Dieses Blog durchsuchen

Freitag, 29. November 2013

fără titlu ... despre biciclistul din țara bucurești :-( și NEșansele lui de supraviețuire


O nație - în mare parte - de îngălați* cărora le place să fie furați, să fie înșelați, să fie duși cu vorba … nu pot dezvolta acum, dar voi reveni asupra subiectului, ăla cu ”le place să fie furați”, atunci când îmi va fi mai mult posibil…. Le place pentru că e mai comod și românul este, prin excelență, leneș. Nu există un cult al muncii aici și nu a existat niciodată. E de ajuns să-l citești pe Caragiale. Sau să-l asculți, sunt o mulțime de piese de teatru radiofonic on-line.
După ani de zile în care observ, zi de zi, cum se deteriorează condițiile de trafic din București, din calitate de biciclist de data aceasta, încep să cred că deja există primele premize din cauza cărora să te deplasezi pedalând prin această țară a Bucureștiului vor egala cu un suicid dureros. A explodat numărul de mașini. Boom-ul determinat de apariția creditelor în românia a pus ”covrigul” în mâna oricărui analfabet. Adică volanul unei mașini. Ok, asta se numește ”bunăstare”, au gândit 99,9% din berbeci. Biciclistul, rar pe carosabil până în urmă cu doi-trei ani, a trebuit să se adapteze. Nici un bai, încă mai era loc destul. Acum a crescut și numărul bicicliștilor, dar asta e altă poveste. Căci nu doar cei de la volan sunt analfabeți, tembeli și cu creierul spălat. Doar trăim într-o țară a bucureștiului unde, conform legii, nu ai voie să folosești telefonul mobil fără setul de hands free în timp ce conduci, dar azi am văzut cel puțin 10 șoferi profesioniști, plătiți din banii mei, la ”covrigul” unui autobuz sau troleu, vorbind la telefonul mobil, pe care îl țineau cu mâna dreaptă lipit de urechea de pe aceeași parte. Eh nu, că ar fi fost culmea să îl țină lipit de urechea stângă, dar cu siguranță sunt și d-ăștia, că dacă le obosește lobul drept, și-aduc aminte că mai au unul. Între cei doi lobi (a se citi ”loburi”, căci e mai ”cool” cu ”-uri la final”, right?!) e vid. Partea care mă sperie de ceva timp, mai mult decât triburile de șoferi și deținători de ”covrigi”, devine alta: homo sapiens perpedes. 
Seară de iarnă, frig afară, vineri, deci trafic intens, câte doi polițiști prin intersecții, întuneric, urme de zăpadă înghețată pe marginea carosabilului și a trotuarelor, permanentul haos de mașini care opresc pur și simplu pe prima bandă, fără să țină cont de șirul de mașini care vine din spate, portiere deschise pe toate părțile – deci tot tacâmul. Bașca bicicliști neiluminați – împușca-i-aș în tălpi! Bașca peste toată fauna, țăranul român – dar în sensul ăla vulgar și rău și urât, pe care tot românii îl folosesc atunci când suduie, iar cel care tocmai înjură și te face pe tine țăran se crede cel puțin Prinț de Hohenzollern! Sau Regina Bobului de Mazăre! -. Deci țăranul român, burdușit la ghiozdan, corpolent, cu mers de rață, cu o sarsana mare în stânga și cu mâna dreaptă plecând în diagonală de la umăr spre exterior. El merge. Mama lui de îmbuibat de prostie și lipsă de respect a spațiului public și a logicii și a tot ce mai vrei tu să iei din Dex! Merge frate pe carosabil, în sens contrar sensului de deplasare. Că așa vrea imbecilitatea lui. Că e mai scurt drumul cu  cinci centimetri, nu știu de ce. Pentru că așa merge el pe tarla, acolo unde s-a născut. Doar că acum și-a pus ghete de piele și eventual cu lac pe vârfuri, cojoc, căciulă din blană, două ghiuluri pe care și le mai poate scoate doar dacă taie degetele, că-s grăsane de atâta îmbuibare. 
Sau deja sute de pițipoance care au ca idol în viață păpușa barbie, columbeaca și cum naiba o mai chema si femeia de plastic … cum îi zice? Ce ”lapsusuri” am, domne!!! Cum îi zice …. Bianca parcă! – deci parvenite d-astea sau în curs de parvenire, născute și ele tot cu toaleta-n fundu curții și fără apă și curent electric, venite la oraș să dea dea țara bucurești peste cap, agățate de diverse membre ale unuia sau altora, pe tocuri de 30 de cm, orbecăind și crezând că gaura din asfalt e locul unde crește cartoful ăla de o punea mă-sa și tac-su să-l scoată din pământ când era mici și ele visa deja la buliudul de bucurești și membru nu știu cărui miliardar etc. etc . …. Deci și astea umblă pe carosabil de parcă ar fi pârtia lor pe persoană fizică și dacă le zici ceva și apuci să auzi ce replici au, te ia cu amețeală ….. Sau haitele de golani la +/- 20 ani care spun bancuri pe marginea carosabilului și când vine un biciclist se fac că-i sar în fața roții sau trag câte o flegmă sau spun câte o porcărie, dacă biciclistul e de fapt ”o...”! Ce dracu caută specimenele astea la oraș, pe bune? Peste tot în lume există scursuri ale rasei umane, dar de ce trebuie toată scursura românească să ajungă pe carosabilul din bucurești? Cum ziceau niște băieți în volumașul ”Enervări”....

