Himalaya 7_21.12.2008 (Chajme)

-->

Duminica, 21 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Gherum Phant (1.100 m) – Chajme – Tal (1.700 m)

 6 ore mers + 2 ore pauze si popasuri

Dimineata pe la sapte am fost trezita de larma din gospodarie, dar nu am iesit din caldura sacului de dormit pana pe la 7:40. Eram treaza si savuram pur si simplu existenta si prezenta mea acolo, aerul pe care il respiram si aburii care imi ieseau prin respiratie. In sacul de dormit era cald si bine.

As fi vrut sa mananc musli la micul dejun, dar Hari comandase deja si pentru mine, fara sa ma intrebe, vesnica omleta. Ouale si orezul nu lipsesc din gastronomia nepaleza si pentru cineva neinvatat sa consume oua zilnic, e bine sa evite acest abuz, deci era ziua in care doream sa fac o pauza, cat inca traseul era usor si nu necesita un consum de energie foarte mare. Desigur ca Hari a avut intentie frumoasa, probabil ca s-a gandit (?) ca economisim timp si imi face o bucurie ca atunci cand ies

sa fie deja micul dejun gata, nu s-a gandit ca poate as putea avea o alta preferinta culinara si cum el era cu plata consumatiei mele, i s-a parut normal sa procedeze asa. Pe parcursul calatoriei am mai invatat ca altadata sa nu includ in pretul negociat si consumatiile mele, pentru ca nu ai controlul sumelor cheltuite si, eu avand un bun simt exagerat uneori, ma gandeam de regula sa aleg ceea ce este mai ieftin, ca sa nu ii consum lui Hari prea multi bani. Am si renuntat de cateva ori la masa, consideram ca ii vor ramane mai multi bani si ma gandeam ca orice ban ramas in plus i-ar fi mai de folos decat mie. Undeva se sparsese firul de logica, dar ulterior am aflat de ce ei prefera sa negocieze in aceasta maniera si de ce mai ales agentiile iti ofera un tarif cu “mesele incluse”. Este un punct de vedere lesne de inteles, dar incorect, din punctul meu de vedere. Detaliile le-am aflat mai tarziu, de la Kul si de la alti turisti intalniti, care mai fusesera in Nepal.

Ghizii angajati prin agentii sunt platiti de agentie. Agentia iti ia tie 50 USD/zi, dar ii da ghidului la drum doar 20 USD/zi si din banii astia el este nevoit sa acopere costurile pentru cazarea lui, a turistului, pentru masa lui si a turistului. In majoritatea locatiilor de pe drum, ghizii nu platesc pentru cazare. De regula ei consuma doar dal bhat, fiind cea mai consistenta si mai ieftina mancare, iar tarifele pentru ei sunt mult mai mici. De exemplu, daca o portie de dal bhat costa pentru un turist 300 rupii, pentru ghid poate costa 100 rupii. De aceea, turistii sunt cazati acolo unde ii duce ghidul, fara nici o explicatie, si am auzit si cazuri in care nu li se serveste nimic altceva la masa decat dal bhat, ceea ce pentru un turist poate fi o teroare gastronomica, sa manance acelasi fel timp de 2-3-4 saptamani. In termeni europeni, este o mica mafie locala, care insa se poate stapani daca tu, ca turist, stii exact ce vrei si ce variante exista. Pentru asta este bine sa pleci informat la drum. Eu, in linii mari, chiar daca nu am avut aceste informatii de la inceput, pot spune ca am gestionat foarte bine situatiile si apogeul a fost atins in Manang, peste cateva zile.

