Dieses Blog durchsuchen

Mittwoch, 18. Februar 2015

O.F.H.T....

Oboseala
Frica
Haosul
T.
Din momentul în care pe monitor a apărut un corp străin în corpul lui, totul a căpătat alte dimensiuni. 
A urmat momentul în care a crezut că nu pricepe. Sigur, să te duci la un medic într-o țară nouă, a cărui limbă o stăpânești mai mult sau mai puțin, te poate face să crezi că există o barieră lingvistică și că ce spune omul ăla din fața monitorului, în timp ce te investighează în liniștea unui cabinet ordonat și călduros, în timp ce afară e beznă și 1°C, nu e tocmai ceva la care ai fi putut visa.
Din momentul în care cuvântul tumoare și-a făcut apariția în discuție .... momentul acela pe care nu cred că îl pot descrie .... mă uitam și eu pe monitor, se uita și medicul și atunci au început comentariile lui și întrebările mele ....
Medicul vorbește. Ești singur cu el în cabinet. Ai încredere în el. D-aia te duci la el, pentru că ai încredere. De fapt nu de aia te duci la el, ci pentru că ai o suferință.
Totul a început cu oboseala.
O oboseală anormală.
Cum zicea medicul în seara asta: ”Hm ... aici este un corp străin care nu se potrivește. Oricum nu vi se potrivește dumneavoastră. Cu siguranță este motivul problemelor bruște de hipertensiune.
Mi-a plăcut mult chestia cu ”nu vi se potrivește dumneavoastră” și sincer vorbind mă agăț de segmentul ăsta de conversație ... sigur, e o eroare!
Oboseala, de la un anumit moment, nu mai este ceva normal. 
Totul a început în septembrie 2013. Un control de rutină la Institutul Național de Medicină Sportivă din București.
După o zi petrecută prin mai multe cabinete, a intrat și la cardiologie. Acolo, primele strâmbături. Nu, nu e bine.
În sala de măsurare a efortului a apărut a doua strâmbătură și refuzul echipei de medici sportivi de a-l pune pe bandă. 
Nu se poate, tensiunea prea mare. Mai așteptăm.
Și a stat pe pat, cică liniștit, jumate de oră. Iar i-au luat tensiunea.
Nu se poate, tensiunea prea mare. Mai așteptăm. Reveniți peste o lună.
Peste o lună, situația era la fel.
În noiembrie, nici o schimbare.
Nu-și făcea probleme. Nu avea de ce. Toată tinerețea - mai exact când avea 23 de ani până pe la ăhă-hă .... 28 - suferise de tensiune prea scăzută. Cu spitalizări, rău, leșin, pierderea cunoștinței. Prostii d-astea. 
Decembrie 2013 și ianuarie 2014 au însemnat investigații. Schimbare de medic, bani pierduți, nervi, timp, frustrare. 
Apoi a dat de un cardiolog OK la Victor Babeș în București. O doctoriță tânără, Liliana Ștefan. O recomand din suflet! Transmiteți-i salutări de la ”tipa care făcea triatlon, Anca!”.
Investigații: ochii, rinichii, inima.
Se căuta motivul creșterii tensiunii. S-a găsit o tensiune ciudată la ochiul drept, cel cu dioptria aia mare care a tot urcat până la +7. În rest, totul curat. Rinichii oglindă. Inima OK.
Așteptăm. Vă dau un tratament, să vă țină tensiunea la valori cât de cât normale și mai vedem peste șase luni.
2014 a urmat cu nebunii incredibile.
Cel mai incredibil an al vieții. 
A ajuns unde a visat o viață. Altă țară, alt peisaj. 
Greu. Dar frumos. Multe chestii neașteptate. Dar frumos. Curat. Relaxant. Altă viață. 
Două concursuri de full ironman, trei de half ironman, două olimpice, curse de alergare. Cele mai grele concursuri de triatlon din cariera de 4 ani. S-a mers la extrem, s-a forțat. De ce spun asta? Pentru că de undeva răsărea o oboseală nedefinită și ciudată ..... Da .... plus rezultate incredibil de slabe.
