Dieses Blog durchsuchen

Sonntag, 8. Februar 2015

cu omul de 101 ani la aceeași masă

După o perioadă mai tulbure, azi am ieșit în oraș. Steffi, noua mea prietenă din apropiere, m-a scos puțin din casă și am plecat, cu mașina ei, spre Viena. După ce nu mă mai înduram să ies dintr-o mare librărie - era cât pe ce să dau 26 de euro pe cartea ”Die Flügel” (”Aripile”) a lui Mircea Cărtărescu (nu mi-am luat special bani la mine, ca să nu mă auto-falimentez!!) - din zona Stephansdomplatz, am decis să ne urcăm în Dom (5,50 euro cu liftul)
și apoi să ne retragem într-o Konditorei, că mi-era dor .... de când sunt aici, de nouă luni, era prima oară când intram, finally, într-o cofetărie vieneză.
Am găsit două locuri la o masă lângă fereastră, sus, la etajul I. Am comandat o felie de tort cu mere și frișcă proaspătă, precum și o ”Maria Theresia Kaffee”, destul de puternic alcoolizată.
La un moment, domnul care ne luase comanda ne-a întrebat dacă permitem să se așeze la masa noastră și altcineva. ”Evident, sigur!!”
Bătrânelul cu pricina m-a fascinat de la prima privire.
O aparență ca din filmele interbelice. Deși mult aplecat, cu coloana vertebrală deformată, cu părul alb, omul respira o perfectă eleganță, o decență dusă la extrem, o jovialitate modestă și strălucea o idee de respect pe care nu o pot descrie.
Costum din lână, impecabil, cămașă și cravată. O brățară cu amulet care părea a fi din bronz sau aur greu cu patină și un inel cu piatră mare care pare să fi fost un rubin bleumarin.
I s-a adus o cafea servită la pahar și o felie de tort cu brânză dulce, o altă specialitate pe care o ador și eu.
Mânca încet, cumpătat, educat.
Și, pe un carnețel, pe genunchi, sub nivelul mesei, cu un creion din cărbune, desena ceva. Lumina cădea destul de sărac în încăpere, atmosfera fiind foarte plăcută în incintă. Nu se fuma, nu urla muzica. Era mai degrabă o atmosferă literară, oamenii discutau cu sonorul moderat. 
Bătrânelul din dreapta mea desena portretul unei doamne aflată la altă masă.
După ce a terminat, a-nceput să o deseneze pe Steffi, care stătea în diagonală cu el. Trăgeam cu ochii la desen și i-am făcut semn lui Steffi să nu se miște: ”Acum te desenează pe tine, încearcă să nu miști capul”. Și amândouă am zâmbit complice.
Mă uitat insistent la profilul ”omului veacului” și-mi venea să-l strâng în brațe. Nu am mai avut această pornire față de un bătrânel din iunie 1990. Era imaginea ”bunicului perfect” de care eu nu am avut parte.
Nu părea dispus să vorbească cu noi, dar eu nu mă puteam abține să nu aflu ceva mai mult despre această apariție ”interbelică”.
Încercam să-i apreciez vârsta. Nouăzeci? Nouăzeci plus?!
Mi-am adus inevitabil aminte de mama, de copilărie, de anumite secvențe despre care nici măcar nu știam că-mi rămăseseră întipărite pe retina memoriei din altă viață. Copilăria mea aparține altei vieți. 
Omul din dreapta mea călătorise cu siguranță prin multe decenii și semăna cu o bună prietenă a mamei, o evreică mult-încercată, pe care noi o vizitam destul de rar, dar pentru care mama avea un fel de sentiment de divinizare. Când eu aveam să zicem zece ani, prietena aceea a mamei avea vreo 70. Avea o casă ca o farmacie și era, fără-ndoială, o înțeleaptă. Tanti Lenke ....
Omul din dreapta mea trezise în mine un miros de madeleine exact ca în cartea lui Proust ..... aburul din cuptorul cu amintiri mă învăluise precum o pelerină din pulbere de stele ...
Eram deja de vreo oră jumate în cofetărie, ne terminasem consumația, pe mine mă durea maxilarul de cât de mult povestisem prietenei mele și acum ne scotoceam de bani, cu emoție ... ea mai avea 17 euro, eu aveam doar 5 și toată consumația făcea 20 de euro. Uf, ce ușurare, ne puteam plăti moftul :-) Dădusem 11 euro ca să urcăm amândouă în turnul de 136 de m al Domului. Deci desfrâu financiar total azi :-)
