Uneori mă gândesc că puţine sunt lucrurile care m-ar mai putea uimi din punct de vedere negativ sau care m-ar mai putea lăsa fără reacţie. Şi totuşi acest lucru se întâmplă, căci, nu-i aşa (?), natura umană este inepuizabilă.
 Mă deplasam spre locul de muncă și eram în zona Hotelului Marriott. Cu bicicleta mea ce roşie. Venind dinspre Leu, lăsând Răzoare în dreapta, cotind pe la Academie spre Eroilor şi intrând însă imediat pe dreapta pe o stradă care ajunge chiar în parcarea mare a hotelului. Este acolo o arteră curbată, care nici nu ştiu dacă are denumire de stradă, pe care se parchează maşini. Dacă ajungi după ora 8, e puţin probabil să mai găseşti locuri de parcare. Artera respectivă este cu un singur sens de mers şi eu mergeam, ca întotdeauna, pe sensul interzis, nefiind cine ştie ce circulată şi fiind o străduţă de legătură fără indicatoare sau alte semne specifice traficului. Este construită din plăci de beton şi, în direcţia mea de mers, partea din stânga, acolo unde de regulă se parchează un şir neîntrerupt de maşini, este foarte ciupită, a.î. să mergi cu bicicleta pe acolo devine o mică aventură care îţi rupe rinichii. Dar cum strada este foarte lată, merg cu atenţie pe dreapta, în mod normal maşinile care vin din faţă, din curba prelungită, au loc şi pe stânga lor, şi pe dreapta lor. Pe tentativa de trotuar de pe dreapta nu am cum să merg, pentru că fie sunt alte maşini parcate, fie sunt stâlpii de electricitate.
 Încercând să simplific un pic imaginea: 
eu mergeam pe sensul de interzis, la ora 07:20 nu erau încă maşini parcate, era linişte şi pace. Când, din faţă vine o maşină. Cu o madamă la volan. În momentul în care m-a văzut s-a apropiat şi mai mult de partea ei stângă, adică de bordura trotuarului, astfel încât să nu am eu pe unde să trec. În dreapta ei era spaţiu de vreo 2-3 metri, căci la ora aceea nu se formase încă şirul de maşini parcate. Eram doar noi două, no hectic, no stress. Madama dă flash-uri!! WTF?!
Mă opresc şi mă gândesc „OK, dacă dă un pic din roţi spre dreapta ei, vreo 10 de cm, are loc căcălău să treacă.” Dar nu! Madama opreşte maşina şi îmi face semn să trec pe stânga drumului. „Aveţi 3 metri de drum şi pe banda dv. de drum mai aveţi destul loc, care e problema de fapt???” Că nu, că să trec pe partea cealaltă. Şi vine încet până la roata din faţă a bicicletei mele, dă roţile de la maşină şi mai pe stânga, a.î. le lipeşte de trotuar și de anvelopa mea şi blochează totul şi se pune pe aşteptat. Poţi să crezi aşa ceva? 
Eu nu am putut să cred că m-am trezit din somn. Mă oftic că nu am avut aparatul de foto la mine, ieşea o poză fenomenală! M-am uitat la ea, avea geamul de la maşină lăsat şi i-am spus: „Eşti proastă, da proastă rău!” Am luat-o pe trotuar şi am plecat. Merita o zgârietură, o oglindă strâmbată, o pană de cauciuc, ceva ...... dar şi-o va lua cu siguranţă, la un moment dat, de la vreunul căruia îi sare muştarul în faţa unei faze atât de cretine.
 Să trăieşti bine, cucoană! Aşa fac şi io pe pista mea de bicicletă, când nu pot să merg din cauza pietonilor şi a maşinilor parcate, mă apuc să fac educaţie, dau flash-uri şi claxoane, vai de steaua ta! Eşti proastă, fă! Ţi s-a lipit fundu şi creieru de volan, ai descoperit cum să dai flash-uri, ai descoperit că bicicleta nu are cai putere şi că aşa te simţi tu armăsar în herghelia hămesită a spiritului tău de „cetăţeancă corectă cu spirit civic”, sau care e explicaţia?! UĂăă! Gesturile mici, între noi, indivizii, ne mai mențin încă calitatea de oameni, uman, umanitate. Gesturile mici, între noi, indivizii, mai pot fi încă dovada că mai există rămășițe de valori și că nu avem cu totul creierul spălat și clăbucit de reavoință, indolență, orgoliu, pros-gust, handicap mental și răutate ostentativă.