În computer are un nou folder. ”New life”.
Două mutări mari în decurs de șase luni. Greu. Dar mereu cu emoții pozitive. Fizic? La pământ. Emoțional? La cer!
Oboseala
Revenim la ea. Și la discuția cu medicul, înainte de rezultatul sonografiei.
Sunt obosit. Mă trezesc greu dimineața. Totul a început în septembrie, dar am gândit că nah, mi-o fi mie lene. După un sezon în care am forțat puțin cu anduranța, mă gândeam că am nevoie de odihnă. Dar totuși, nu se poate să devin leneș așa, după patru ani de activitate intensă. Nu se poate să fie doar lene, nu mă caracterizează.
Medicul este în vârstă. E bine. Deci are experiență. 
Când a dat mâna cu el, s-a minunat. O mână extrem de moale. Caldă, dar moale, nebărbătească. Să aibă 65 de ani. Medic cu experiență. E bine.
Tensiunea pe brațul stâng e 100. Evident că sunteți obosit! Pulsul e puls de sportiv, 48. Tensiunea pe brațul drept e 160. Prea ciudat. Nu există diferențe atât de mari. Continuați să țineți evidența tensiunii, dar luați la ambele brațe. Faceți tomografia magnetică cât se poate de rapid și veniți fără termin la mine, să văd rezultatul. Oricând.”
După toate călătoriile, mutările și cursele de anduranță, de la jumatea lui septembrie a intrat în pauză. 
Știa că face o greșeală. Un sportiv, fie el și amator, nu intră în pauză totală. Adică zero km mișcare. Zero km antrenament. Doar ieșiri, plimbări. Omul și-a ascultat întotdeauna corpul, instinctul. E ceea ce și recomand întotdeauna.
Adică doar 47 de km de alergare pe tot octombrie? Media era de 140-160 pe lună. 47 e cam ..... puțin. Și cam brusc.
În noiembrie a acumulat, destul de greu, 113 km de alergare.
Decembrie a oferit doar 51 de km.
Ciudat. Devenea din ce în ce mai ciudat, mai ales că jumate din decembrie a fost vacanță, vremea a fost mai mult decât ideală.
Timpul lui, viața lui se transformase în somn.
Lectură, somn și lene. Ăștia au fost partenerii de decembrie.
Am ieșit undeva între Crăciun și Anul Nou la o alergare. Era soare afară, liniște. Era o zi perfectă, ca toate zilele din decembrie. Am început să alerg. Respiram greu. Eram din plumb. După 1,5 km am început să merg. Și am renunțat. Am constatat cu uimire că eram incapabil să mai alerg. M-am plimbat încă 2 km și am ajuns acasă la final.”
În decembrie a slăbit cam două kg. Nu se mira tocmai pentru că mâncase foarte puțin, deci era normal să slăbească.
Pe 6 ianuarie, pe ger, a plecat cu bicicleta de-a lungul Dunării. 60 de km. Dar totuși, la nivelul lui de sportiv amator, au fost 60 de km cu viteză de melc. Undeva la 20/21 km / h. Ceva nu mergea și sigur nu bicicleta era de vină.
Nici o panică, doar bucuria drumului, a pedalatului. Zeci de km de asfalt neted doar pentru el. Era un vis frumos. Pedala prin visul lui. Bucurie totală, chiar dacă undeva în sertarul de la ceafă se tot adunau semne de întrebare.
Frica este un sentiment ciudat și este o stare emoțională extrem de complexă.
În dimineața asta, la patru dimineața, s-a trezit brusc dintr-o noapte absolut haotică. Nici măcar nu poate spune că s-a trezit din somn. Și-a dat seama că trăiește din copilărie cu frica, sub diverse forme. Părinți, luați aminte!
Trăim cu dușmanul o viață și nici măcar nu ne dăm seama cu cine ne împărțim viața. Ce ciudat .... Abia acum își dă seama de multe ....
A făcut cunoștință cu frica în copilărie.
Frica de bătaie a fost prima.
Frica de note mici la școală.
Frica de a pierde ceva - copii pierd mereu câte ceva - și bătaia de după.