Startul drumului nu a fost prea bun. La coborare, pe treptele de lemn, foarte abrupte – nu imi dau seama motivul pentru care le construiesc atat de abrupte -, m-am dezechilibrat si am cazut, cu tot cu rucsac.  Am fost norocoasa, nu s-a intamplat nimic, puteam merge mai departe. Supararea mare a fost ca aparatul de fotografiat semi-profesionist, pe care il purtam atarnat de gat, s-a spart, lovindu-se de piatra. Mi-am dat seama peste cateva minute de mers, cand am vazut ca imaginea de pe monitor este precum o oglinda sparta. Hari, ghidul, era cu un pas inaintea mea si statea pe loc, uitandu-se nemiscat, fara nici o reactie de a-mi veni in ajutor. A fost un moment mai lung cand am fost extrem de nervoasa pe pasivitatea lui si lipsa de reactie sa ajuti pe cineva cazut nu a capatat absolut nici o explicatie pentru mine, eu am crezut intotdeauna ca este o reactie instinctuala. Dar se pare ca nu este. Peste putin timp eram pe cale sa imi pierd recipientul de apa, atarnat de rucsac, care nu doar ca ma si costase o groaza de bani (de unde sa stiu ca il puteam gasi in Kathmandu la un pret de 4-5 ori mai mic decat in Bucuresti??), dar imi era foarte util in calatorie, fiind incasabil si cu gura larga.

La ora noua paraseam ospitalierele gazde din Ghermu Phant. Am trecut destul de repede peste incidentul cu distrugerea aparatului de fotografiat pe care ma bazam, nu aveam de ales, era o pierdere, dar in esenta nu patisem nimic si imi puteam continua aventura inceputa, ceea ce era mult mai important. Drumul coboara pe langa “View Point Guest House” si traverseaza din nou Marsyangdi River pe un pod din otel foarte lung, in punctul denumit Syange (1.080 m alt.). Si poate este momentul sa povestesc putin despre aceste poduri uluitoare, fara de care aceste regiuni probabil nici nu ar fi putut fi locuite pana la urma.

Constructia podurilor in Nepal face parte dintr-un proiect de amploare. Pentru a construi un pod in aceste regiuni salbatice si izolate, lipsite de orice fel de alta infrastructura, se apeleaza in general la carausia umana si animala (cabluri, bare si alte elemente), iar acolo unde a fost posibil, s-au folosit si elicoptere. Asa cum le vedem astazi, proiectul a implicat sume imense de bani, si o si mai mare investitie de timp si efort uman, terenul fiind incredibil de accidentat si dur. In acest proiect a fost implicata o companie elvetiana, Helvetas, care a contribuit pe o perioada de mai multi ani la reconstruirea majoritatii podurilor de pe teritoriul Nepalului, utilizand tehnici avansate de suspendare si suspensie.

Syange reprezinta zona ultimelor dealuri ce ruleaza precum niste valuri pana aici. De acum incolo, valea se ingusteaza si devine un canion abrupt. La aproximativ jumate de ora de mers prin omniprezentul praf himalaian se afla asezarea Shree Chaur. Aici am vazut santierul unei viitoare constructii, o cladire cu un singur nivel, lunga, si cu siguranta foarte mare fata de ceea ce vazusem pana acum. Un fel de caramizi foarte mari, gri, erau ordonate pe pamant si totul se afla in nemiscare, undeva in fundal atarnau niste vesminte la uscat, deci oameni incropisera un adapost permanent acolo.

Am lasat santierul in dreapta si am urmat drumul lat in urcare. Era cald sau din cauza rucsacului ma incalzisem excesiv. Aici am observat ca imi pierdusem bidonul de apa (pe care il purtam inca gol dupa mine, in rucsac avand sursa de hidratare permanenta, un recipient cu furtun, de iarna, cu o capacitate de 3 litri, unde peste noapte aveam tot timpul grija sa pun pastilele de dezinfectare). 

Tot aici am surprins una din fotografiile care ma fascineaza cel mai mult, un trunchi de copac cazut, cu o forma ciudata, suspendat deasupra panoramei, creand imaginea unui hipopotam care casca. Culorile sunt aberant de frumoase …..

