Dieses Blog durchsuchen

Dienstag, 30. April 2013

BV: maraton din bancă-n bancă :-)

AVERTISMENT: 
   Materialul acesta este, ca întreg blogul de față, un conținut subiectiv. Conține critici și laude în același timp. Cine nu suportă criticile, să citească pe alte bloguri, că-s destule, parol :-) Cine consideră că percepțiile descrise sunt exagerat de nerealiste, este invitat să comenteze public și să intrăm în dialog. 
   Cu ce să-ncep, cu ce să-ncep? Cu frumos sau cu mai puţin frumos?
   Hai să încep cu partea pozitivă, că aia place la toată lumea și măcar mai rămâneți câțiva dintre voi ”pe traseul lecturii” :-) 
Ca să nu uit și să fac totuși o referire la titlul puțin ciudat (nu?):
 Bănci, băncuțe, grupuri de băncuțe și mese, înalte, scunde, noi și vechi .... toate al drakului de îmbietoare pe tot traseul! Cum să alergi în condițiile astea?!?! Parcă era maratonul de găsit bilețele cu mesaje lipite pe spătarele băncilor din pădure și la final ar fi trebuit să completezi un puzzle, să formezi o hartă și cine știe ce nebunie să descoperi!! La un moment dat simțeam nevoia să vorbesc cu o bancă, s-o întreb de ce stă acolo, că tare aș sta și io ..... parcă se uitau la mine, parcă se înțeleseseră între ele și-și făceau cu ochiul și se vorbeau să mai apară câte una pe traseu, poate-poate mă opresc și mă culc! Dar am rezistat, nu m-am oprit și nu m-am culcat pe nici una dintre ele.
A se citi ”aperitivul” pe linkul de mai sus:-) 
Generalități pe ”high speed”: 
Cu siguranță că nu sunt nici pe departe la fel de experimentată ca majoritatea alergătorilor montani consacrați și nici nu am un CV impresionant pe acest segment, nici nu am vreo intenție de a ”mă erija” în vreun guru (ca să citez un tânăr și ambițios alergător panicat de comentariile mele și pe care mi-e frică să-l numesc cumva ”coleg”, să nu mi-o și iau peste ceafă...), dar varianta de full a Maratonului Brașov e de trecut la rubrica ”hard tail” și undeva spre vârful piramidei într-un curriculum vitae de sportiv! 
Mă bucur că l-am parcurs de la un capăt la altul, chiar dacă timpul dintre cele două puncte mi se pare dezolant de îndelungat pentru o cursă normală de alergare. Mi-a luat 8 ore, cât primul meu Half Ironman și cu doar 3 ore mai puțin decât primul meu Half Ironbike, două concursuri mult mai complexe. În condițiile în care, în urmă cu un an, primul meu maraton full a fost EcoMarathon din Moeciu (știți voi, trifoiul acela cu diferență de nivel +2.400m), fiind practic a treia alergare montană din viața mea și acolo am scos un timp de 6h40', acum, aceste 8 ore (pe un traseu ce-i drept mai scurt cu 6 km, 36,60km) par aproape inexplicabile. 
Este o cursă:
- marcantă
- marcată (:-)) foarte bun marcajul!)
- care te marchează,
- te amprentează pe cerebel și pe mușchi,
- ți se lipește de minte și nu mai pleacă,
- scoate tot fluidul din tine,
- îți ia mințile,
- te enervează,
- te face curios,
- te provoacă,
- te epuizează și te atrage,
- te face să râzi,
- te poate face să plângi,
- sigur te face să gâfâi,
- îți arată un peisaj variat și te relaxează sigur,
- te poartă prin soare, pe la umbră,
- te urcă, 
- te coboară,   
dar sigur nu te Doboară!
2013 vs. 2012: 
Recitind raportul din 2012  și aducându-mi aminte exact de cum m-am simțit atunci, prin comparație, evenimentul din acest an a fost un alt film. Pentru că am participat la o distanță dublă. Și pentru că, desigur că percepțiile noastre se schimbă față de organizare, abordare, traseu, nevoi, așteptări ….
Anul trecut abia intram în lumea alergării montane, entuziasmul meu atingea cu totul alte sfere față de acum, observațiile erau și ele diferite, eram mai îngăduitoare, fiind pe un teren foarte nou. 
Anul trecut, deși intitulat tot ”Brașov Marathon”, concursul a oferit doar semi și cros.
Acum vremea a fost anormal de caldă, față de un pic rece anul trecut, deși acum ne aflăm cu 3 săptămâni mai devreme.
Serpentinele de la prima urcare de după start nu au fost monitorizate, ca urmare din nou au existat alergători care au preferat să o ia pe scurtături, persiflându-i pe ceilalți.
Deși nu probleme grave, la proba de maraton anul acesta s-a simțit lipsa a încă 1-2 puncte de hidratare. Ca și anul trecut, un pic, pe semi.
C i f r e: 
Locul 39/57 la OPEN mixt, cu 7h58’06” pe o distanță de 42,861 km, diferență de nivel pozitivă acumulată de 2.664 m, la o temperatură de peste 23°C. 
Locul 2/2 la categorie, pe locul 1 fiind Hiroko Ogawa cu 7h10’. 
Locul 5/7 la open feminin, unde prima a terminat în 5h53’32” (Luchian Oana-Alina, categoria 18-20 ani) și nr. 7 probabil a abandonat sau nu i s-a mai permis să continue din cauza ritmului lent. 
9 descalificări din cauza depășirii timpului sau a abandonului (au acceptat în clasament și pe cei care au terminat în 8h35’, adică cu 35 de minute peste noua limită de timp anunțată la ședința tehnică).
La semi au fost 140 de alergători, iar la cros 62.
Asta ar însemna un total alergători 259.
Taxa de participare: 60 RON.
Membrii RoClubMaraton ar fi putut beneficia de o reducere de 10 RON, dar anunțul a fost făcut tardiv, undeva în săptămâna dinaintea startului. 
Materiale: 
- fără chip de cronometrare 
- kitul a conținut un tricou din bumbac, numărul de concurs și patru ace de siguranță.
Am primit ca premiu de loc 2/categorie o pereche de gaitere de trail running, foarte utile (folosesc de un an deja o astfel de pereche), o medalie simpla cu singura mențiune cum că ar fi locul 2 și o diplomă format A5. Foarte slab, dar acestea au fost posibilitățile lor și oricum nu mă așteptam la vreun podium.