Eu, sau tu, cum vrei, biciclist din raftul ălora de ai pe tine vreo 4-5 lumini, să fii văzut din toate părțile, ai cască, respecți aproape 100% toate semafoarele și trecerile de pietoni, nu sari în fața nici unei mașini, te asiguri de fiecare dată, claxonezi frumos de atenționare etc. – tu trebuie să ocolești toți bipezii ăștia needucați, brutali, vulgari, care au și limba-n gură grasă de atâta îmbuibeală, și toate manichinuitele sau obezele astea de import …. sau trebuie să oprești, pentru că dacă nu oprești, imbecilul nu se sinchisește și tu ești vulnerabil, că dacă îl ocolești pe el 10 cm, te ia mașina din spate și poate și următoarea, că pe urmă șansele să simți câte te mai iau sunt foarte mici, nu-i așa? (right?)
Apoi mai sunt nenorociții care deschid portierele. ”Băăăă, ce dracu nu te asiguri? De ce băgați voi lumea în spital! Tembelule!” sau șoferii de la diverse furgonete, mini nu știu ce și maxi-taxi. Mama voastră de cretini, de ce vă lăsați pasagerii să coboare așa, ca-n pădure, fără să le spuneți că ”bă, pasagere, vezi că vine un fraier cu bicicleta și ăștia au așa, doar între 15 și 30 km/h, dacă tu deschizi acum portiera, l-ai nenorocit pe fraier!” De ce dracu în țara asta pasagerii din mijloacele de transport în comun au voie să coboare oriunde, după cum îi mănâncă pe ei în ureche, e – nu e stație de coborâre/urcare, lor li se permite să coboare. Cum să-ți păstrezi calmul? Cum să scrii (numai) despre floricele, dragoste, voluntariat, gărgărițe, firul ierbii, fulgi de nea și păsărele? Cum să devii imun la atâta reavoință și lipsă de civilizație? 
Despre civilizația asta vorbesc, nu despre marfa din magazine, iPod-uri sau mai știu eu ce plasme sau ce caracatiță afumată în membrană de somon și cordon bleu la breakfast, lunch and dinner. Aia nu e civilizație, e consum fără limite și fără logică, e snobism pur și e risipă. Despre civilizația respectului reciproc vorbesc, a respectului față de spațiul public, despre respectul față de pronumele personal de politețe, despre conținutul cuvintelor și expresiilor precum ”te rog frumos”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze” sau ”pardon” sau ”poftiți”. 
Eram în St. Moritz acum câțiva ani, din decembrie până în ianuarie. Elveția. Ooooh, daaaa, sigur, parcă ar fi în cosmos, nu tot în Europa!! În blocul de 4 etaje al gazdei mele se dădea o petrecere de noapte la un apartament. Nebunie mare. Două gesturi absolut de neînțeles pentru marțienii de români: 
1. Petrecerea a fost anunțată, prin afiș pe fiecare ușă și la intrarea în bloc, cu scuze.
2. A doua zi dimineață, la ușa fiecărui apartament se afla o sticlă de vin în ambalaj de cadou și cu o notiță prin care se cereau din nou scuze.
ASTA E CIVILIZAȚIE și asta nu o să pupați voi în veci, decât în proporție de poate 0,3%, că mi-ați citit postarea sau ați trăit episoade d-astea la rândul vostru și chiar le-ați sesizat și ați considerat că este o chestie bună de ”distribuit”. Și mai am exemple, cine mai dorește.  Revenind la topicul inițial:
O nație de îngălați.  Mai vorbesc despre respectul bunurilor altuia, indiferent că este vecinul, străinul sau angajatorul nostru. Despre formula de salut care constat, cu o stupoare incomensurabilă, că începe să dispară și în interiorul unui colectiv de muncă, ce să mai discut de grupul care se formează ad-hoc la lift, acolo unde muncești sau locuiești.  Asta e civilizația pierdută și călcată în picioare.
Acum se pune valoare pe non-valoare. E un trend nou acum cu ”acțiunile caritabile”. În fiecare zi, dar aproape în fiecare zi, în țara feisbuk apare o chestie de genul: ”aleargă pentru cauza X„, ”pedalează pentru cauza Y”, ”mergem să colindăm în scop caritabil” și tot așa.
Ei bine, eu am început să am puternice, dar foartee puternice dubii asupra acestei explozii de ”cauze caritabile”. Parcă suntem la circ. Ceva nu se pupă. Faptele bune se fac în tăcere, nu scoțând în evidență un anume individ sau un anume grup de indivizi. 
O societate care te face să te simți un nesimțit și un necooperant, te face să te simți vinovat de-a dreptul dacă nu-ți dai tot salariul și dacă nu-ți cheltuiești timpul pentru cauze caritabile și voluntariate. Și există un grup de frunte care organizează toate aceste chestii, croșetează trăistuțe și le vinde pentru un orfelinat, urcă scările și cere pentru fiecare scară urcată câte 1 leu care va ajunge, indiscutabil, în supa unui copil bolnav, pedalează 1000 de km și pentru fiecare km cere câte un SMS care costă între 2 și 20 de euro și toți banii vor ajunge, indiscutabil, către un spital de copii și tot așa. E ceva ciudat în toată această explozie, nu vizez pe nimeni, absolut pe nimeni, dar scepticismul meu de regulă nu este chiar gratuit. Am fost născută și am crescut în epoca voluntariatului. Diferența este că nu se numea neapărat așa, ci mai degrabă ”muncă patriotică” și uneori ”muncă voluntară”, deși era cam obligatorie prin sistemul de învățământ. Acum, voluntariat înseamnă să faci dacă ai chef și doar dacă îți place, că e cool, e trendy, e bine să pui pe CV. Da, OK, e bine …. e foarte bine, aplaud. Fără glumă. Dar există un ”dar”, căci tot ce e ”fără număr, fără număr” - e deja ciudat.