In spate, drumul pe care il parcurgeam se lungea cu fiecare pas, in dreapta se casca valea adanca ce se pierdea in turcoazul raului dantelat cu spuma alba, precum niste gulerase la baza rocilor pravalite in valtoarea lui, in dreapta se inalta un versant prafuit, de un maroniu deschis, puternic incalzit de soare. Si urcam sub stralucirea exploziva a soarelui. La un moment dat in stanga, pe versant, se croia un fel de drum cu rol de scurtatura, pe care coborau cu atentie asini fara incarcatura. Era abrupt si ei tzopaiau delicat cu nasurile umede in jos, dupa care se simtea o relaxare a muschilor in momentul cand ajungeau pe drumul deschis, unde noi ne opriseram si ii priveam, acordandu-le prioritate. In aceasta zona, potrivit informatiilor citite ulterior, exista plante de rododendron si marihuana; in 1950, cand Tilman mergea pe aici, in drumul sau spre Manang, nu exista nici urma de drum, ci se inainta printr-o serie de galerii din lemn care reuseau intr-un fel sa tranziteze fatada versantului din roca dura de-a lungul malului inalt si abrupt al raului (Harold William Tilman, 1898-1977, a fost un explorator si montaniard britanic, cunoscut pentru escaladele sale in Himalaya si calatoriile pe oceane). Intram intr-o zona foarte abrupta, ca urmare asezarile umane deveneau mai rare decat in zilele anterioare.

Am apucat pe drumul care urca pieptis pe unde venisera magarusii si am intrat pe un segment de poteca abia ghicita in colbul de cativa centimetri. Aici am vazut intaia oara cam cum se construiesc aceste drumuri si oricat de incredibil pare, realitatea ramane. Fiind doar roca si singura posibilitate de a se ajunge de partea cealalta a muntilor, adica in Manang, presupun ca se dinamitase zona cu foarte mare precautie si acum, pe mai putin de 1 km distanta, poate nici 500 de metri per total, erau grupati cate 3-4 muncitori care “slefuiau” mai departe intentia de drum. Instrumentele de lucru pe care le-am vazut eu constau intr-o bara de fier, cam de 150 cm lungime si un baros. Doi oameni fixau bara de fier intr-un bolovan – peste care noi, aflati in trecere, sariseram, nefiind alta posibilitate de a trece mai departe – un altul se cocotase pe un alt bolovan si lovea lent, puternic si sacadat bara din fier. Si probabil ca dupa una, doua sau trei zile in acelasi stil si ritm, reuseau sa sparga roca inceputa. I-as fi fotografiat, dar mi se parea aiurea. Asa ca am trecut si am pus obiectivul pe ei de la o distanta de aproximativ 150 de m, surprinzand incredibilul, dar posibilul. Nu mica mi-a fost surprinderea sa vad venind din fata o mica caravana de asini incarcati usor, dispusi in sir indian si cuminte. Sunt niste patrupede carause absolut fantastice si imi place sa cred ca sunt ingrijite ca un membru al familiei, fiind un bun viu absolut indispensabil in aceste conditii de viata. As putea afirma ca am capatat un nivel radical ridicat de respect fata de aceste biete animale de povara, pe masura ce inaintam in altitudine si periculozitate de-a dreptul spectaculoasa a traseului.

Dupa aproximativ jumate de ora prin acest teren accidentat si uscat am intrat in urmatoarea asezare umana, Jagat (1.330 m alt.), locuita de tibetani. Jagat inseamna “statie de colectare a taxei”, aici existand in vechime punctul unde se colectau taxele datorate de comercianti pentru sarea transportata din Valea Marsyangdi. Are o atmosfera absolut medievala, cladirile colorate, din piatra, sunt inghesuite unele in altele. Se trece pe langa o cladire mare, “Tibetan Pemba Lodge”, chiar la intrare, iesind pe langa “Mont Blanc Lodge” la nord, cu grija, nederanjand cei doi dulai negri care se odihneau pasiv chiar pe poteca. Undeva in josul satului exista un izvor de apa calda, despre care am aflat ulterior, desigur, cititnd din Lonely Planet.

In fata noastra se deschidea din nou o panorama fascinanta: versant in stanga, drum de aproximativ 1,20 metri serpuind in jos, iar in dreapta caderea brusca a terenului unde privirea ti se lovea inevitabil de albastrul raului ce dadea amploare si charm intregului tablou de culori, pe partea opusa a acestuia inaltandu-se inclinat si spatial aproape celalalt versant stancos al muntelui, imblanit de vegetatie si plante si un maron brun accentuat. Deci paleta de culori era maro cu trepidatii intunecate spre negru (fisuri in roca), maroul bland si sters al prafului drumului, verdele intens al vegetatiei, turcoazul raului si albastrul cerului. Totul era perfect!

