Lăsând acum emoționalul la o parte, să vedem pragmatic cum a arătat ediția a IV-a de IRONMAN ROMÂNIA, din prisma percepției mele, desigur:
1. Condiţii dificile de concurs din cauza caniculei. Mă uitam pe timpii înregistraţi la half şi constatam cu uimire, la oamenii pe care îi cunosc, că timpii lor urcaseră cu între 30 şi 60 de minute faţă de anul precedent. 
Una dintre excepţii la full rămâne Vatai Miklos, cel care de 3 ani câştigă detaşat acest concurs şi care este din Ungaria:
2011: 01:16:06/05:10:03/03:04:18 = 9h30min28sec.
2012: 01:07:54/05:02:38/03:30:42 = 9h23min42sec.
2013: 01:09:00/05:07:38/03:21:19 = 9h37min58sec. 
2. În aceste condiţii, după cum am aflat ulterior, timpul limită al concursului de full a fost prelungit cu o oră, acordându-se 30 de minute în plus la ciclism şi 30 de minute în plus la alergare. Deci 17 ore limită, în loc de 16. Cică informaţia a fost comunicată la şedinţa tehnică, dar probabil în momentele când în sală – aşa cum îi şade bine oricărui public român, din ce am observat şi la alte concursuri! – prea mulți dintre cei prezenţi în loc să menţină liniştea şi să asculte cu atenţie, s-au găsit să-şi povestească tot felul de chestii, creînd un haos sonor greu de tolerat. Acestea sunt situaţii când vorbitorul ar trebui să înceteze a mai vorbi şi dacă după 5 minute nu se face linişte să auzi musca, să declare închisă şedinţa tehnică şi să se retragă. Punct. Această lipsă de respect a publicului este, din păcate, o boală grea şi urâtă. 
3. Marcajul: excelent. 
4. Semnalizarea porţiunilor de asfalt găurit sau fisurat a lipsit în cea mai mare parte. Faţă de ediţiile anterioare, drumul suferise ceva răni, nefiind întreţinut şi reparat de autorităţi. Pentru cei care nu fuseseră pe traseul integral, acest lucru putea fi un pericol în timpul cursei, mai ales că segmentul respectiv de drum era la final, era în coborâre, te prindea obosit şi cu siguranţă oarecum relaxat, exact un bun timing pentru un accident, când creierul reacţionează mai a la dolce vita, ştiind că se apropie de finalul unei probe dificile. 
Surpriza a fost mare pentru mine, tocmai pentru că la ediţiile anterioare remarcasem perfecta semnalizare a găurilor din asfalt şi dădusem acest lucru de exemplu tuturor celorlalţi organizatori cu probă de ciclism. 
impecabilă semnalizare IMO 2012
5. Prezenţa voluntarilor pe traseul de bicicletă a fost excelentă, cu tot ce implică acest lucru: implicare, iniţiativă, deservire, toleranţă, poziţionare, rezistenţă, preîntâmpinare. Dacă nu mă înşeală aparenţele, numeric au fost mai puţini, deşi numărul de concurenţi a fost mai mare. 
6. Amplasarea punctelor de hidratare şi alimentare, precum şi consistenţa acestora: „Jos pălăria!” e tot ce mai pot adăuga, un serviciu de excelenţă, ca şi la punctul 5. 
7. Zonele de tranziţie: separate, respirate. Echipamentul se poate lăsa acolo, frumos aranjat, de vineri seara, el fiind păzit de 3-4 voluntari care înnoptează chiar în T1. Au existat bucăţi de mochetă, dar nu pe toată distanţa. Rolul lor ţinea de confort practic, căci în loc să te aşezi pe pământ şi iarbă să te schimbi, te aşezai frumos pe mochetă. 
8. Kitul de participare: cipul de cronometrare, tricou semi-tehnic (am încercat să alerg în el, dar mai bine nu direct pe piele, îl păstrez pentru vreme de toamnă sau pentru staţionări, că e şi frumos), o centură de prins numărul de concurs şi cu bride elastice pentru geluri (excelentă!!), una bucată energizant sau magneziu, nu mai ştiu sigur, un sac din plastic pentru echipament şi numerele de concurs. 