Ca o concluzie, neștiind ce s-a oferit la alte categorii de podium: s-a mers pe un stil minimalist, cheltuieli foarte reduse. O imagine clară a lipsei unor sponsori potenți, deși partea din spate a tricoului este acoperită în întregime de siglele lor. Trăim vremuri grele și asta o știm cu toții. Prefer așa, decât o taxă de participare care să fie principalul obstacol în a mai participa la concurs! 
Punctele de hidratare și revitalizare: 
Nu am nimic de comentat, nu prea am acordat atenție la ce era pe mese, traseul m-a cam furat, sincer vorbind. Cu siguranță am văzut banane, lămâi, mere, ciocolată, cașcaval, pahare cu apă și cu energizant de la Sponser (care mie îmi dăunează, am aflat cu acest prilej). Poate au mai fost și alte chestii pe masă, nu știu. Am consumat 2 bucățele mici de banană, 2 de măr, am stors 2 felii de lămâie, 2 bucățele de cașcaval, am băut cam 4 pahare de sponser și per total vreo 6 pahare de apă. Mie personal nu mi-a priit cașcavalul, fiind un pic sărat și crescând nevoia de lichid.

Am avut în propria dotare:
1,5 l de fluid energizant,
două fiole de magneziu și
două tablete de magneziu. Le-am folosit la km 8, 15, 25 și 35 și cred că mi-au fost de un neprețuit folos, pe lângă faptul că am refuzat să forțez, pentru a nu mă pomeni cu crampe sau colaps.
Ceea ce știu însă sigur:
La finish am găsit paste și apă. Atât. Ulterior am auzit de la alți alergători mai rapizi că ar fi existat și fructe și iaurt. Deci nu pentru toată lumea. OK, accept și scuza că alții au mâncat poate mai mult, nu știu.
Pe traseul de maraton, de la km 23, am fost lăsați fără puncte de hidratare pentru aproximativ 10-12 km, în condițiile în care traseul permitea amplasarea de astfel de puncte în cel puțin două poziții.
Sesizez acest aspect un pic dureros din cauza căldurii anormale, despre care se știa, fiind anunțată prin prognoze. Sigur, dacă vrei să transformi un concurs de alergare, într-unul de supraviețuire, atunci e OK, dar zi-ne și nouă mai din timp. Nu, nu a fost chiar așa, personal nu am apucat să sufăr prea tare de sete. 
Deși toată iarna am alergat focusat pe distanțe lungi între 15 și 30 de km, fără să mă hidratez, totuși îmi permit să adaug că …. ”vara nu-i ca iarna”. Sigur, că final de aprilie nu este vară, dar se știa că vor fi peste 20 de grade. Și e vorba de apă, nu de cozonaci cu vin :-) sau bere. Când am ajuns aproape de Vf. Postăvaru, pe la km 16 deja, aș fi dat orice pentru jumate de litru de suc de morcovi, uite-așa!! (nu e de cărat la purtător, că ajunge să fiarbă și se agită și nu-l poți bea). Sau la final de Scările lui Gabony, pe la km 35 (GPS-ul meu arăta 37 de fapt!) …. să nu pui tu acolo hidratare?! E greu de acceptat.

Înainte de start

 Am avut o noapte plăcută în Jugend Stube Hostel, la 5 minute de Piața Sfatului. M-am trezit, după o vineri foarte obositoare, cu 5 ore de condus, relativ odihnită, înainte de ora 7, dar fără o tragere de inimă deosebită pentru un concurs. Bașca și lung. Și habar nu aveam cât de lung avea să devină.
Mi-am pregătit micul dejun, de fapt un rest din pastele serii precedente și două-trei linguri de cereale înmuiate în lapte.

