sală de mese foarte mare, totul din lemn. Eu eram epuizată, am băut doar un ceai și am supt o supă de tăiței. Eram înghețată de frig, ăsta era cel mai mare inconvenient când am ajuns in Pisang. Și rucsacul, desigur. În momentul în care am intrat în sala de mese, semi-încălzită, a avut loc acel tip de colaps fizic, determinat de cel psihic, pe care mi-l recunosc deja în situații de genul ăsta. Mergi, mergi, înfrunți orice și oricât. Dacă mai este nevoie, organismul tău mai poate rezista două-trei ore de traseu, dar dacă cumva a primit vreun imbold cum că ”gata, aici te poti opri să te odihnești”, atunci are loc un fel de reacție super-rapidă, o explozie necontrolată, totul cedează și picioarele nu mai fac nici măcar un pas în plus. Trecusem prin acest moment-șoc o dată în Bulgaria, pe munți, și o dată în Ecuador. În Africa reușisem să îl depășesc într-un mod destul de incredibil.
Am zăbovit cam o oră în sala de mese, m-am încălzit cu greu, gazdele erau foarte primitoare, au întețit focul în soba rotundă din fier, atmosfera era plăcută, ceaiul fierbinte și dulce mi-a facut bine, supa la fel. La șapte jumate eram cuibărită în sacul meu aglomerat de dormit, încercând să adorm. Era frig în cameră, eram prea obosită, trecuse de miezul nopții și eu nu puteam să-mi găsesc odihna. Am alunecat în mrejele somnului după ora unu dimineața.

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)