Pe drum erau niste segmente masive de teava, care nu imi imaginez cum fusesera transportate pana acolo ….. si un muncitor “pierdut” de ceilalti pe care ii lasasem in urma. Era imposibil sa nu te gandesti ca prezenta ta pe acest trail, precum si a probabil miilor de turisti care umplu vaile pe timp de vara, au dus la ideea de construire a unui drum care, atunci cand se va finaliza, va modifica complet stilul de viata si va distruge pentru totdeauna linistea legendara si shangri-la-ica a tinuturilor tibetane himalayene …… dureroasa, dar se pare ca inevitabila perspectiva …..

Inaintam mai departe, relativ innotand prin praful fin, pe firul de drum ce se scurgea in jos prin campia de roci dezordonate si uscate de soare, ajungand la un moment dat deasupra unei placi de stanca unde a trebuit sa ne oprim din ritm. Ana si Kul erau inaintea noastra, dar aici i-am ajuns, Anei fiindu-i putin teama. Si, desi rucsacul ei nu cantarea nici 10 kg, s-a oprit si l-a dat jos si Kul a ramas sa o ajute si pe ea, si pe mine. Hari a coborat de unul singur, se simtea bine cu sine, nu stiu ce sa spun. Mi-am dat si eu rucsacul jos si i-am dat drumul primul, Kul mi l-a preluat. Apoi, pe vine si pe fund, ajutata de simpaticul ghid al Anei, am trecut fara probleme peste obstacolul stancos. In stanga mai erau insirati cativa muncitori care lucrau la acelasi drum, cam in aceeasi maniera descrisa anterior.

Aici am intalnit prima oara forma concreta a transportului comercial de pasari. Doi vanzatori, care traiau bantuind aceste rute si aprovizionand restaurantele si gospodariile cu gaini vii, se odihneau si palavrageau relaxati, in timp ce pasarile albe, oranduite suprapus in custile inalte din sarma groasa, parea partial extenuate. Incarcatura era grea, cu siguranta, fiecare om purtand in spate o cusca incomoda in care erau inghesuite, dar la un nivel decent, cam 6-8 gaini pe rand x 4 randuri suprapuse, deci un calcul grobian duce la aproximativ 50 de kg minimum?!?! Mi-e greu sa cred …. Dar o gaina cantareste cu siguranta mai mult de 1 kg, la care se mai adauga greutatea rogojinii pe care stateau si a custii in sine, plus ca deasupra se mai aflau 2 ligheane din plastic cu alte boccele impachetate si legate deasupra. 
Am mai mers jumatate de ora, am coborat, am traversat o alta limba de pamant langa Ghatta Khola, a urmat apoi o bucata de drum in urcare, mai ingusta, printr-un fel e padure, am trecut pe langa o toaleta construita din lemnsi tabla si dupa alti 10 m de urcus am dat din nou de drum pietruit si am intrat in Chamje (Chamche, 1.410 m alt.), oprindu-ne la primul hotel-restaurant. O alegere exceptionala de altfel, o constructie ce poate fi privita ca un adevarat complex care pe mine m-a uimit nespus. Prin pozitionare, prin arhitectura, prin dimensiune,