Era deja prea cald afară, deci era clar că urma să alerg în costumație de vară și să car cu mine un camel bag de 1,5 l de fluid ușor energizant și o foaie impermeabilă, pentru orice situație neașteptată, căci muntele e mai puternic decât previziunile umane.
Am pornit spre Piața Sfatului pe la 8.30 și imediat am dat de Sandor și Luminița Boldizsar, cei mai neașteptați și înfocați suporteri pe care i-am avut vreodată la vreo cursă! Au fost ca doi spiriduși care au tropăit pe o parte semnificativă din traseu, făcându-mi poze, încurajări în versuri și oferindu-mi chiar din propria apă, undeva pe la km 27 cred.

În rest, mult soare, atmosferă de concurs, o ședință tehnică stângace – am întrebat dacă cele 7 ore nu-s cumva prea scurte pentru marathon și așa i-am adus aminte vorbitorului că de fapt avem 8 ore la dispoziție, că traseul a fost pe undeva un pic modificat -, concurenți performanți și ambițioși, dar și lipsa unor nume sonore din alergarea montană, noi înscriși, întrebări, răspunsuri, emoții, încredere, curiozitate, echipamente și culori, prieteni și prietenii. Piața Sfatului din Brașov este un loc plin de energii pozitive, când sunt acolo mă simt în altă țară, acolo unde sufletul meu a rămas pe veșnicie probabil.

Startul și primii 10 km 
M-am plasat mai către jumătatea mulțimii la start, nu apucasem să mă încălzesc, alergasem ușor doar vreo 300 de m. Așa că oricum primii 2-3 km aveau să fie doar încălzirea și cum aceștia sunt la deal, știam că voi înainta precum melcul.

Mi s-a părut ciudat că toți aveam aceeași culoare verde la numerele de concurs, ca urmare nu-ți puteai da seama cine aleargă pe semi și cine pe full, startul fiind comun. Ori a fost o scăpare, ori a fost o economie de cost, ori a fost la mișto, să nu ne deosebim între noi. Mi se pare un pic aiurea.

După mai puțin de 2 km se intră pe Drumul Serpentinelor care urcă pe Tâmpa, acolo unde gâfâi la greu, mergi la greu și toată grămada de costume colorate se înșiră frumos, ca pe un șirag de mărgeluțe neastâmpărate. Unele mai ies din rând și mai depășesc, altele se mai opresc …. Imaginea este frumoasă, o armată de nebuni ”frumoși și tineri, dar nebuni” căreia i se dă drumul prin sălbăticia pădurii, disturbând nuanțele de maro și verde cu roșu, violet, galben, portocaliu, albastru, alb și tot așa.

Drumul Serpentinelor este porțiunea de traseu unde ”se mușcă din cașcaval”, dar organizatorii nu au fost dispuși să monitorizeze acești kilometri, deși plângeri au existat de anul trecut. Acum deh, fiecare cu valorile lui, că de fapt despre ce vorbim când ”mușcăm ostentativ din cașcaval”, persiflându-i pe ceilalți, care vor să fie corecți?

La km 5, în Șaua Tâmpei, în coborâre vertiginoasă pe forestier – din fotografiile vizionate azi am văzut că și aici s-au tăiat la greu serpentinele, deci cei care nu fac chestia asta chiar sunt fraieri! -, mă așteptau cei doi spiriduși cu încurajări. Trecuseră 40 de minute de la start. 
Am băut un pahar cu apă și am continuat tropăiala prin pădure, pe curbă lungă de nivel, la umbră. Era deja prea cald. Coborâri, urcări, potecă. Frumos. Marcaj impecabil cu bandă Salomon, urcare lungă iar prin pădure, puțin noroi, curbă ascendentă și urcuș spre dreapta, abrupt. Au trecut primii 10 km în 1h35min. Îi spuneam Luminiței că dacă ar fi să o țin în ritmul ăsta, păi termin în șase ore!! Desigur că era o ironie.
Km 11-20:

Aici a fost dur, cam alți 6-7 km de urcare. Dar frumos. Traseul a continuat la fel de impecabil semnalizat cu bandă portocalie de la Salomon, oameni pe traseu. Mi-a fost foarte greu, începeam să resimt Clujul  (în week-endul precedent alergasem 42 de km la Cluj, pe asfalt, în 4h25min). Picioarele pur și simplu spuneau ”nu putem, nu vrem”.

Doi voluntari stăteau în pădure și dădeau apă, dar i-am auzit puțin îngrijorați rămânând în spatele meu, cum că terminau apa și tot mai veneau alergători. Nu știu cum a fost pentru ceilalți. Cert este că eu mi-am dat seama că nu mai aveau apă și am băut doar jumate din jumătatea de pahar, în speranța că alt alergător însetat va bea după mine. Eu măcar îmi luasem ceva la purtător. Și anul trecut au fost probleme în acest punct, terminându-se resursele. Nu știu de ce se repetă această situație.

Am ajuns pe forestier larg, în urcare, la baza pârtiei Sulinar pe care începea să se vadă o pătură de zăpadă. Am rugat pe unul dintre cei doi băieți să-mi facă o fotografie și a fost foarte amabil și mi-a făcut două, din care una în alergare. Mulțumesc!

Au început vreo doi km de zloată, zăpadă, arșiță, noroi, alunecare, urcat abrupt pe pârtie ….. un peisaj pentru care nu regret că am făcut această cursă și pe care nu aș fi ajuns altfel, la această dată a anului, când ești martor la ritmul în care căldura soarelui îmbrățișează zăpada încăpățânată în a se mai tolăni pe versanții goliți de schiori.

