Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 26. Februar 2012

Alergare Piatra Mare


 25 februarie 2012
TIP:                ALERGARE
                       & schi fond
DISTANȚA:    aprox. 12 km
Diferență de nivel: 916 m, cel mai înalt punct fiind la 1.628 m alt.
CÂND?  25 februarie 2012
UNDE?  Masivul Piatra Mare
RUTA:   Dâmbul Morii, de la barieră – stânga pe bandă galbenă – Cascada 7 Scări – dreapta punct roșu – Cabana Piatra Mare – stânga pe bandă roșie (”Drumul familial!) – finish la Dâmbul Morii, după barieră
METEO:  ploaie, vânt sus pe platou, ceață și vizibilitate 5 m. Sus la cabană să fi fost -12°C resimțite din cauza vântului și a zăpezii viscolită-n valuri și vârtejuri, ceață. Prin pădure, liniștit, aprox. 0°C - -2 °C, jos în Dâmbul Morii propabil +°C

PROGRAMUL MEU:
04:30 trezirea
05:10 – 06:00 – călătoria cu metroul până la Piața Muncii, unde ne prelua un microbuz organizat pe forum RoClubMaraton de către unul dintre participanți, Marian.
06:40 – 09:00 – călătoria cu microbuzul până la Dâmbul Morii
10:? – aprox. 13:? – cursa
15:00 – 17:20 – călătoria retur cu microbuzul
17:30 – 18:00 15 – back home
Impresii generale, pe scurt:
A funcționat perfect organizarea transportului. Organizarea concursului este sublimă, prin faptul că lipsește (marcajul este cel turistic, premii nu se dau nici la primii 3 clasați, ci se împart prin tombolă, nici un punct de hidratare, nici măcar o toaletă la punctul de start/finish). Din acest punct de vedere, cel mai minimalist concurs pe care l-aș putea gândi și fazele cu schimbarea hainelor și toaleta sunt cele mai neplăcute (mai ales pe ploaie și frig). Dar, fiind aspecte comunicate de la bun început, principiul este de take it or leave it. 
 aici, punctul de înscriere
Start comun pentru ambele secțiuni: alergători și schiori, ceea ce nu mi se pare tocmai OK, poteca fiind foarte îngustă, din cauza zăpezii abundente. Aici s-a mers pe bun-simț și a funcționat perfect, am dat prioritate celui din spate care vroia să mă depășească și am primit liber din fața celui din față, pe care vroiam să-l depășesc.
Traseul urcă violent până la Cabana Piatra Mare, prin pădure. Zăpadă peste tot și toate, dar nu gheață, deci yaktrax-ul de pe tălpi nu m-a ajutat în mai mult de 3-4 porțiuni per total. Eu nu am fost capabilă să alerg la urcare, a fost trekking pur. 1 h40 ca timp. 
Sus pe platou o imagine de excepție, cu conturul cabanei prin pâcla zăpezii viscolite, aș fi rămas acolo până a doua zi! Schiorul care și-a dat drumul la vale în fața mea a dispărut sub perdeaua de invisibilitate și nici măcar urmele de la schiurile lui nu le puteam recunoaște. Coborârea a fost un dans, fără peripeții, o singură căzătură. 1h. 
Ce am greșit:
- nu am avut rozetele de la bețe, deci acestea mi-au fost inutile, ele intrând complet sub zăpadă. Mai mult m-au încurcat.
- am avut pe mine o bluză prea mult, adică un tricou tehnic, o bluză skin cu glugă, o bluză cu buzunare la spate și wind-stoper cu gluga. Trebuia să renunț la bluza cu buzunae la spate, împrumutată de la echipamentul de mtb.
- înainte de start aș fi avut timp să alerg în sus pe traseu vreo 10 minute și probabil că așa aș fi evitat acea ”rupere de plămâni” imediat după start.
- nu am pus lichid în camel bag, mi-ar fi folosit pe urcare, la un moment dat, când probabil aș fi colapsat dacă nu aveam la îndemână un baton isostar, din care am mușcat de trei ori. Au fost câteva momente la limită.
- am avut ceai foarte dulce în termos, în rucsăcel, dar .... la cabană pur și simplu am uitat de el, era momentul să mă hidratez!!
Idei bune:
- supra-pantalonii de fâș,
- yaktrax-ul atașat pe încălțăminte. 
- nuci și stafide în buzunarul hanoracului.
La urcare, aș fi preferat să am bocanci. Dar la coborâre, adidașii au fost perfecți.