Permanent, în casa aia, Frica era peste tot.
Frica de a-și face relații cu ceilalți copii, apoi cu ceilalți adolescenți. 
Frica. Purta frica în buzunar chiar și atunci când hainele de pe el nu aveau buzunare. Frica intrase prin căptușeli.
Apoi frica să nu-i fie auzite gândurile, să nu îi fie descoperite jurnalele adolescenței.
Frica de securist.
Frica de viol.
Frica de mama. Din nou.
Frica de durere, de boală, de spital.
Frica de respingere.
Frica de întoarcere într-un loc pe care îl ura.
Frica de a rămâne fără loc de muncă.
Frica de a rămâne fără bani.
Frica de cancer la un moment dat. Toți din familie au murit de cancer. De oase. De creier. De ficat. De plămâni.
Frica de vecini.
Frica de oameni. Frica de relații. Frica de despărțiri. Frica de a fi părăsit. Frica de a nu fi iubit.
De-a lungul anilor, frica de relații cu oamenii s-a accentuat. Dar asta e altă poveste, mult, muult, muuult prea lungă și complicată.
Și totuși, omul ăsta fricos a avut curajul în viață să facă lucruri extreme la care majoritatea nici nu pot visa.
Povestea unora se află chiar aici, pe blog.
Vezi povestea ”solitar prin Himalaya”, vezi Kilimanjaro, Zugspitze .... multe, multe, multe spuse și și mai multe nepovestite.
*
Înainte de a părăsi cabinetul medicului a mai întrebat o dată: ”Deci nu e nevoie să mai fac programare, da? Merg urgent la următoarea investigație - sun mâine să văd când pot primi o programare - și apoi vin cu rezultatul direct la dumneavoastră, corect?”
Da, așa este. Acum, deodată, după luni de lene și somn, lucrurile se precipită.
”Ați urinat cu sânge cumva?”
Nu.
”Ați slăbit în ultimul timp?”
Nu .... 
A ieșit din clădirea interbelică și a-nceput să-și caute bicicleta. O lăsase pe o stradă paralelă, sumar legată. Găsise greu adresa medicului și nah, lăsase bicicleta pe o stradă greșită.
Era acolo, printre altele.
Beznă, frig afară .... Ochii i se împăienjeneau .... nu, nu de la cuvântul ăla cu t .... de la frig.
OK, să vedem acum cum ajungem acasă, pe întuneric. Doișpe km. 
S-a rătăcit. Cu ochii împăienjeniți și umezi căuta să recunoască drumul pe care venise, dar era prea întortocheat. 
Totuși lucrurile nu sunt atât de complicate, căci direcția către Dunăre o găsești până la urmă. De la Dunăre știa drumul către casă.
Dăduse drumul la căști, asculta un nou roman. Lectura i se scurgea domol prin vene.
Pisoiul .....
Cartea aia a mea pe care tot vreau să o scriu și să o public ....
Și-a dat seama că primul sentiment care revenise era ..... Frica.
Da domnule, omul ăsta curajos este de fapt un fricos.
Hm, nu era mai bine să am ceva la inimă? Măcar face poc brusc, când alergi și te apropii de vreun finish, fericit. Și gata. Pe urmă nu mai contează. Nu ai copii, nu te plânge nimeni, nu se bucură nimeni. E simplu.
Cei doișpe km pe întuneric pe Donauinsel .... Insula Dunării din Viena, paradisul ăla lung de 21,4 km .... cei doișpe km nu au mai fost parcurși cu viteza asta .... din vară!
Voi, cei care faceți sport și sunteți prieteni cu blogul ăsta, cu siguranță ați alergat pe întuneric la viața voastră. Ați remarcat că pe întuneric viteza e mai mare?
Sensibil mai mare.
Am remarcat asta când au apărut zilele scurte și trebuia să plec pe beznă de la job către casă. Și nu eram deloc familiarizată cu cei 12 km prin sălbăticie. Mama-mia, și ce viteză aveam .... străpungeam întunericul cu roțile bicicletei și aveam impresia că pedalez prin gelatină. Era tot frica! Sigur că frica era! Cunosc sentimentul ăsta teribil de bine.