Era cam a treia porțiune din traseu când mă gândeam că o pereche de bețe mi-ar fi fost extrem de utile!

Liviu Bica m-a depășit și bine a făcut, căci omul acesta te face să râzi la orice vorbe scoate pe gură și simțeam cum mi se scurg energiile fizice :-) De sus, de pe Postăvaru, tropăiau în mare viteză cei care deja atinseseră cei 1.799 de m ai vârfului unde trebuia să dăm curând cu subsemnatul.

Din spate se apropia o altă concurentă, Oana, și-mi dădeam seama de sârgul ei de a mă ajunge și depăși. Dar încă nu-i venise momentul, avea să vină pe vârf și apoi din nou cam în aceeași zonă. Nu o cunoșteam, nu mi se părea familiară figura.

La baza Vârfului Postăvaru m-am nimerit cu Liviu, l-am rugat să-mi facă o poză, am urcat cu o plăcere sălbatică abruptul rocilor încălzite de soarele prea puternic și la exact trei ore de la momentul startului a bătut gongul pe cel mai înalt vârf al traseului de azi.
Pentru a nu știu câta oară în viața mea, eram cocoțată la propriu pe un conglomerat înalt de stânci și lumea îmi stătea la picioare, eu având privilegiul de a o saluta și admira în toată splendoarea ei naturală. Natura este mama noastră, fără de care rasa umană va sfârși în chinuri insuportabile, căci prea își bate joc de propria-i născătoare.

Coborârea pe zăpadă a decurs excelent, este o tehnică pe care mereu am stăpânit-o instinctual, cu călcâiul adânc înfipt și cu pași mari, de Goliat. Mi-aduceam aminte de ”schiatul pe nisip” de la 4.700, în Anzii Ecuadorieni, înainte să ne prindă potopul pe Ruminahui! La părțile unde zăpada fusese învinsă de zloată, devenind noroi, nu mai țineam cont și pășeam la fel de hotărât, necurmându-mi elanul. A sosit și un punct de revitalizare foarte așteptat, unde am zăbovit maxim 2 minute. Oana mă ajunsese sus pe vârf și aici am depășit-o din nou, dar pentru scurt timp.

Pe ultimii metri de zăpadă, a trebuit să opresc pentru o nevoie biologică mignonă. Din spate aluneca un schior întârziat. Jos în vale, culoarea turcoaz a unui bazin cu apă m-a fermecat într-atât încât am oprit din nou și am stat să fac poze. Oana a trecut vârtej pe lângă mine, gonită parcă de un entuziasm puțin diabolic. M-a rupt puțin de panta fascinației pe care tocmai începeam să alunec privind peisajul din jur ….. eram cu corpul acolo, dar cu sufletul în cu totul alte dimensiuni. Așa că mi-am luat și o trântă și mi-am julit palma, dar eram OK.

Km 21-29: 
Până la km 23 am experimentat o coborâre pe potecă strâmtă, sinuoasă, prin pădure, foarte abruptă, excelent semnalizată de organizatori, marcaj galben. Eram singură, pe Hiroko o depășisem, Oana era în fața mea, eram acum a patra fată din cele șapte. Mi-am dat seama că Oana și Hiroko vor concura puternic pentru poziția a treia la open feminin, eu văzându-mă pe locul cinci până la final. Oricum nu aveam idei pe podium în cap, sunt prea realistă și auto-critică de felul meu pentru a mă descuraja inutil.

Am savurat coborârea destul de dificilă și solitară. Cu vreo sută de metri înainte de punctul de hidratare de la km 23 m-a ajuns și Hiroko. Relaxată, n-avea treabă! Obosită, dar relaxată. Eu nu știu cum eram.

A fost întâmpinată cu multe aplauze și încurajări. Silviu Bălan era și el aici și ne-a spus că suntem la km 23 – Vf. Crucur? -, deși pe ceasul meu apăreau 22 de km parcurși. Mai în glumă, mai în serios, i-am spus că ăsta nu e traseu de 7 ore. Nici de 8. Poate de 9. Omul relaxat, nu mi-a dat dreptate. Nu asta căutam, eu știam că am :-).
M-a întrebat dacă să-mi pună apă în spate, dar aveam rezerva aproape neatinsă, nu avea rost să consum din resursele lor. Când să plec am întrebat unde e următoarea sursă de apă și a spus că mai departe, mai peste zece km ….. Am bănuit că ar fi fost mai bine să-mi verific camel bag-ul, dar nu am făcut-o dintr-o oarecare jenă.  Mă știam puțin antrenată la sete, deci am plecat mai departe în aventură, dezamăgită că intram brusc pe o urcare luuungăăăăă și abruptă. Hiroko a luat-o înainte și am rămas destul de puțin timp în zona ei. Oana se pierduse oricum din orizontul meu, așa că rămâneam din nou singură pe traseu, din spate nu se mai zărea nimeni, Liviu rămăsese undeva pe pârtia de schi, mult în urmă.