Descriere a la long:
A fost o întrecere, concurs prin faptul că atleții, alergători și schiori fond, s-au aliniat la un start, au fost opriți și cronometrați la un finish, au fost verificați la un check-point, punctul cel mai înalt al traseului. Dar în rest, nimic care să merite relatat, organizatorul practic nu știu ce efort a depus, în afară că s-a trezit de dimineață, a încasat câte 25 de lei de la fiecare concurent și a făcut lista cu timpii (presupun că există). Pe numărul de concurs stă denumirea unei alte competiții, de undeva din Sf. Gheorghe, medaliile sunt și ele de pe la alte concursuri, e foarte clar, premiere nu a existat (dar știam de la bun început, deci e OK), pentru cei 25 de lei nu am avut nici un fel de condiție: nici toaletă, nici marcaj, nici măcar două ace de siguranță pentru a ne prinde numerele sau o sfoară, un elastic, orice (!), fiecare a trebuit să găsească o soluție, organizatorului nu prea i-a păsat, ne-a dat arici d-ăia cu care prinzi numărul pe ghidonul bicicletei ...., nici loc de schimbarea hainelor, nici 100 de ml de apă. Doar ideea că ne întrecem între noi și la final primim o medalie. E foarte mică și foarte drăguță de fapt, mie-mi place. Dar, din acest punct de vedere, nu aș mai repeta experiența și anul viitor. Adică plătesc o taxă de participare pentru o chestie pe care o pot face pe cont propriu. Pot lua startul cu cei înscriși și mă pot cronometra singură. 
Pentru asta chiar nu am nevoie de un număr pe care scrie Sf. Gheorge și nu știu ce într-o limbă străină, maghiara, în timp ce eu alerg în România, în Piatra Mare, nu în Sf. Gheorghe.
    Când am ajuns noi în Dâmbul Morii ploua de mama focului de vreo jumate de oră deja. 
Foarte îngrămădiți ne-am finalizat echiparea pentru traseu printre scaunele microbuzului sau direct afară, în zăpadă. Având nevoie la toaletă, a trebuit să merg undeva mai sus de mașina unde mă înscrisesem și să-mi fac nevoia acolo, în zăpadă. Nu aveam altă variantă. Da, OK, e pădure, e natură, dar eu nu aș permite organizarea de concursuri în aceste condiții. Dacă aveau toți nevoie de toaletă înainte de start? Adică .... condiții organizatorice total lipsă. Nici atitudinea organizatorului nu mi-a plăcut foarte mult, parcă era grăbit și așa, super distant, vroia doar să vadă banii încasați și să se termine ziua mai repede.
   Nu știu câți ne-am aliniat la start. Mi s-a părut ciudată că alergătorii erau amestecați cu schiorii. Din motive foarte clare, mie personal mi s-a părut ciudat ca startul să fie comun, aș fi lăsat o diferență de 15 minute între primii – alergătorii - și ceilalți – schiorii -, astfel încât să nu se încurce reciproc.
    Am făcut o greșeală capitală să-mi imaginez că eu aș putea să alerg cursa asta în urcare. Nici pe timp de vară și pe teren uscat nu cred că aș putea să o alerg, fiind o urcare violentă, de aprox. 40 de grade, cu o diferență de nivel de peste 900 de m. Nu are nicio legătură, dar absolut nicio legătură cu alergarea prin Herăstrău, chiar dacă în Herăstrău ai face 100 de km la fiecare două zile!! Ca să alergi un astfel de traseu trebuie să ieși pe un astfel de traseu măcar o dată pe săptămână. Așa că .... la nici 100 de m de la start mie mi s-a tăiat avântul total. Mi s-au crustat plămânii, ca să spun așa. Pur și simplu s-a rupt firul. Și impulsul de a nu forța m-a salvat. Timp de două secunde m-am gândit să abandonez. Îți dai seama? În primii 300 de m eu mă gândeam să mă opresc. Era un băiat care alerga în șosete de lână și huaraches și ba l-am depășit, ba m-a depășit, ba l-am depășit iar și am pierdut șirul, dar ideea că mă depășea mă demotiva fantastic.
   Urcarea prin pădure, în afară că a fost abruptă, a fost frumoasă. Am trecut pe lângă cascada 7 Scări fără măcar să mă opresc să fac o fotografie. Știam că sunt deja printre ultimii, dar totuși nu vroiam să fiu ultima, mă străduiam acum să scot un timp cât mai bun, cred că mă gândeam la un 2h30 per total. Așa că, din acest considerent, m-am abținut pe parcursul cursei și am împușcat doar vreo 5-6 fotografii. Din cei 6 km pe urcare cred că am alergat unul, restul au fost mers și imaginea preponderentă erau genunchii mei :-)). Au fost segmente de drum unde zăpada ajungea până la coapse. M-au depășit doi schiori pe urcare și atunci când își puneau schiurile, lăsau în urmă un drum netezit în care mă afundam, deci clar îmi îngreunau urcarea. Când renunțau la schiuri și urcau înfingându-și clăparii în zăpadă, formau un fel de trepte, ceea ce mă ajuta.