prin materialele folosite, prin culori si prin curatenie. Parea ireal ca un astfel de “complex turistic” sa se afle acolo, parea imposibil ca acea constructie sa isi fi facut loc in salbaticia aceea, pe ingustimea aceea de teren. Acolo incepea satul si lungimea totala nu cred ca avea nici macar 300 de metri. Latimea drumului care strabatea asezarea avea cam 1,20 si era pavata cu piatra slefuita. In stanga se afla hotelul (Rainbow Hotel), cu etaj si terasa, camere dispuse pe toata lungimea, sa fi avut 10-15 m lungime? Nici urma de turist, deci liniste si curatenie peste tot. Am urcat la etaj ca sa ma minunez de constructie in sine, s-ar fi putut petrece o admirabila noapte acolo, panorama asupra versantului de vis-à-vis, pe care se zbatea la propriu o spectaculoasa cascada de apa fiind o sursa de pace si liniste interioara. Treptele urcau in acelasi stil abrupt, erau din lemn. La parter era un alt rand de camere si separat, cu o faianta impecabila, o toaleta turceasca si un dus!! (desigur ca apa calda provenea si aici tot exclusiv de la soare). Totul era faiantat, nu se facuse deloc economie de materiale si culori, era pur si simplu incredibil. Vis-à-vis de acest hotel, deci peste drum, la 1 metru distanta, era partea unde se servea masa, un real restaurant impartit in doua sectiuni: una acoperita, cu ferestre din sticla si o terasa cu trei mese si sase banci. Terasa era solida, culorile era calde si neasteptate: un movuliu deschis, o prelata albastra, groasa, pe post de acoperis, mobilier vopsit. De aici te uitai direct la cascada vie si unduitoare si iti puteai imagina cu usurinta ca esti intr-un fel de paradis, odihnindu-te, band un ceai si respirand viata in esenta ei. Si totusi trebuie sa ma opresc din uimire si din descriere, pentru ca si redundanta are niste limite, inainte de a deveni agasanta si cu totul ridicola.
Singurele elemente ce nu se incadau aici erau cele doua stampile cu secera si ciocanul, una pe toaleta de la intrare si una pe unul dintre stalpii terasei.  
Povestea locatiei am aflat-o la fata locului: proprietara dorise sa se casatoreasca cu un german, dar parintii au fost impotriva. Si el i-a pus la dispozitie banii necesari, asigurandu-se astfel ca iubita lui are viitorul asigurat. Aici ne-am oprit pentru servirea pranzului, dupa un drum obositor, de trei ore jumatate. Rucsacul ma obosea, recunosc. Mentalul meu refuza ostentativ sa se gandeasca la greutatea lui, lucru ce mi-a reusit in mare parte, dar greutatea fizica nu poate fi totusi ignorata in totalitate, umerii se resimteau, mai ales ca nu aveam un rucsac potrivit pentru o astfel de calatorie. Dar nu mai avusesem bani sa investesc si in rucsac inainte de plecare si doar nu era sa renunt la aceasta aventura doar din acest motiv. A fost o experienta si o ocazie unica de a pricepe mai bine diferentierile dintre diferite tipuri de rucsaci, care cu siguranta nu au fost gandite si croite la intamplare. Pentru urmatoarea aventura un rucsac potrivit este cap de lista, fara nici un dubiu!

Era 12:20 cand am ajuns si am poposit doua ore, intr-o relaxare absoluta, savurandu-mi ceaiul si asteptarea cu picioarele intinse pe balustrada terasei, fotografiind bocancii pe fundalul magnificei cascade. Nu aveam chef de scris, era ca si cum as fi irosit tot ce ma inconjura, stiind ca aveam sa pornim mai departe. Sunt atat de multe locuri frumoase si primitoare pe drum, care te imbie sa ramai peste noapte, incat e foarte greu sa iei o decizie. Daca te-ai opri de fiecare data, probabil ca te-ai plictisi, pentru ca asta ar insemna sa nu parcurgi mai mult de 4-5 ore intr-o singura zi. Si oricat ai citi si ai scrie, sa te opresti in fiecare zi la ora 3 si sa stai pe loc pana a doua zi la ora 10 parca ar deveni prea pasiv la un moment dat. Stiu ca aceasta lupta interioara am dat-o de cateva ori in sinea mea. Imi placea locul, as fi vrut sa mai raman, dar in acelasi timp simteam chemarea drumului si mai puternica decat chemarea statului pe loc. Vrei sa mergi, sa parcurgi, sa vezi ceva nou, peisajul este divers, zilele sunt diferite, oamenii se schimba, fiecare zi pe drum este o actiune plina de suspans si entuziasm. Oboseala este ca o umbra agasanta pe care o ignori cu usurinta. Este foarte important, cred eu, sa stii ca ai timp la dispozitie, sa nu iti faci un plan, un orar de mers, pe kilometri sau pe ore. As face acest circuit a doua oara probabil intr-o perioada putin mai calda a anului, mi-as lua o carte buna la mine si as face cel putin 5 opriri suplimentare pe drum.