Mereu avem o frică în noi. De necunoscut. De durere. 
Na, că s-a făcut 5:10 ... la 6 sună ceasul. Mi-e somn.
Plânsul a apărut mai târziu. 
A ajuns acasă mai târziu. La medic a așteptat o oră până i-a venit rândul, deci era șase și ceva. Pe la șapte pleca de acolo. Pe la opt să fi ajuns acasă. 
Deodată îi era foame. O foame absolut enormă. Nu doar stomacul, dar tot organismul era golit. 
Au urmat niște gesturi mai puțin explicabile prin casă. Incoerente.
Orice, numai să nu plângă.
Plânsul a apărut pe la nouă jumate. 
Să fi adormit după unșpe .... călătorea prin plâns, înota prin lacrimi și la un moment dat oboseala a preluat frica și l-a condus în somn. Acum .... treaz din nou.
În decurs de câteva ore a retrăit o viață, a retrăit relația cu frica și de acum va trăi emoții noi, probabil necunoscute încă.
Cică dacă faci ironman ești oricum prieten cu durerea. 
Copile, fii sigur că nu știi dimensiunile durerii până nu te lovești de cuvântul ăla cu t, de mai sus .....
Înspăimântător este faptul că exact cu un an în urmă rinichii erau superbi. Acum, rinichiul stâng are o tumoare cât o nucă (aproape 4 cm).
Zbang! Vom vedea de care e. Cică tumorile ”vesele” sunt rare. Alea ”triste” .... depinde de stadiu. Va vedea. Așteptarea face parte din viață și mai ales în ultimul an așteptările au fost multe, lungi și epuizante.
Update - după 3 zile:
Orice minune, orice șoc - ține trei zile. După trei zile de acomodare psihologică, lucrurile se mai aranjează, se mai setează. Totul se mai amortizează. Am fi niște zombi toți dacă nu ar fi așa. 
După noaptea de șoc, întârziatul cu două ore la birou, a doua zi, discuția cu șeful, a-nceput căutarea unei programări cât mai urgente pentru următoarea investigație, un RMN. Veștile sunt nu prea fascinante. După ce am telefonat la toate centrele de diagnostic unde există aceste aparate, în Viena și pe distanțe de până la 100 de km distanță, cel mai curând termin e la finalul lunii martie. Deci, așteptăm.  
Până atunci, încerc să revin la normal. Încerc să nu discut. Să nu mai discut cu nimeni despre asta. Știi de ce? Pentru că reacțiile celorlați sunt dintre cele mai diverse și unele sunt chiar halucinante. 
Acum câteva minute am avut idioata inspirație să spun cuiva că uite ce și cum, deci nu mă mai antrenez. În timp ce eu pomeneam de mica mea noutate, persoana respectivă continua să-mi descrie cât de ”leu” este, câtă energie are, ce rezultate extraordinare are la antrenamente și cum va rupe el în două întregul sezon de triatlonuri care urmează. Da, mi se părea halucinant .... și nu vreau să spun mai departe de ce, pentru că s-ar putea să vin cu niște comentarii tare răutăcioase. Dacă citești, îmi pare rău, dar să știi că .... chiar a fost nepotrivit tot ceea ce mi-ai povestit și am fost uimită până peste poate să văd cum continuai cu povestirile despre propriile recorduri de bine. E ca și cum te duci la un om care a rămas fără picioare și care înainte juca fotbal și începi să-i povestești ce tare ești pe teren și începi să sari coarda în fața lui. Bad timing, omule, bad timing, atât.
Ca urmare, cel mai bine e să taci, altfel riști să fii și mai șocat de insensibilitatea unora și altora cu care credeai că ai o relație cât de cât mai apropiată. Sau, mai grav, credeai că le-ar putea păsa.