Ani întregi am adunat toamna castane și am dus la școală, era obligatoriu. Munceam pentru asta și castanele ajungeau în industria farmaceutică. Adunam borcane și sticle goale și le duceam la școală, era obligatoriu. Adunam hârtie, ziare, reviste, absolut orice, fiecare elev era obligat să prezinte cinci sau zece kg, nu mai știu.  Se colectau și se reciclau.  Am mers la sortat cartofi. Am făcut practica în fabrică, apoi în bibliotecă, apoi la OSIM. Era un ritm normal al vieții de copil și de adolescent și acțiunile astea, plăcute sau nu, contau pentru formarea noastră ca oameni, învățam să apreciem munca, efectele și rezultatele muncii noastre, învățam să apreciem bunurile, să fim conștienți că o pereche de pantofi costă mai mult decât plăteam noi pe ea în magazin și că atunci când se rupea șiretul nu trebuia să aruncăm pantofii, ci să reparăm șiretul sau să facem noi unul nou. Atunci când aveai o pereche din ciorapi de mătase și ”se ducea firul”, nu aruncai ciorapii la gunoi, îi duceai la remaiat. Nu aveai bani să îi duci la remaiat, îi coseai cu mânuța ta, diferența era că se vedea reparația.  Deci, am făcut voluntariat de la 6 ani până la 22. Sportiv de performanță fiind, am cheltuit sute de ore pentru tot felul de parade și demonstrații: de ziua lui Ceaușescu, de 23 August și naiba le mai știe ce alte zile. Deci eu consider că, în valoare intrisecă, mi-am făcut cu vârf și îndesat datoria față de patrie. Că așa vorbeam ”pe vremuri”, ne cinsteam patria. Așa eram crescuți. O respectam, nu o înjuram. Chiar puteam avea o mândrie a naționalității și cetățeniei și acest lucru respira și peste hotare, nu eram priviți și nu eram considerați o nație de hoți, șarlatani și leneși. ….. acum, una din marile rușini, este să fii recunoscut în lume ca provenind din România ….. Acum, se crede că în viață trebuie să faci doar ce-ți place ție și că indiferent ce faci, sub ce mască, trebuie să te alegi cu ceva: bani, obiecte, imagine. Imaginea este cea mai importantă. Imaginea de înger și imaginea de supra-om îți va aduce apoi bani și obiecte Așa e mersul lucrurilor. E bine că dezvoltăm chestia asta cu ”faci doar ce ai chef și ce-ți place” - pe termen lung e moartea-n pijama. Căci celor mai mulți le place să fie boemi, să curgă banul de la sine, să câștige bani din vorbe, nu să coasă, să repare, să bată cuie, să lipească tălpi de pantofi etc etc.
Acum, orice chestie care implică voluntariat, contribuie implicit la bunăstarea – mai devreme sau mai târziu, rezultatul e același - unui anumit grup de indivizi. Sigur că la început nu s-a conștientizat chestia asta, dar din momentul în care s-a conștientizat, au apărut ceva modificări pe segmentul de organizăm, încurajăm oamenii să facă donații, să facă voluntariat. Da, voluntariatul e foarte bun, mai ales pentru copii și tineri. Făcut așa cum este declarat, adică neplătit, e bun ca idee. Dacă e plătit, atunci nu mai este voluntariat, ci muncă plătită și nu mai trebuie prezentat ca fiind voluntariat. De aici se schimbă mersul lucrurilor.
Organizarea de diverse chestii e benefică. Cu tot ce implică și voluntariatul, desigur.  Și statul se bucură. Căci, dacă mai are de unde să fure, acum o mai poate face, că ”las că inițiativa privată pune la loc!”. Un exemplu bun este sistemul de sănătate și infrastructura sistemului de învățământ. Să dezvolt subiectul, sau e clar pentru toată lumea? Ah, și sportul este un foarte bun exemplu. Uite dintr-un foc trei domenii ABSOLUT VITALE pentru a:
-       avea o nație sănătoasă,
-       educată,
-       cizelată,
-       harnică,
-       relaxată.
De aceste trei domenii, statul și-a bătut joc, a furat tot, a distrus tot. Nu mai există nimic, doar ruine.  Inițiativa privată spală mâinile și obrajii groși ai statului, căci, cum-necum, organizează și restructurează pe ici pe colo. Construiește un spital, dotează un orfelinat, atrage lumea să facă sport, implicit deschide porțile către comerțul cu bunuri de profil, crează locuri de muncă, apar oportunități etc. etc. O să spui că da, și, ce vreau să spun până la urmă? Vreau să spun că statul continuă să ia bani din buzunarul meu, bani pe care nu îi merită. Plătim existența unei legislații care nu se aplică. Revenind la trafic: câți polițiști rutieri ați văzut ocupându-se în trafic și de încălcări ale legii care să nu aibă legătură cu șoferii? Pietonii traversează din și înspre toate direcțiile, sub ochii poliției. Cum descriam mai sus, portierele se deschid oriunde, oricum. Stațiile de urcare/coborâre nu se respectă.  În fiecare zi văd șoferi care intră și trec ostentativ pe roșu, în ditamai intersecțiile. Trecerile de pietoni au devenit cele mai vulnerabile, cele mai periculoase, de multe ori. Mai ales cele nesemaforizate. Am început să văd și autobuze sau trolee trecând pe roșu, accelerând orbește, deși știau că urmează galben. Închid ochii și trec. Și atât. De ce nu?!
Credeam că epuizasem să descriu această societate. Renunțasem să o mai descriu. Căci da, este obositor să te preocupe aspectele negative, asupra cărora tu nu prea ai control. Ar fi mult de povestit. Alarmant este că începem să ne creem o lume falsă, ridicând în slăvi, în mod gratuit, și tăcând asupra punctelor dureroase, pe care noi, acum, le-am putea rezolva. Se merge pe principiul ”trăiește clipa”, care nu e bun. Se merge pe principiul ”fii optimist”, care cultivă practic ”politica struțului”. A ignora, nu înseamnă că nu există acel urât și rău. Numai vorbind despre el putem să îl conștientizăm, putem evita să ne obișnuim atât de mult cu el, încât să devină normalitate. Există multe proiecte în derulare care modelează acum ziua de mâine. E bine să încercăm să le vedem și punctele slabe și să le rostim, nu doar să aplaudăm precum pinguinii și să avem impresia că tăcând, și lăsându-i pe alții, totul se rezolvă. De la sine nu se rezolvă nimic. ”Din nimic, nimic nu se naște” - și propoziția aceasta mi-a rămas în minte din clasa a XI-a, mai exact 1985, când, fiind la un liceu filologic, studiam și literatura universală comparată și ceva din vechea filosofie, nu doar filosofia marxist-leninistă. Desigur că nu-mi mai aduc aminte foarte multe, dar ăsta era unul dintre adevărurile introduse de un poet-filosof, Titus Lucretius Carus, în poemul ”De Rerum Natura” (”Despre natura lucrurilor”). Implicit, al doilea adevăr părea să fie ”Nimic nu se întoarce în nimic.”