Am consumat doar o supa de dovleac (110 NRP) si un ceainic mare de ceai de menta (180 NRP). Bauturile preferate pe parcursul intregului trek au fost acest ceai de menta proaspata si, cat am putut de rar, hot lemon (foarte energizanta, dar am evitat-o, fiind daunatoare la stomac. Am consumat-o cu precadere la altitudine inalta, fiind foarte dulce).

Am plecat in jur de doua jumate, ma desparteam cu greu de terasa si de panorama asupra raului si a cascadei. Drumul care a urmat a durat 2,40 ore si a fost simtitor mai greu. Din cauza rucsacului. Dar a fost nedescris de spectaculos, ajungand intr-un total alt fel de paradis. Desi pare imposibil de definit, imaginea care mi s-a deschis in fata ochilor inainte de ora 17 ramane cea mai indescriptibil de frumoasa, de minunata si de maiestuoasa, cel mai incantator tablou pe care l-am vazut si in care am pasit vreodata in viata mea! Este sublimul definitiei de sublim dupa ce am colindat prin Europa, prin Africa si prin Anzii Cordilieri ai Ecuadorului.

Conform programului stabilit in Lonely Planet, segmentul zilei a treia se imparte intre Chamje (1.410 m alt.) si Bagarchhap (2.160 m alt.). Diferenta intervine in prima zi, pentru ca distanta dintre Besisahar si Bhulbhule am strabatut-o motorizat. Eu eram in a doua zi de trekking si am urcat de la 1.100 m la 1.700 m alt.

La circa 10 minute de mers, pe dreapta, se afla o cladire joasa, vopsita in vernil, cu o stampila mare, rosie, aplicata de maoisti, desigur secera si ciocanul. Prezenta rosului comunist mi se parea cel mai oribil element in aceste zone, daca as fi putut, as fi sters cu buretele orice farama a ideii acestei doctrine. Cladirea respectiva era scoala din Chamje. Urmeaza un pod suspendat foarte lung, la intrarea caruia insa am zabovit vreo zece minute, lasand sa treaca o noua caravana de asini incarcati. Spectacolul era grandios, ca de fiecare data. Traversand din nou Marsyangdi eram acum pe malul estic si continuam urcusul pe un teren foarte accidentat, bolovanos si expus. Se cobora apoi destul de abrupt, caravana de asini se intindea in fata noastra, dandu-ne o lectie dura de supravietuire. Am ajuns din urma un comerciant impovarat de imensa cusca cu gaini, avand in picioare niste papuci largi din plastic. El si singuratatea lui, ducandu-si traiul pe lungile carari ale Himalayei ….. pare chiar mai incredibil decat ideea traiului in triburi, in Africa. Ca sa vezi cat de diverse pot fi aspectele duritatii existentei umane ….

Am intrat apoi din nou in relativ linie dreapta de teren accidentat si pe panta din dreapta, pe un loc cat de cat mai stabil si mai drept, isi ducea existenta un om care tocmai matura in fata locuintei sale. Pe drum, in dreptul locuintei, apareau din nou acele tevi grele care probabil vor transporta apa la un moment dat, nu stiu ce alta utilizare pot avea. Avand in vedere salbaticia si izolarea locului, prezenta acestor elemente de constructie, pot deduce oarecum ca omul respectiv nu traise si nici nu urma sa traiasca toata viata pe petecul acela de pamant. Presupun ca muncea la drum si era angajat pe perioada derularii proiectului. Locuinta in fata careia matura era ……. un cort improvizat din niste bete, carpe si o folie de plastic, imprejmuit de un fel de gard din nuiele. Tot felul de alte carpe, ceva lemne si niste recipiente din plastic stateau aruncate prin jur, ca in orice gospodarie primitiva din munti. Desi eram doar in trecere, tabloul, fragmentul acela de existenta mi-a ramas viu intiparit in minte si simteam cum ochii mei interiori se deschideau larg, iar vocea interioara amutise in mod absolut. As fi vrut sa cunosc in detaliu contextul a ceea ce vedeam, dar cum ghidul meu nu era prin preajma si mai mult ca sigur mi-ar fi raspuns cu un dat din umeri, a trebuit sa ma multumesc doar cu privitul. Praful drumului, asternut in straturi de pulbere maronie din cea mai fina, dadea parca o moliciune sub talpi si acest lucru trebuie perceput ca o simpla metafora, pe care nu ma pricep sa o exprim mai bine.