Venerabilul domn albit din dreapta mea terminase portretul prietenei mele. Ea se uita la mine și mă întreba dacă oare i-ar putea cere schița. I-am sugerat să îl întrebe dacă poate măcar să facă o fotografie desenului lui ....
În timp ce noi ne codeam și ne uitam siderate la mâna aceea de om, la degetele lungi, îngrijite, bătrânelul a rupt foița din carnețelul lui și a întins-o pe masă către Steffi, fără nici un cuvânt.
Ce fericire!
Și am rămas cu el de vorbă. Vreo zece minute. L-am întrebat cum îl cheamă. Alfred Klinger.
I-a spus prietenei mele că el așa o vede, nu neapărat că așa este ea. A desenat acolo percepția lui, poate să fie eronată. I-a mai spus: ”Uitați-vă mâine la desen. Mâine veți înțelege desenul altfel. Este imaginea pe care un bărbat a văzut-o în dv. Dar acum nu vă veți da seama. Mâine, la lumină, veți vedea mai bine.”
Omul avea o sută de ani și totuși nu-și luase ”liberatea” de a o tutui pe prietena mea care să fie pe undeva pe la 35. Diferență mare, nu?! De educație, mă refer ... las că știi tu la ce mă refer, discuția aia cu ”tu” vs. ”dumneavoastră”, care în România e trasă pe linie moartă de cale ferată (!!!)
De la domnul care ne luase comanda și-l adusese pe Alfred Klinger la masa noastră am aflat că omul are peste o sută de ani.
Înainte de plecare, l-am mai întrebat dacă vine des în această cofetărie. A râs calm și a spus: ”Aproape că fac parte din mobilier.”
M-am despărțit greu de el. De aureola lui. Să cunoști un om născut înainte de primul război mondial este o experiență în sine. Mă gândeam: ”Doamne, ce de povești trebuie că are omul acesta de povestit! Și doamne, ce mi-ar mai place să stau de vorbă cu el ....”
Întâlnirea asta venea ca la o comandă, într-un context cel puțin interesant. Toată seara îi povestisem lui Steffi ”povești” despre mama, război, copilărie, emoții .... 
O sută de ani .... pe picioare, desenând, discutând, savurând o felie de tort și un pahar cu cafea cu frișcă .....  
Ne-am strecurat amândouă afară în gerul moale al centrului vienez, scurgându-ne precum umbrele istoriei pe lângă impunătorul Dom și savurându-ne reciproc tăcerea ... ne gândeam amândouă la întâlnirea cu omul de o sută de ani și apoi ne-am repetat reciproc numele lui, cu voce tare, să-l ținem minte până acasă și să căutăm informații pe internet.
Născut la 28 noiembrie 1913, Alfred Klinger are așadar 101 ani și desenează din pasiune, de meserie fiind tăbăcar. De 50 de ani este student consecvent la Universitatea Populară, desăvârșindu-și permanent cunoștințele artistice.
Am găsit pe internet informații despre el. Un meșteșugar din vechea generație, din timpurile când meșteșugarii nu erau niște bădărani ignoranți, cu flegma-n vârful buzelor și urinând pe la colțuri, ci aveau pasiuni și le cultivau autodidact. Pasiunea lui este legată de desen și pictură. De 50 de ani face, din plăcere, cursuri de desen, pictură, artă .... 
Națiile acestea au avut mereu ceva gentilom în ele. Un spirit care a fost prezent și în România interbelică, știu din fotografiile de epocă moștenite de la mama. Timpuri când meșteșugarii, muncitorii, oamenii fără studii erau totuși niște eleganți, niște autodidacți, impuneau respect. Se spălau, se îngrijeau. Dacă muncești toată ziua într-un atelier sau dacă muncești pământul nu e obligatoriu să umbli cu noroi sub unghii netăiate sau să dormi în pat cu șosetele de la munca câmpului.
Este mizeria asta umană care în România a luat proporții în mediul rural mai ales. Și, din păcate, prinde contur și în mediul citadin, unde au migrat majoritatea oamenilor simpli. Face parte din umilința și umilirea generală, o sărăcie materială și spirituală impusă, cultivată, întreținută printr-un arsenal complex de ustensile.
Este, cu siguranță, o întâlnire pe care nu o voi uita vreodată ....

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)