Înaintam pe punct albastru, m-am întâlnit din nou cu cei doi spiriduși Boldiszar, mi-au oferit și apă din bidonul lor, că-i văzuseră pe alții suferind de sete și-și imaginaseră că ceva nu era tocmai OK pe traseu cu hidratarea …. Chestia e că aveam nevoie de apă, nu de energizant, deci oferta a fost superbă.

Km 30-35 – Scările lui Gabony
La punctul de hidratare de la probabil km 32, unde erau parcă 3 fete și multe pahare, oferind apă din izvor, făceam socoteala că aș mai avea de alergat 8 km, traseul de pe site-ul concursului indicând un total de 39,9 km. Acest lucru îmi dădea putere. Când le-am întrebat de distanță, ele mi-au spus că ar mai fi cam 12 km, ceea ce m-a cam bulversat. Cam total. 12 km era deja prea mult pentru mintea mea. De picioare nu mai zic. Aici mi s-a părut că, cursa devine cinică.

Am zăbovit cel puțin 3 minute, am băut un prim pahar cu apă, am vărsat alte două pahare cu apă în rezervorul meu din spate, apoi am mai luat apa din alt pahar, am vărsat-o în paharul din care băusem (din spirit de economie, de ce să strice un concurent două pahare?) și am dat pe esofag al doilea pahar de apă. Mi-am luat picioarele din nou la tropăit, deși la ambele simțeam niște dureri urâte provocate de viitoare bășici monstruoase apărute în cele mai ciudate locuri ale tălpii picioarelor. Desigur că luasem apă destulă la șoșoni și prin frecare rezultau bășici. Ce dracu să previi?!

Pe la km 34 cred, sau chiar înainte – acum depinde de care GPS -, voluntarii mi-au spus la fel, că mai am 12 km de alergat. Nu mai înțelegeam nimic. Zic ”ăștia complotează!”
Mai văd un voluntar și îl mai întreb și pe el, ceasul meu arăta acum 35 km alergați. El spune: ”De aici mai aveți 7 km.” Ah da, așa da, mai merge …. Deși asta tot înseamnă mai mult de 40.
Eram pe plat acum, frumos, curat, câțiva alergători sporadici veneau din sens invers și mă și gândeam: ”Bravo lor, termină sub 7 ore, eu voi termina undeva la sub 8 ore, deci mai am de tras vreo oră și ceva!” Băieți îmi spuneau ”Bravo!” și io chiar nu știam de ce aș merita laude. Acum știu :-).

Apogeul cinismului acestei curse au fost Scările lui Gabony, evident. Nu, nu a fost o poezie. Nici proză nu a fost. A fost vers alb. A fost un pic chinuitor, mi se părea sabotaj, cinism clar, inutil. Nu pot spune că am suferit, pentru că m-am târât. Trecusem de stadiul ”mersului”, acum era ceva un pic mai rapid decât staționarea. Ce ”sărituri cu genunchi la piept”!, ce ”țopăială”! Nu domne, nu mergea. Trebuia să mă târăsc, să-mi aud fibrele murmurând, să-mi alung gâfâiala, să-mi cert transpirația și să-mi ignor plămânii. Picioarele erau încă ale mele, dar le-aș fi dat la schimb.

 Sus mă așteptau din nou spiridușii, deci clar ajunsesem prea departe pentru a mai abandona. Aveam o obligație față de efortul lor! Mi-au povestit un pic despre starea deplorabilă a concurentelor din fața mea, cum că imediat va urma o hidratare și că mă așteaptă la finish, să am grijă să vin, că ei mă așteaptă!
Băieții de la hidratarea de aici, dinainte de Vf. Tâmpa, erau veseli, stăteau la umbră, pe băncuță, socializau. Am băut apă, am șezut vreo 3 minute.
Eram în pantă ascendentă abruptă. Mi s-a spus că ajung în 3 minute pe vârf și apoi am doar plat. O ducere în eroare inutilă, dar când ești așa obosit cum eram eu, când aproape că nu mai înțelegi traseul în sine – nu știu de ce spun chestia asta -, asculți și  cumperi și crezi aproape orice. Cele trei minute au fost de fapt vreo 15. Am urcat pe Tâmpa, ca să am de unde coborî. Ca în viață. Credem că urcăm pe undeva, acumulăm, strângem, colectăm .... dar la final tot în pământ coborâm.

Km 36-42,861
Din Vârful Tâmpa urma coborârea de aprox. 400 m în altitudine spre Brașov, din nou prin Șaua Tâmpei, unde era revitalizare. De aici iar a urmat o chestie bulversantă și cinică, în sensul că nu am fost lăsați să coborâm mai lin pe forestier, ci am fost din nou plasați pe potecă de pădure și pe un coborâș extrem de abrupt până la poalele muntelui. De ce?! Eram cu mușchii picioarelor varză, aș fi dat orice să pot coborâ un pic mai domestic.
Am ajuns, în cele din urmă, la aleea asfaltată, aveam pe ceas deja 42 de km alergați și 7h50min. Trebuia neapărat să nu depășesc cele 8 ore. Mi se părea inuman să fi depus atâta efort și nici măcar medalie de finisher să nu câștig!! (iar cei care nu știu ce înseamnă și nu participă, nu dau doi bani pe o medalie de finisher, se uită la tine așa ieftin cum că vai, ai fost la concurs și nu ai câștigat nimic?! De ce participi?! Aoleu, și plătești și taxă de participare tuuu!”)