   Apropiindu-mă de liziera pădurii spre platoul din fața Cabanei Piatra Mare am văzut în față, sus, chiar deasupra mea, unul din tablourile care îmi plac cel mai mult: zăpadă viscolită, nebulozitate, natură dezlănțuită, necunoscut sau cunoscut pierdut în ceață, alb, lumini și umbre pierdute într-un cenușiu albicios pe care ai impresia că îl poți atinge cu degetele.
   În fața mea era un schior pe care îl ghiceam prin nebuloasă și curând a apărut și conturul cabanei. 
Am alergat chiar până la intrarea în cabană, la cel care ne nota numerele și acolo l-am rugat să-mi facă o fotografie. Am zăbovit vreo cinci minute, mă despărțeam cu inima grea de platoul acela, plus că Piatra Mare mă întoarce mereu în timp cu foarte mulți ani, emoțional vorbind, de pe vremea vechii cabane și a timpurilor când drumeția montană se făcea fără echipamentul din ziua de astăzi.
    Schiorul se tot chinuia să își aranjeze costumația pentru coborâre, probabil că vântul îl încurca, astfel că eu vroiam să pornesc spre neantul din față, iar el tot nu era gata. L-am așteptat câteva secunde ca să-i dau voie să pornească în față, eu aveam oricum probleme cu vizibilitatea și practic nu vedeam nimic, nici ochelarii de protecție nu mi luasem cu mine. A pornit și în mai puțin de o secundă a dispărut în nebulozitatea lăptoasă. 
Am mers în virturea inerției, presupunând că voi regăsi poteca spre liziera pădurii. Privind în urmă, un schior cu schiurile pe umăr mă urma. Apoi m-a depășit și s-a oprit, își scotea schiurile sau și le punea, nu mi-era clar. I-am făcut o poză și am tulit-o în alergare, intrând în pădure. Cabanierul spusese că ”dacă alerg bine, în juma de oră sunt jos”. Deci știam că asta însemna o oră. Și o oră fix a fost!
   Coborârea a fost ca un dans, ca un vals ondulat. O singură trântă am luat, o dată am prins o porțiune de drum pe care m-am pus în fund și m-am dat ca pe topogan, ce frumoooos a fost că aveam pantaloni de fâș deasupra :-)) Pe urmă, aproape de Dâmbul Morii, au urmat niște serpentine destul de lungi și strânse și aici am văzut urmele celor care le tăiaseră. M-am gândit și eu să tai vreo două, dar mi se părea incorect, așa că am urmat cărarea bătătorită, parcurgând toate curbele. Am întâlnit vreo trei grupuri care urcau, destul de mulți pe schiuri. Deși legea muntelui spune că cel care coboară dă prioritate celui care urcă, acum era o situație care se combina și cu ”când unul se întâlnește cu un grup, grupul așteaptă să treacă cel singur, timpul de așteptare fiind mai scurt decât dacă unul singur ar aștepta să treacă tot grupul.” Oricum, toți mi-au acordat prioritate, văzându-mă cu ce viteza luminii (stinse) alergam spre vale, cu numărul de concurs atârnat de coapse.
   Mă apropiam de finish și din spate mai venea un alergător și nu vroiam să fiu depășită tocmai acum, pe ultimii 500 de m. Și nu am fost. Oprirea se făcea la mașina unde se făcuse înscrierea, acolo se oprea cronometru. Pe o mașină era un mănunchi mare de medalii micuțe, drăguțe, atârnate de panglică tricoloră. 
Pe spatele medaliei era lipită o etichetă auto-adezivă pe care fuseseră tipărite datele elementare ale cursei: unde și când. Plus puncte la faza cu economisirea și eficiența, trăim timpuri atât de austere încât ar trebui să ne adaptăm.
   Făcusem 2h41, din care 1h29 fusese timpul de mișcare. Aici cu siguranță este o eroare, probabil pierderi de semnal GPS, nu știu ce să spun. Exclus să parcurg cei nici 11 km – cf. GPS-lui meu -, cu urcarea aceea abruptă, în doar o oră jumătate .... nu-mi dau seama.
   A fost o experiență nouă, cu siguranță un antrenament excepțional care, printre altele, mi-a arătat cât de slab pregătită sunt pentru orice fel de competiție de alergare. Dacă nu ar fi peluria asta de bani, nu m-ar deranja o cheltuiala de 80 de lei pentru o ieșire de genul ăsta (55 lei transportul + 25 lei taxa de participare). 