Îmi pare rău că am aruncat acele manuale …. vicisitudinile vieții ….
Gata, m-am descărcat astăzi. Și totul de la două portiere deschise cu 20 cm înaintea mea, eu pedalând de zor spre casă și din cauza ”acelui țăran” care invadase carosabilul și căruia nu îi păsa defel că eu veneam, pe sensul meu de mers, pe carosabilul unde eu aveam voie să merg, cu lumină pe cască, două lumini puternice pe ghidon, una pe piciorul stâng. 

Alte materiale tangențiale:
  2. cauze - 2010 
  3. ploaia - 2010 
  6. vaca
  7. beznă
10. iarna
14. confliKte
15. România e frumoasă, dar .... 
16. Că(l)catul ierbii  
17. biciclistul și cauza pompei ... de benzină!
18. uraaaa, am supraviețuit!
19. de ce (să mai) mergem la școală?!  
20. am fost educat .... PROST!!!
21. Greierele și furnica  
22. Avem dreptul de a fi umiliți
23. Fragment de mentalitate
24. Asta-i tare, a nu se rata!! 
24. Programare la moarte 
25. iarna, lopata, zăpada, munca, imaginea
etc, scoticiți prin bloguri :-)  
Mai rău decât rău este faptul că dacă nu devii ”așa cum trebuie”, nu ai nici o șansă. Și asta mă face să fiu supărată pe mine. Pentru că e greu să ”nu ai nici o șansă”.
*s-or supăra unii că generalizez. bafta lor! Dar când mă gândesc doar la câți bărbați am văzut eu urinând aiurea în public, pentru că au impresia că e dreptul lor să facă asta - în timp ce nicăieri în altă țară europeană nu am văzut așa ceva, timp de cinci ani!! - și la multe alte exemple care au de-a face cu snobismul și reaua voință de a se educa și a învăța și aplica ceva ....
Update 2 decembrie, seara:
Ora 18, pe bicicletă, pe Iuliu Maniu. Veneam de la muncă. Trotuarul ăla de 1,5 - 2 m era liber, fără mașini parcate. O țărancă, probabil sora celui din povestea anterioară, mergea ca o rață, cu brațele crăcănate de atâta slană, pe carosabil. Pur și simplu așa, că de ce nu? Evident că în sens contrar direcției de deplasare a mașinilor, să aibă farmec. M-a văzut că vin. Nu a făcut pasul să urce dracului trotuarul. Și cică să nu observi .... 