Când mi s-a spus că trebuie să o iau drept înainte, să cobor niște trepte, să mai alerg la dreapta, să mai cobor alte trepte și apoi, prin parcarea de autocare să revin pe asfalt practic înapoi pe direcția de unde venisem ….. mi s-a părut totul de un cinism feroce! Mi se părea o prelungire răutăcioasă a traseului. Eram amețită, mă grăbeam, nu mai știam pe unde ajung jos …. Mă apropiam de niște scări … oare pe aici să cobor? Am încetinit …. Doi tineri stăteau la glume cu spatele la traseu. Probabil m-au observat și fata, cu părul lung, s-a întrerupt și mi-a spus că nu pe scările acelea, de la picioarele ei, trebuie să cobor, ci pe următoarele, mai departe cu vreo sută de metri.
Bănuiesc că cei doi erau voluntari …. deși nu păreau și nici nu aveau tricouri cu CPNT pe ei …. habar nu am, dar parcă nu eram în stare de glume și șotii.

Ajungeam din urmă un băiat cu nr. 47, avea ceva la picior sau la ambele picioare. Am trecut de el și apoi i-am spus să nu cedeze, că mai aveam 8 minute și aveam timp să ajungem la finish! Și am tras cu vorba de el, să nu abandoneze, ce naiba!! Apoi, după ce coboram și ultimele trepte, urma strada cu piatră cubică, abruptă în jos, intram pe Str. Castelului …. și de aici …. stânga? dreapta? Am luat-o stânga, am dat de un giratoriu, de o mică demonstrație cu niște drapele tricolore, autocare, turiști …. Am întrebat un polițist care e direcția către Piața Sfatului …. Mă apropiam de finish, m-am întors să văd dacă vine și băiatul ….. și venea, săracu! (Balint Ralf Herman)

După 7 ore 58 de minute și 6 secunde primeam medalia de finisher al celui mai greu maraton montan pe care l-am alergat eu de un an, de când am intrat pe acest segment sportiv.
La câteva secunde m-am pomenit cu Hiroko de gâtul meu și …. Doamne, ce-am mai îmbrățișat-o!!!! Nu-mi venea să cred că eu fac asta, dar am simțit-o atât de aproape și atât de binevenită la întâmpinare ….. apoi a venit și Oana și ne-am îmbrățișat toate trei și ne-am felicitat …… Și nu, nu am plâns …. Dar nu-i timpul trecut!


Și acum partea mai puțin voioasă, pe care am decis să o arunc la final, sub formă de sugestii:

1. Cel mai NEalergabil traseu de concurs de alergare montană care mi-a ieşit mie vreodată sub picioare! Pentru un „om de oraş” (= care trăieşte într-un oraş departe de dealuri şi munţi şi care îşi permite doar ceva alergări prin parcuri în general aglomerate, poluate fonic şi vizual, unde o urcare de pantă din Tineretului nu valorează nici 0,001% din dificultatea unui traseu montan dur), başca şi alergător amator, cu job normal şi griji normale pe care draga noastră societate ni le dăruieşte aproape zilnic, traseul de full al Braşov Marathon (organizat de echipa CPNT) este mai mult decât un traseu:
   - dur 
   - lung 
   - cocoţat 
   - întortocheat 
   - cinic prin surprizele pe care le oferă cuiva care nu cunoaşte bine zona şi care nu se aşteaptă „să fie lovit” când tocmai se pregăteşte să aibă un respiro. Aici – după umila-mi consideraţiune, organizatorul a avut un rol relevant prin comunicarea lacunară şi prin felul în care a înţeles sau a dorit cu bună ştiinţă să nu ofere un avertisment mai clar amatorilor. Sunt conştientă de faptul că doar 9 curse montane în ultimele 12 luni (alergate de mine) nu înseamnă prea multă experienţă (aș pune și cele 26 de maratoane montane de mtb din anii precedenți alergării), dar chiar şi aşa consider abordarea acestei variante de concurs puţin cam prea superficială din punct de vedere al comunicării către alergătorii amatori (nu mă refer la alergătorii începători, care oricum nu aveau teoretic de ce să se înscrie la acest full. Conform acestei teorii, nici eu nu aveam ce să caut anul trecut la varianta full EcoMarathon!).

2. Pe o căldură anormală pentru un final de aprilie, punctele de hidratare au fost insuficiente, chiar dacă per total situația nu a devenit dramatică, presupun că toți concurenții au fost destul de disciplinați pentru a-și căra în spate o mică rezervă de lichid. De regulă nu prea consum lichide, toată iarna m-am antrenat intenţionat pentru alergări lungi, de 15-30 de km, fără hidratare. Desigur că „vara nu-i ca iarna”, ştie tot poporul, deci clar nu alergi vara 20 de km fără să te hidratezi. Ca urmare, mi-am luat în cârcă, ca orice montaniard care se respectă şi pe sine, şi pe organizatori, 1,5 l de fluid. Totuşi, în condiţiile în care traseul chiar permite şi tu, ca organizator, ştii că este greu şi va fi greu chiar şi pentru cei mai experimentaţi, nu laşi o distanţă de 10-12 km fără nici un punct de hidratare. Pentru aşa ceva nu am înţelegere. Mai ales că prognoza meteo era cunoscută şi slava Domnului o poţi afla din timp foarte util, a.î. să iei măsurile de rigoare. De la km 23 până pe la km 32 cred, fiecare concurent s-a descurcat cum a putut. Sigur, cei care au mai rămas pe traseu (deci eu mă aflu printre cei norocoşi, că am avut voie să tropăi până la finish). Dacă tot nu e o cursă de supraviețuire, atunci hai să o lăsăm de alergare montană și să o hidratăm.