Drumul continua si trece rapid prin Sattale (1.480 m alt.), se schimba brusc, apare un pavaj din piatra gri, frumos amenajat, lungindu-se precum o reptila rasfatata, in stanga pare a fi o vegetatie de bambus si rododendron (vara, desigur), coboram lent, intram in Tal Besi, lasam in urma noastra doua hoteluri inchise la 1.590 m. Aici am facut o foarte scurta pauza, cautand o toaleta. In fata se anunta inevitabil un urcus pieptis, turcoazul raului ramanand pierdut undeva in spate stanga. Urcusul se desfasoara pe un fel de platou prafuit fara poteca, astfel incat fiecare se rasfira cum doreste. Aici ne-au ajuns din urma mai multi turisti, americani si francezi, o trupa destul de numeroasa, peste 10 persoane, ceva mai saltareti la mers. Eu am ramas cam singura in urma, Ana si Kul erau departe in fata, la fel si Hari. Dar nu imi faceam probleme. Iesind de pe platoul in urcare, obosita de efort, am intrat, alaturi de niste americani, pe un drum pavat, cum avusesem anterior. Urcam mai domol, curbat si deodata in fata a aparut o arcada geometrica din ciment, inestetica pe de o parte, dar pe de alta parte ducandu-te cu gandul la imaginile pe care le stiai despre Tibet, lipseau doar moristile de rugaciune pentru a completa tabloul legendei. Cocotat pe acest deal pe care tocmai il urcam dinspre Tal Besi aparea straniu un establisment inconjurat de sarma ghimpata aranjata in rotocoale imense. Parea ceva militar si un fel de sudoare rece mi-a strabatut sira spinarii, involuntar. Era, intr-adevar, punctul de frontiera prin care se trecea din districtul Lamjung in districtul Manang. Locuitorii din districtul Manang sunt tibetani cu origini ancestrale si un ignorant va remarca imediat diferentele aparute in stilul de imbracaminte, de asezare a caselor, de aspect al locuintelor. De aici vor apare tot mai des arcadele geometrice de insemnatate spirituala si tot de aici moristile de rugaciuni devin elemente obisnuite de-a lungul traseului, conturand si mai pregnant izul de legenda al Himalayei buddiste. 

Ma apropiam de sarma ghimpata, implicit de portalul acela care simboliza intrarea in alta lume si, in acelasi timp, ajungeam in varful dealului. Ma scurgeam lent pe langa zidul jos din piatra de rau. Un alt comerciant, care probabil vindea vesela si unelte gospodaresti, isi pusese imensul cos bine impachetat si era pe undeva, sa se odihneasca cateva minute. Intreaga incarcatura, alcatuita din tot felul de saci si genti de rafie de toate culorile, legate intre ele, avea pe putin un metru inaltime si era purtata nu in spate, cum poate te-ai fi asteptat, ci prinsa printr-o cordelina din rafie de fruntea carausului. Un mod absolut incredibil de eficient in transportatea unor greutati imense prin forta umana. Presupun ca acest trai il aveau cei mai saraci, care nu dispuneau de un asin, magar sau cal, care sa le usureze putin viata. Cai nu am vazut de fapt pe aceste drumuri si cred ca nici nu ar putea fi folositi, fiind mult prea abrupte, accidentate si stramte. Asinii reprezinta singura salvare a omului, din cate mi-am dat seama. 

Uimirea mea m-a impietrit pentru mai multe minute in momentul in care am ajuns la arcada din ciment. Paseam in Manang District, in Tal (1.700 m), urmand sa cobor, intrand practic precum Alice, in Tara Minunilor!

 (ziua inca nu s-a incheiat, va urma curand)