E week-end. Friguț, dar soare și primăvăratec. Sunt fericită că nu-s în București, ci aici. Că pot ieși afară. Aerul mă scoate afară din casă. Soarele mă trage afară din casă. Ciripitul păsărelelor mă atrage. Și într-un târziu ies. După o pauză de o lună de zile, îmi regăsesc țoalele de alergare, îmi iau Garminul și mă strecor afară, la lumină, la viață. Mă gândesc că nimeni nu trage de mine ca să-mi revin, nimeni nu a făcut-o vreodată, nici măcar mama. Ca întotdeauna, trebuie să mă ridic singură și să-mi dau șuturi în fund, ca să înaintez. 
După faza de șoc, urmează 
faza ”stană de piatră”, apoi ajungi acasă și mai încerci o dată 
faza cu ”încremenirea emoțiilor”, te prefaci că este o seară ca oricare alta și că vei adormi ca în orice altă seară.
Urmează o noapte urâtă.
Descărcarea (scriu și public, pe cine puii mei să sun la ora asta?!)
Mai sărim peste descrieri și după două zile urmează 
faza negării.
Încerc să mă gândesc că, oricât de încet voi alerga, important este să o fac. Fiecare pas de alergare, fiecare pas de mers sportiv, fiecare răsuflare pe ritmul ăsta de antrenament este un pas pozitiv și la o adică vindecă orice nu este în regulă pe interior. Asta trebuie să fac. Să mă lupt cu somnul, care a devenit cel mai mare dușman al meu de un timp. Voi încerca să-l înving, poate reușesc.
Mă risc puțin cu alergarea, căci aerul e rece și plămânii nu sunt încă pe deplin vindecați.
Reușesc să nu mă opresc 5 km. Cinci km în 35 de minute. Opresc ceasul și încep să merg. Intru spre Korneuburg și colind cam 20 de minute, apreciez că am parcurs aproape 2 km. Apoi ies din nou la malul Dunării.
Zeci de bicicliști sparg aerul rece, care mai de care mai înverșunat. Cei mai înverșunați se luptă cu biciclete montane grele și trag de pedale ca să înainteze cu viteza cursierelor. Ăștia se antrenează sigur pentru primele mari triatlonuri care încep din luna mai (St. Pölten, Lanzarote și care or mai fi). Mă uit cu jind la ei și mă gândesc cât de iremediabil de în urmă am rămas .... aproape 6 luni fără antrenament ... posibil că 2014 a fost ultimul sezon serios.
Sunt și alergători pe traseu. Și plimbăreți cu câțelul. Pensionari, copii. Toți ies afară, e ca o zi de sărbătoare, după atâtea zile de cenușie și frig și static. Azi se mișcă natura, rațele se plimbă pe fluviu, păsările fac valuri prin aer, copacii se lasă dezmierdați de căldura din aer. 
Am mai alergat cinci km retur. După 10 km alergați într-o oră și 10 minute + 3 km de mers, eram din nou acasă. Mi-am schimbat țoalele, am luat țoale uscate, mi-am luat noile SPD-uri și am coborât din nou. Era ora patru, deci aveam timp încă o oră jumate să dau la pedale.
Dar nu a fost să fie așa.
Ceva probleme tehnice cu bicicleta. Am pornit târziu, la 16:20. Tot auzeam ceva la roata din față, opresc după 1,5 km și constat că la roata din față anvelopa cea nouă nu intrase bine în jantă și se lovea de frână. Așa că a trebuit să mă întorc acasă, încet, cu precauție. Și am renunțat să mai ies, trecuse pe patru jumate, mi se făcuse brusc frig, foame .... 
Acum ascult în continuare o altă carte ”Echilibrul lumii” de Rohinton Mistry și savurez mâncarea: un bulgăre de Mozarella, pâine neagră, un sfert din omleta de dimineață pe care nu pututsem să o mănânc integral, măsline, ardei verde, usturoi, ceapă și ceai fierbinte din ginseng cu multă lămâie. 