Kommentare:

  1. Bine punctat faptul ca platesti o taxa pentru care organizatorul nu depune nici un efort si nu-si asuma nici un fel de responsabilitate. Traseul e foarte frumos, dar nu e meritul organizatorului. Nici eu nu mai platesc anul viitor, mi-ajunge ce am vazut. Se numeste semimaraton dar e doar o alergare prin padure pentru care platesti o taxa si atat, organizatorul nu isi asuma absolut nici o responsabilitate pentru banii aia. Bani nemunciti, ma bucur ca nu sunt singurul care simte asa. DAr, asa cum spui si tu, conditiile erau anuntate, deci e acelasi principiu comercial de oferta si cerere, sa traiasca cel care are obraz sa ceara, nu? Noroc ca citisem de la Szandor ca nu e nici o hidratare oferita si mi-am luat singur tot ce aveam nevoie, altfel nu as fi crezut ca nici apa nu primim. Bafta, felicitari pentru blog!
    C.

    AntwortenLöschen
  2. V-ati dilit de tot cu apa? Ploua inainte de start si pe traseu era plin de zapada, ce nevoie aveati de apa de la oranizator???? Nimic nu va multumeste. Alta data nu mai veniti daca nu iubiti muntele, fraierilor!

    AntwortenLöschen
  3. aha, deci taxa pentru ca iubim muntele, sau cum? stai calm si citeste cu atentie, in cazul in care nu ai fost doar inronico-sarcastic :-) A fost o intrecere frumoasa, doar ca dupa ce am platit acum, nu mai simt nevoia sa o fac si la anul, ceva neclar? :-) Platesc o taxa si apreciez efortul organizatorului atunci cand simt efortul si munca acestuia si al echipei. Si cand totul va deveni prea scump pentru a mai iesi pe carari de munte, ne vom da cu totii cu capul de betoane, sa vezi atunci distractie maxima. Reciteste textul, este o descriere presarata cu doua-trei opinii personale, caci acesta e un blog personal after all... SAlutari tipului care nu se inscrie la concursuri pana nu afla exact in ce constau premiile, imi scapa numele acum, dar ma distreaza ingrijorarea lui pe forum :-), deci fiecare are motivatia lui speciala si

    AntwortenLöschen
  4. Din pacate oamenii aia nu au lucrat un pic la organizare, macar sa-si merite banii. Daca tot nu faci mai nimic pentru organizare (marcajul e acolo de zeci de ani, peisajul si treaseul nu trebuie prelucrate sau pregatite, desi punctul de control este la cabana acolo nu se ofera macar un pahar cu apa calda, daca ceai e prea mult, premii la primii clasati nu se acorda, numerele sunt ce a mai ramas de la alte concursuri), atunci macar mai coboara din taxa aia de antrenament, ca vad ca asta e noul concept, antrenament pe bani. Traiasca sportul pentru mase si viata sanatoasa, stimati organizatori care asa va mediatizati evenimentele. In rest totul e perfect, atmosfera minunata, alergatorii au spirit si bun simt, felicitari, a fost o intrecere foarte frumoasa, dar pe bani nu m-a tentat, am vazut anul trecut si anul asta sunt mai sarac decat anul trecut pentru a-mi permite un antrenament pe bani.

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)