9. Şedinţa tehnică: a fost mutată în Căminul Cultural din Paleu, dispunând de o sală mai încăpătoare. Puţin cam târzie ora 20, aş zice, deşi rămâne relativ. Distanţa de la locul de start, respectiv locul unde trebuia să îţi laşi echipamentul, respectiv locul unde se servea „Pasta Party” fiind de vreo 5 minute perpedes. 
10. Pasta Party: puţin mai rigidă ca anul trecut şi este inevitabil, din moment ce creşte numărul de participanţi. Pastele carbonara au fost absolut delicioase, eu nefiind o mare amatoare de făinoase. Duminică seara am comandat acolo o porţie şi singura diferenţă remarcată a fost cantitatea de carne puţin mai bogată decât la porţiile de vineri seara. 
11. Traseul de înot a fost marcat cu un culoar de la bazinul olimpic din Oradea, lungimea măsurând cam 235 de m. Zona de intrare/ieşire din apă a fost acoperită de mochetă şi cu frânghie de care se te tragi la final, fiind abruptă. Apa foarte caldă, min. 28°C, ca urmare s-a înotat fără neopren. Pe traseu există arbitri şi salvamari, atenţi la orice şi pe fază la orice necesitate sau la orice eventuală încercare de nerespectare a regulamentului. 
12. Traseul de bicicletă nu este dintre cele mai uşoare, însumând o diferenţă de nivel cumulată pe + de aprox. 1.000 m şi nedispunând de zone cu umbră. Este neschimbat de doi ani, când a fost eliminată una dintre pantele foarte lungi.Detalii se pot lectura pe raportul de cursă. Un mare neajuns este prezenţa traficului, care mie mi se pare mai deranjantă decât prezenţa soarelui.  
Din T1 se intră relativ rapid pe tura de 24 km, după aprox. 1 km. După cele 7 ture, mai sunt 10 km până în T2-ul din Oradea. Dispune de 2 puncte hidratare şi 1 punct alimentare. Este patrulat permanent de supraveghetori/arbitri, pentru a se elimina tentative de încălcări ale regulamentului şi pentru a se acorda asistenţă în caz de nevoie. 
13. Traseul de alergare a rămas acelaşi de 3 ani, doar că aprox. 500 de m din el a fost transmutat pe poteca de pământ din parc, paralel cu asfaltul, deci nu mai există tangenţă cu partea unde rulează maşini. Oferă umbră în proporţie de 95% aş spune şi este o reală relaxare să ajungi aici, copacii fiind adevăraţi arbori-sursă de oxigenare. O tură are 1,1 km, ca urmare te tot învârţi dar, deşi la antrenament nu rezist pe o astfel de monotonie, aici nu mă deranjează deloc. După ce vii obosit de la bicicletă, nu-ţi doreşti decât să intri într-un fel de inerţie, fără stresul de a număra turele, de a urmări marcajul sau de a intra în trepidaţii că poate vrei o hidratare mai devreme decât ar fi punctul respectiv. 
Intri pe program automat, îţi laşi picioarele să alerge şi turele se scurg pe nesimţite, până ajungi la numărătoarea inversă: mai am 4, mai am 3, mai am două, mai am una ... finish. Cum, gata? Deja?! Organizatoric, este foarte facil şi eficient, resursele umane şi de produse centralizându-se într-un singur punct. Dispune de 1 punct alimentare/hidratare, excelent deservit.
Revenind puţin la lipsa stresului de a-ţi număra singur turele: desigur că mi le-am numărat, dar oricum ţi se spune cu câteva ture înainte câte mai ai de alergat, ţinându-se o evidenţă asistată electronic foarte acurată. 
14. Finish-ul cursei este, pentru fiecare concurent în parte, o mai mică sau mai mare sărbătoare, dar rămâne o sărbătoare.  
15. Abordarea: Aici s-ar putea să fiu puţin subiectivă, nu ştiu, dar cert este că această impresie nu mi s-a schimbat de la prima oară când am făcut cunoştinţă cu această echipă din Oradea (eu venind dinspre zona curselor de mountain bike de fapt, unde abordarea este/era mult mai primitivă în general): 
Fiind încă o competiţie de mici dimensiuni ca şi participare numerică, organizatorul se străduieşte să trateze fiecare participant în parte ca pe un învingător. Te simţi important, simţi că ai ajuns la o mare realizare, numele tău sau al echipei din care faci parte răsună la microfon măcar o dată. Istvan este un moderator excelent şi prezenţa lui pe turele de alergare este un energizant în sine! 
