Dieses Blog durchsuchen

Samstag, 22. Oktober 2016

Sănătatea: responsabilitatea noastră_Ep.2

Aici citește ep. 1
O atitudine creată și dezvoltată în propriul dezavantaj, deci o atitudine negativă pentru noi se formează într-un mediu, într-un sistem în care nu avem libertatea de a ne manifesta.

Experiențele sunt niște chestii care nu există în manuale. Adică experiențele individuale. Ele nu pot fi învățate, memorate sau predate prin nici un sistem de educație. Experiențele noastre individuale sunt acele evenimente care ”ne intră sub piele” sau care ”ne ating până în măduva oaselor”. Dacă un eveniment din viața ta nu te marchează, nu te atinge, ci trece pur și simplu prin tine sau pe lângă tine, acela nu este o experiență, căci nici măcar nu l-ai remarcat, nu înveți nimic din el, nu ai de ce să-l acumulezi pentru a-ți modela inconștien atitudinea. E ceva invizibil pentru creierul tău, dacă pot să spun așa.

La cursul de jurnalism am învățat că evenimentul este de fapt doar un produs al întâmplării. Se poate prăbuși un avion, dar dacă nimeni nu începe să comenteze despre asta, dacă mass-media nu propagă informația, atunci întâmplarea rămâne întâmplare, nu e transformată în eveniment, chiar dacă la baza întâmplării și a evenimentului stă de fapt acțiunea de a avea loc. Dar să nu complicăm lucrurile, că sunt și-așa destul de complicate și mi-e că-mi face creierul foc de artificii.

Ce ne atinge în general în viață și determină anumite modificări în atitudinea noastră ulterioară? Închide ochii și răspunde pentru tine înainte să citești mai departe.

Atunci când simțim că ceva ne furnică, ne dă insomnii, ne dă senzația aia de ”wow!!!” sau ”auoleu!!!”, atunci când avem o senzație că am atins un sentiment cognitiv care va determina ceva în interiorul nostru, atunci putem observa modificări. Și aici se întâlnesc două platforme imense care ne definesc pe noi ca indivizi: cea emoțională și cea cognitivă. Emoționalul reiese din sentimentul acela că trăiești o experiență marcantă. Cognitivul rezultă din emoțional de regulă.

Atâta timp cât nu conștientizăm că sănătatea noastră este de fapt responsabilitatea noastră, atâta timp cât nu ne pasă de organismul nostru, tocmai pentru că nu îl explorăm, nu încercăm să-l înțelegem, ci doar cerem de la el, fără să-i dăm aproape nimic în schimb (în afară de combustibil, dar și ăla e de cea mai proastă calitate de regulă), nu vom schimba nimic în binele nostru. Când încep brusc simptomele și nu mai putem funcționa, atunci încep experiențele (de pildă, dacă faci întâmplător o dată, un antrenament neobișnuit pentru tine, a doua zi vei avea o cruntă febră musculară. Abia atunci vei remaca că da domnule, uite că habar nu aveam că și aici am mușchi!!! Mulți cred că sub pieptul femeii e doar cutia toracică, mulți nu știu că și femeile au acolo mușchi, exact ca și bărbații, doar că sunt acoperiți și da, așa cum bărbații ridică greutăți la sală pentru a-și dezvolta pectoralii, același lucru pot face și femeile, cu aceleași rezultate, chiar dacă design-ul e altul! Sau majoritatea antrenează doar bicepșii, că ăia cică sunt la vedere și dau bine să fie umflați, dar de tricepși uită și apoi se miră că apar dezechilibre musculare, dureri care pot degenera în toată partea superioară a corpului). Durerea profundă este o experiență. Abia atunci eventual încercăm să vedem de unde provine și de ce, deși majoritatea fug urgent la medic și iau fără să priceapă pumni de medicamente tot restul vieții, fără să facă nici o altă schimbare! Și evident că așa apar noi verigi în lanțul ce-i alcătuiește peisajul bolii, care acum ”e mai multe”. Că așa e omul, lacom, să aibă mai mult, mai multe, mereu și mereu ....
Sau gândește-te procentual cât înseamnă un Ironman pentru tine în emoțional și în cognitiv (desigur că valorile diferă între bărbați și femei, dar asta e altă discuție). 
Altfel spus, ai două organe atinse: inima (dacă plecăm de la premiza că acolo sălăsuiește sufletul) și creierul. Care e mai important?