Kommentare:

  1. Cand te superi efectiv te transformi. Nici nu stiu ce sa-ti urez....sa fi vesnic suparata sau sa ai parte de bine mereu. Daca ai parte de bine evident nu vei mai fi suparata si nu vei mai scrie ca acum :)...Gandesc egoist; daca nu vei mai scrie nu vom mai avea ce citi...asadar, ce sa-ti doresc oare? ramane o enigma :P

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Dieser Kommentar wurde vom Autor entfernt.

      Löschen
    2. Am destule articole scrise la supărare, perfect adevărat. Raportat la numărul de materiale publicate însă, cele scrise la supărare nu reprezintă nici 5%. Deci în mare, deși ai dreptate, sper că nu de aici mi se trag anumite chestii. Dacă tac și nu scriu nimic, nu înseamnă că nu mă supăr. Trebuie să mă exteriorizez și așa m-a obligat viața, de mic copil, să mă exteriorizez. Jurnalele adolescenței le-am ars, din păcate, de teama percheziției care bătea la ușă în iulie 1989 .... Nu dau vina pe viață, dar are un rol în faptul că sunt cum sunt și asta nu poate fi ignorat din structura vieții nimănui. Să gândesc doar bine și doar să aplaud și să scriu doar de alea bune .... așa era în comunism, că erai obligat. Acum e pură demagogie și disimulare, ”că dă bine” și ”devii popular”. Nu mă pot adapta la mitocănie, vulgaritate, prostie, snobism etc., ca urmare reacționez. Vorbește frustrarea datorată faptului că UNELE chestii care se pot schimba, se pot cizela, dar pasivitatea opiniei publice determină deteriorarea și perpetuarea ireversibilă a răului și urâtului, acoperind frumosul și binele din jurul nostru. Mugur, uită-te bine în jurul tău ..... stai pe margine și privește. Făcând abstracție de faptul că ție poate îți merge bine sau acum mai bine. Și nu te limita la țara București, ci la țara România.

      Löschen

I'm WATCHing YOU!! :-)