Pe FB am găsit un mesaj de la cineva din Iași. O doamnă care îmi spunea că, împreună cu soțul, îmi urmărește viața expusă pe blog, de mai mulți ani. Și că multe din materialele scrise de mine acolo l-au ajutat de multe ori pe soțul .... dar mai bine dau copy/paste:
Nu ne cunoastem, dar eu si sotul meu va urmarim performantele de mai multi ani si va admiram curajul, pasiunea si (!) animalutele ce va insotesc peste tot: si soricelul de plus si pisicuta adevarata. Sotul meu, Victor Gradinariu, practica ciclismul de mai multi ani si triatlonul de trei ani. El a descoperit blogul dumneavostra, pe care il citim, iar cind nu scrieti ne lipseste. Numai spun ca sfaturile primite prin intermediul blogului l-au ajutat mult. V-am insotit si la Viena si pe toate drumurile pe care ni le-ati descris in cuvinte. Am sperat sa va intilnim la concursurile la care noi am participat, eu in calitate de "manager" al sotului! Am citit intr-o postare dizertatia despre cuvintul romanesc "SINGUR", in pararel cu cele doua cuvinte englezesti "alone" si "lonely"(31 dec. 2014). Imi pare rau ca nu v-am contactat mai demult, pentru a va spune ca nu sinteti singura, ca aveti multi prieteni ca noi, care va citesc si va admira, ca un model demn de urmat. De curind ati avut o postare, care in scurt timp a disparut, despre o problema de sanatate cu care va confruntati. Cel putin asa am inteles noi, speram sa ne inselam. Oricum, sintem alaturi de dumneavoastra si va dorim sanatate. Prietenii dumneavoastra. PS Am incercat sa postez acest mesaj in cronologia dumneavoastra, dar nu am reusit, de aceea am ales acest mod de comunicare.”
I-am mulțumit doamnei. Mesajul ei vine ca o mângâiere .... da, îngerii mei păzitori vin mereu din colțuri nebănuite, în timp ce din apropiere mă lovesc doar de nepăsare și suflu rece.

Update - după 5 zile:
Pe principiul autosugestionat că orice pas de mișcare este o picătură, o miime de picătură de vindecare, duminică la 11 am ieșit cu bicicleta. O zi cenușie, fără pic de soare, frig. Deci mănuși de iarnă, căciulă pe sub cască, două perechi de pantaloni și protecție thermo peste SPD-uri. 
Am pedalat din nou spre Tulln și mai departe, fascinată de pustietatea drumului. Cu ceva vânt din față. Rece. 
Pe dreapta Dunărea, câteva lebede și rațe sălbatice, pe stânga pajiști, case specifice Austriei Inferioare și zonei dunărene, poteci, păduri. Gol de oameni. Câțiva nebuni de cicliști mai făceau vâj pe lângă mine, din sens opus de regulă. Vreo trei m-au depășit, nu am reușit să țin ritmul lor.
După 25 de km am oprit și am băut ceai fierbinte din termos. 
După 36 de km și o oră jumate m-am oprit și am făcut cale-ntoarsă, pe același traseu. 
După 73 de km în 3 ore am oprit ceasul. În căști se auzea lectura plăcută a unui audio-book. Am dat ceva bani în ultimele 3 săptămâni pe audio-books. Sincer? Este o investiție excelentă. Am cărți care țin și 26 de ore. Dacă dai de cartea potrivită, totul este excelent. Sunt fascinată, unele cărți le-am ascultat deja de două ori.
Cu siguranță că și piața din România ar face un business foarte bun. Există cărți care sunt ”jucate” de 2-3 voci și atunci devin un pic de ”teatru radiofonic” - astea îmi plac mai mult.
Mai aveam 2 km până acasă, mă despărțeam de fluviu. De câteva minute începuse să picure. Era ora 3 p.m.
Am ajuns acasă la 15:15 și imediat a-nceput ploaia, ca o răzbunare. Și a ținut-o așa până noaptea târziu. 
Ia tensiunea, baie caldă, ceai, lectură. 
Luni dimineață .... greu cu trezitul, veșnica poveste. Nu mai ploua. Am decis să merg tot cu bicicleta la birou. Cursiera, că e mai rapidă și eram deja în întârziere.
12 km i-am spart în 40 de minute, dar am ajuns fleașcă și cu suflul diminuat. 
Sper să fie renașterea! Cel puțin psihic, a ajutat enorm.

1 Kommentar:

  1. Multa putere omului curajos, putere si incredere in propria lupta!

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)