3. Partea de comunicare: slabă și revin la ce spuneam la punctul 1, cu riscul de a deveni redundantă. Raportată la acest traseu, o consider slabă sau, ca să fiu mai îngăduitoare, cel care a ales şi a stabilit traseul nu a văzut mai departe de propriile lui performanţe, deci nu a considerat necesar că comunice un pic mai serios şi să avertizeze asupra dificultăţilor traseului. Sau – ceea ce ar fi de rău – nici măcar nu a făcut traseul dintr-o bucată, dar aceasta este o opţiune pe care nu o iau în calcul.

Conform multor altor comentarii din partea unor alergători consacraţi, cursa de astăzi poate fi liniştit considerată printre primele trei cele mai dificile organizate în România până la acest moment, strict pe acest segment de distanță. Eu nu am alergat Piatra Craiului şi nici Bucegi 7500, deci nu mă pot exprima prin comparaţie. Cert este că Ciucaş, EcoMarathon sau Cozia (acolo sunt doar 30 km însă!) le pot denumi acum „lejere” – mă refer la variantele lor de full, evident.

4. Deşi am fost avertizaţi de la şedinţa tehnică că nu trebuie să avem aşteptări prea mari de la voluntarii de pe traseu, ei necunoscând cine știe ce detalii, există un aspect pe care l-am mai punctat şi cu alte ocazii şi care ne cam doare: cei care aleg să fie voluntari, trebuie să fie conştienţi de faptul că au nişte responsabilităţi şi că uneori chiar nu e de joacă. În anumite cazuri, o informaţie corectă devine foarte importantă pentru un concurent. Ca urmare, nu vă cere nimeni să ştiţi câţi cm lungime are urcarea care urmează, câte pahare de apă se beau până la următorul punct de hidratare sau ce grad tehnic de dificultate are coborârea de peste 3 km, dar mi se pare la limita de jos a responsabilităţii să vrei să ştii şi să ştii la ce km se află postul tău. Vine un concurent şi te întreabă: „Ce km e aici?” Tu habar nu ai şi spui .... „Ăă .... 22!” (deci mai ai 18 km, că aşa dădea pe traseul plasat pe site-ul concursului, sub 40 km). Mai aleargă concurentul o oră şi întreabă un alt voluntar: „Ce km e aici?” şi acela spune „Mai aveţi vreo 23 de km!”. L-ai ucis, că în urmă cu o oră el ştia că mai are 18 km. 
   Am ajuns să întreb de km doar pentru că la km 23, Garminul meu arătat 22 de km, nu 23. Şi la finish arăta 42,86, nu 39,9 km – cât arăta pe site.