16. Premierea merită văzută ca spectacol. Primii care sunt aclamaţi sunt voluntarii. Apoi .... TOȚI finaliştii sunt chemaţi lângă podium, felicitaţi, primesc diploma şi se simt importanţi. Este un concurs lung, nu prea uşor, chiar foarte greu dacă mama-natură mai are şi ea ceva de spus (caniculă, vijelie, vânt, ploaie). Ca urmare, să acorzi aproximativ aceeași atenție tuturor celor care au terminat cursa, este nu un gest de culanță, ci de omenie, respect, reciprocitate (”Tratează-i pe toți ceilalți așa cum ți-ar place să fii și tu tratat!”)
17. Premiile sunt semnificative pentru podiumurile open, pornind de la 500 euro pentru locul I. Există şi un clasament pe categorii, răsplătit cu diplomă corespunzătoare, acordată anul acesta de Federaţia Română de Triatlon în cadrul mai-nou înfiinţatului Campionat de triatlon pe distanţă lungă şi semi-lungă. Din păcate, de la cel mai important concurs de triatlon din România, președintele Federației a lipsit......
18. Anul acesta, din păcate, nu am mai beneficiat pe denumirea oficială de IRONMAN, intervenind hibridul de X-MAN şi presupun că este vorba de o pură chestie cu implicaţii juridice, IRONMAN fiind un brand licenţiat la nivel mondial, pentru al cărui statut, în calitate de organizator, trebuie să achiţi o taxă destul de imensă (nu cunosc cuantumul).
19. Medalia: față de ediția 2012, schimbarea e șocantă! O medalie grea, frumoasă, muncită, cu un design pe măsura unui astfel de concurs!
Şi deocamdată atât.
Pentru mine personal, faptul că am participat la un full IRONMAN a fost o dorinţă pentru un alt fel de aventură. Nici măcar nu am vrut să-mi demonstrez că „pot”. Pur şi simplu, de când am început să alerg distanţe mai lungi de 10-20 km, triatlonul olimpic mi se părea prea scurt. Deplasarea în sine mă costa prea mult pentru o cursă de doar 3-4-5 ore :-)
După ce am concurat doi ani la Half Ironman, simţeam nevoia să-mi prelungesc timpul de plăcere şi savoare pe traseu. Și cum depășesc deja primul cincinal din 40+ ani, orice amânare este o pierdere. Cu siguranţă că un full IRONMAN a reuşit să-mi îndeplinească această dorinţă. Faptul că am terminat cu un tonus excelent (la o vârstă la care uneori, la birou, ne gândim deja la pensionare), de parcă aproape că nici nu mă mişcasem 16 ore, mă motivează foarte mult să continui şi să-mi ascult organismul, aşa cum am făcut şi în această cursă. Este un semn că am ajuns la un alt nivel de antrenament, la un alt nivel psihologic. 
Faptul că a doua zi după această cursă eu pedalam cu lejeritate alţi 50 de km este un semn clar că fizic nu am daune relevante (cred că este clar pentru toată lumea că un concurs de anduranţă este o uzură pentru organism, nu este nicidecum  un "izvor de sănătate" sau un "medicament"!).
După primul half Ironman slăbisem aproximativ 8 kg.
După al doilea, 5 kg. 
Acum, deşi efortul cel puţin dublat, am pierdut 3 kg.
Urmărindu-mi timpii de rulare, dacă aş fi făcut şi anul acesta un half, comparativ cu 2011 şi 2012 aş fi terminat aproximativ astfel:
Timpii mei 2011 - 01:05:47/04:10:51/02:43:23 = 8h02min.
Timpii mei 2012 - 01:01:08/03:33:23/02:08:00 = 6h42min.
Timpii mei 2013 - 00:52:00/03:25:00/02:00:00 = 6h17min.
IRONMAN ORADEA 2011 - cum am început :-)
IRONMAN ORADEA 2012 - cum am continuat :-) + emoționalul