Ambeleeeee!” – cum învățăm noi acum la academie. Profesorul nostru, Reini, ne pune mereu întrebări-capcană: proteine vs. grăsimi – care sunt mai importante în alimentația sportivă? Sau: intensitatea vs. Recuperare – care e mai importantă? Și lista e lungă :-)

Revenind, că mă pierd printre paranteze – fapt pentru care chiar îmi cer scuze -: deci spuneam că emoționalul își dă mâna cu cognitivul. Always!! În limbaj neurobiologic: ”Neurons that fire together will wire together”. Așa se formează în partea frontală a creierului o rețea formată din cele două elemente. Ei bine, aia e ATITUDINEA.

Atitudinea este așadar un produs ce nu poate fi modificat. Și completarea generală ar fi: ”din păcate”.

Există o atitudine pozitivă (avantajoasă) și una negativă (dezavantajoasă). Gândește-te la fumătorul care se uită pe pachetul de țigări și citește că fumatul dăunează grav sănătății. Ete nah și ce-i cu asta? Sănătatea mea nu te privește pe tine – dar de fapt el nu știe exact ce înseamnă sănătatea, căci se pare că nu are experiența ei. Deci, se uită, citește și scoate următoarea țigară din pachet. Nimic nu îl va ajuta să ducă o viață sănătoasă. Cognitivul e activat, dar emoționalul nu reacționează. Sau nu încă. Atitudinea nu poate fi modificată în general prin cognitiv, ci prin ..... bingo!!!! .... emoțional. Iar emoționalul este ceva foarte personal.

Așa se explică de ce în general strategiile aplicate pe principii pe acordare de bonusuri, premii, pedepse nu funcționează în esență. Pachetul ăla de țigări are un mesaj pe el care îi spune individului că, dacă renunță la fumat, va primi cadou sănătate. Așa și, ce să fac cu ea? Ăsta e șantaj și la mine nu merge, io sunt incoruptibil!

O atitudine negativă provine din experiențe negative. Cum poți determina un individ cu atitudine negativă să facă experiențe pozitive, astfel încât atitudinea lui să se transforme într-una pozitivă? Prin cognitiv nu merge, emoțional nu ajungi la el. Ce faci? Răspunsul e: îl inspiri. DA, și ăsta este un proces care funcționează foarte bine de pildă în lumea sportului, implicit a sănătății. Mulți obezi încetează să-și plângă de milă și se apucă de sport ca să slăbească, implicit să reglementeze celelalte deficiențe de care suferă, căci văd ce experiențe pozitive au ăia slabii care fac sport de X sau Y ani.

Ca urmare, fiecare individ în parte care are o atitudine pozitivă este, direct sau indirect, o sursă de inspirație pentru cei care nu au ajuns încă la acest nivel. Implică-te cât poți și ajută-l pe nenorocit, dar, cum spuneam și mai sus, Pacientul trebuie să vrea, trebuie să aibă încredere, trebuie să înțeleagă și să fie parte activă. Nu să aștepte să fie salvat De regulă, cel care e pe linia atitudinii negative are nevoie de curaj. Deci dă-i curaj! E o sarcină grea, știu și necesită timp și încerc și eu, și nu-mi iese, dar stau pe-aproape, că până la urmă tot va urma un declic și Pacientul își va aminti că poate la mine găsește sprijin, suport și cunoștințe care să-l ajute.

Tu, ca sursă de inspirație, cam ce ai de făcut, mai ales în cazuri consacrate unde toată lumea e de acord că e o suferință genetică, incurabilă sau ceva de genul ăsta (ADHS, obezitate, cancer etc.)? Că e complicat să-i dai lui curaj, dacă nici tu nu crezi că poate reuși, nu?

Așa cum Pacientul trebuie să creadă în tine, tot așa și tu trebuie să crezi în capacitatea lui de a ieși singur din situație. Dacă tu crezi, îl poți face și pe el să creadă și de aici începe alt film. 
*va urma

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)