5. Sau îmi spune un băiat: „Încă un pic, că la 3 minute de aici ajungeţi în vârf şi apoi aveţi doar plat!” Sigur că nu eşti prost să nu-ţi dai seama că după ce ai urcat 2 ore pe un vârf, singura variantă, până a da de plat, este să cobori, dar treacă de la mine. Şi l-am întrebat gâfâind (era o urcare foarte abruptă!): „3 minute ale tale sau ale mele?” „Păi 3 minute la ritmul dv., după cum vă văd că mergeţi.” Îmbucurător, nu? Dar irealistic. Au fost vreo 12-15 minute! După care a urmat coborâre abruptă cel puţin jumate de oră şi he-he ..... ai ajuns şi la plat după vreo trei sferturi de oră. Nuuu, aşa ceva .... mai bine lipsă! Mai bine întreb ursul data viitoare, fără supărare.
6. Dacă vreți și o componentă ”pentru cei mai duri”, atunci mai faceți o categorie pe același traseu: 
    a) cine se simte ”Gigi Duru” să aibă limită de timp 7 ore. Sau 6, dacă vreți voi 6, mie nu-mi pasă.
    b) dați șansa și altora care se află la un nivel mai mediu, ca mine, să parcurgă acest traseu, oferind o limită de timp de 9 ore. 
    Este o variantă foarte simplu de realizat, vă costă doar o premiere suplimentară, desigur. Dar cu siguranță veți avea mai mulți participanți.  
    Și diferențiați concurenții prin culori separate ale numerelor de concurs, că doar nu jucăm ”baba oarba” pe traseu. De ce să mă întrec cu unul care bănuiesc eu că aleargă pe același segment cu mine, pentru că are aceeași culoare la număr și nu am cum să știu că de fapt el este pe semi-maraton?!  
Și încă ceva: 
Dragilor, fraților, oameni buni, aveți milă
 și acoperiți băncile alea .....
  multe de pe traseu cu ceva …. 
Că așa mă apuca durerea și somnul și trăgeau de mine 
să mă culc de fiecare dată când treceam pe lângă una ….
A doua zi, la micul dejun, am primit și ”fișa postului” celor doi susținători ....
 După care am pornit la o scurtă tură de recunoaștere, așa, ca de revenire pentru picioarele meu odihnite, de doar 52 km, spre Dumbrăvița, locul unde e posibil să se țină triatlonul din zona Brașovului.
Închei cu ceva sugestii pe care le-am trimis și organizatorilor:
1. Mențineți acest traseu de maraton și mai ales mențineți calitatea semnalizării, a fost perfect!
2. Dați o limită de timp decentă, de 9-9,30 ore. 
3. Îmbunătățiți comunicarea de pe site, e importantă. 
4. Eventual startul la ora 8 dimineața pentru maraton.
5. Dacă rămâne startul comun, diferențiați prin culori numerele concurenților. Va fi mai simplu și pentru oamenii voștri de pe traseu, sunt sigură. 
6. Explicați tuturor voluntarilor rolul lor foarte important pe traseu și dați-le câteva coordonate geografice asupra locației posturilor lor și a traseelor. 
7. Adăugați punct de hidratare undeva la km 27 și sus după ce urci Scările lui Gabony. 
8. Introduceți cel puțin un timp limită de ajuns pe Vf. Postăvaru, aș spune max. 3h30min. 
9. Postați distanța corectă pe site. Revizuiți structura site-ului. 
10. Nu vă pierdeți entuziasmul :-). 
Nu vreau să compar cele două concursuri montane din Brașov, din punct de vedere organizare/abordare. Îmi place Brașovul, vreau să mă mut acolo, cu siguranță vreau să particip la ambele. Sunt foarte diferite în esență. Consider că CPNT e un pic mai ”zăpăcit” și ar putea deveni un pic mai ”serios”. Mulțumiri pentru că organizați așa ceva, pentru că voluntarii există și se străduiesc, pentru multele fotografii postate, pentru o neașteptat de rapidă afișare a clasamentului (deși nu a existat cronometrare electronică). Mai venim!
  

Kommentare:

  1. Foarte tareeee cursa, sa termini asa ceva in 7-8 ore este aproape un act de eroism, bravo fetele!!! Eu unul am fost oprit si nu am mai putut ajunge la finish dar probabil mi-ar fi trebuit 10 ore daca ar fi fost sa termin acest traseu diabolic!! Prea cald, prea dur, prea lung.

    AntwortenLöschen
  2. Am terminat si eu maratonul...a fost primul meu si sunt foarte multumit ca l-am terminat in 7:24.
    Dar acest lucru s-a intamplat pt ca sunt brasovean si stiam fiecare potecile si asa am resit sa mai trag de mine...
    Ati observat exact ce am observat si eu ca minusuri...
    Diferenta de km de pe site la gps-ul dvs. vine de la faptul ca au schimbat traseul in ultimul moment (ceea ce nu se face decat in conditii deosebite).
    Astfel in loc sa se strabata aprox. 200 m pe un drum forestier (dupa pauza din Poiana Brasov de la cariera de piatra) cu crengi taiate si pamant rascolit am fost ocoliti pe bulina albastra (urcarea criminala dupa Poiana Brasov unde nu s-a mai gasit nici puncte de hidratare)...
    Deci 200 m de semi-plat au fost inlocuiti cu cel putin 1.5 km care au continut o urcare criminala...

    De aceea si diferenta de nivel per total a mai crescut cu vreo 500-600 metri...

    Cum ati zis...cel putin 9-10 ore timp limita...si niste timpi intermediari...si plecare separata...prea mare aglomeratia pe serpentine...si semi si maratonisti la gramada...

    Parerea mea e ca organizatorii nu au simulat niciodata maratonul personal...sa vada cat de dur a fost...Nu am participat la Maratonul Piatra Craiului dar am vazut descrieri si comentarii...e un maraton greu, dar te lasa sa respiri...plus ca au timpi intermediari si nu au limita de finish...

    Daca omul ajunge pe Postavaru intr-un timp limita il lasi sa termine...

    Mi-a mi-a placut ca experienta...traseul a fost bine marcat pentru cine nu stia potecile...
    dar organizatorii mai au de lucru...

    Bafta in continuare...

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Merci de comentariu, Alex. Acum inteleg de ce s-a "elasticizat" traseul, lucru care a fost trecut sub tacere la sedinta tehnica. Au spus ei ceva de o mica modificare, dar nu de o prelungire care a fost destul de relevanta, in conditiile date. Cu siguranta ca si-au dat seama ca au exagerat cu acel timp limita. EcoMarathon este un traseu mai simplu si tot are 9 ore limita de timp. Sigur ca vor regandi partea de comunicare si de durata pentru 2014, eu sper din tot sufletul sa mai pot participa la traseul full, m-a fascinat de-a dreptul si as avea ceva timp sa ma pregatesc putin mai bine .... desi din Bucuresti, sansele sunt nule daca nu poti iesi pe teren in mod regulat.
      Succes si tie!!

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)